La 21 septembrie 1944 apărea pe piaţă primul număr legal al Scânteii, cotidian ce avea să devină tribuna propagandismului Comitetului Central al PC(d)R. La aproape jumătate de veac de la eveniment, Silviu Brucan – unul dintre artizanii Scânteii – rememora întâmplărea:
Într-o bună zi, ne-a chemat pe toţi Chişinevschi, secretarul cu propaganda, şi ne-a spus: <Mergeţi la Curentul (în vechea clădire a lui Pamfil Şeicaru) […], azi e luni, miercuri scoateţi primul număr al Scânteii. Aveţi o tipografie bună şi s-a vorbit cu muncitorii să vă ajute. Sarcină de partid>. Am scos-o numai Dumnezeu ştie cum! (Silviu Brucan, Generaţia irosită. Memorii, Editurile Univers şi Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1992, p. 50.)
Din prima “echipă” care a lucrat la editarea şi tipărirea oficiosului PCR făceau parte: Miron Constantinescu – care era redactorul şef al publicaţiei, Pavel Chirtoacă, Iosif Ardeleanu, Stela Moghioroş, Matei Socor şi Silviu Brucan.
Ziarul a apărut în condiţii grafice deplorabile, semănând mai degrabă cu o publicaţie din ilegalitate. Articolele nu erau semnate, semn că teama şi obiceiurile din trecut nu se risipiseră încă. Povestea asumării textelor nu avea să se “rezolve” decât peste mai bine de o lună, şi nici atunci în totalitate. Drept pentru care paternitatea textelor publicate în intervalul 21 septembrie – începutul lunii noiembrie 1944 e imposibil de stabilit. În timp, lucrurile se vor aşeza, atât din punct de vedere grafic, cât şi din punct de vedere editorial. Interesant de observat e şi faptul că numărul din 21 septembrie 1944 nu ţinea cont de “istoria ilegală” a publicaţiei, fiind înregistrat ca “numărul 1, anul I” – ceea ce însemna că publicaţia este una nouă.
Despre primele luni petrecute în redacţia Scânteii, tot Brucan îşi amintea că fuseseră o “perioadă romantică” – relatând cum îşi petrecea întreg timpul în redacţie, alături de Miron Constantinescu, dormind pe jos, acoperindu-se cu pături şi ziare – „aşa cum făceam în casele conspirative, după şedinţele de celulă”, păstrând, „ca în filmele cu cowboy”, pistoalele Beretta sub pernă.
Imaginea e cât se poate de interesantă. Citind mărturia lui Brucan, m-am întrebat cât adevăr poate exista în relatarea acestuia. În mod curios, aveam să regăsesc o menţiune asemănătoare într-o altă sursă – o biografie propagandistică a lui Constantinescu, cuprinsă într-un dosar din 1946 redactat de Direcţia Relaţiilor Culturale cu Străinătatea din cadrul Ministerului Informaţiilor. Referindu-se la activitatea lui Constantinescu după 23 august 1944, textul respectiv consemna următoarele:
ieşit din închisoare la 23 august 1944, el (Miron Constantinescu – n.n.) lucrează timp de şase luni la ziarul „Scânteia”, în calitate de redactor şef; îşi petrece în birourile acestui ziar atât zilele cât şi nopţile. Doarme pe jos, câteva ore pe noapte, sau chiar pe rolele de hârtie din imprimerie (ANIC, fond 95, dosar 121.225, vol. IV)
Povestea pistolului Beretta păstrat cu grijă aproape, chiar şi în ceasurile de răgaz, m-a intrigat, de asemenea. De altfel, e un amănunt despre care poţi crede că nu e altceva decât o exagerare. Realitatea era însă mai sumbră decât am putea crede. Radicalismul discursului din paginile „Scânteii” provoca reacţii neaşteptate din partea celor care anticipau pericolul pe care îl reprezenta proliferarea stângii în România.
Un incident petrecut chiar în redacţia ziarului ar fi avut loc la nici două săptămâni de la apariţia primului număr. În seara zilei de 4 octombrie 1944, în biroul lui Miron Constantinescu ar fi ajuns o persoană, un oarecare Gheorghe Chişiu, care ar fi cerut publicarea în ziar a unui memoriu. Întâmpinând refuzul lui Constantinescu, respectivul ar fi devenit violent. Povestea s-a încheiat însă fără incidente – “petentul” fiind repede imobilizat de cei din redacţie, mai numeroşi, şi dat pe mâna Poliţiei.
O altă poveste bizară avea să aibă loc câteva luni mai târziu – în februarie, când maşina în care se afla Miron Constantinescu şi alţi redactori ai Scânteii, ar fi fost implicată într-un schimb de focuri pe străzile Capitalei. Tot Brucan va fi cel care va relata în paginile ziarului incidentul, sub un titlu sugestiv: “Lupii vor să curgă sânge”:
Acelaşi spirit de călău, aceleaşi mâini pătate de sângele muncitorilor de la Lupeni şi Griviţa, care luptau pentru libertate, aceleaşi care au săvârşit pogromurile de la Borşa, de la Mostovoi, aceleaşi care au tăiat cu securea capetele de la Aita Seacă şi Aghireş, aceleaşi mâini au tras în tovarăşii noştri de la Scânteia. Sunt mâinile ucigaşilor înarmaţi de reacţiunea românească sau hitleristă. Fascismul românesc nu este încă răpus, legionarismul a trecut la acte făţişe (Silviu Brucan, „Lupii vor să curgă sânge”, în Scânteia, 8 februarie 1945)
În fine, pe adresa ziarului aveau să sosească, de-a lungul toamnei anului 1944, şi destule “anonime” – scrisori de ameninţare cât se poate de violente.
Spre exemplificare, redau mai jos textul unei astfel de misive, primită la redacţia Scânteii în data de 14 noiembrie 1944:
Buc[ureşti], 14.XI. 944
Trădătorule,
Care răspunzi la numele de Miron Constantinescu. Ia seama ce zici. Sau de nu, numără-ţi zilele.
Cum poţi afirma nenorocitule că ungurii au aceleaşi drepturi asupra Ardealului ca şi noi.
Când istoricii străini afirmă drepturile noastre, cum te ridici tu canalie, analfabetule să spui că ungurii trebuie lăsaţi liberi?
N-au avut drepturi ca şi noi până în 1940?
De ce s-au ridicat să ne răpească Ardealul?
Bestie cu chip de om.
De ce nu iei în studiu şi problema Basarabiei şi a Bucovinei?
Poţi dovedi tu imbecilule că Basarabia e a ruşilor?
Şi mai ales Bucovina?
Poţi tu convinge pe cineva că regimul vostru comunist e democrat?
Golane, dacă vrei comunism şi tovărăşie, du-te în Rusia, slugă jidovească.
Nu ne intoxica pe noi cu presa voastră complet lipsită de bun simţ.
Află fiară sălbatică:
Noi aşteptăm biruinţa democraţiei anglo-americane şi apoi vom veni să vă dăm vouă pâine printre gratii.
Ce vrei tu javră?
Vrei să fii ministru?
Adresează-te lui Duca şi Călinescu, poate te angajează.
Haimanao, tu cu jidovii tăi şi cu ungurii tăi, trebuie să vă faceţi testamentul.
Nu uita că românii sunt duşmanii lui Stalin şi ai jidovilor.
Şi-acum iute, cât mai ai timp, lasă vorbă acasă să-ţi facă o colivă pentru flămânzi.
ABC
Sursă: Arhivela Naţionale Istorice Centrale, Fond 95, dosar 121.225, vol. V.
Stefan Bosomitu 