Așa s-a călit oțelul (VI)

Uitarea

Doina Sălăjan

Uitarea-i boală gravă și perfidă,

Otravă lentă doborând târziu,

Microb, venit în suflet să ucidă

Tot ce-i curat, tot cei frumos și viu

El a uitat și iată-l azi cum moare

Inconștient și vesel și sătul

Pentru-amintiri a pus în jur hotare

Și-a scris pe toate porțile: destul

Și iată-l azi, cu rănile închise

Și înlăuntru fără suferinți.

El nu mai are trăsături și vise

Și nu-i mai sunt privirile fierbinți

El a uitat de bici și înjosire.

De frații lui însângerați, desculți.

El a uitat de ură și iubire

Și a uitat nădejdea celor mulți

El a uitat că a pornit din beznă

Și a uitat de-un jurământ făcut

Când i-a căzut cătușa de pe gleznă

Și iată-l azi zâmbind satisfăcut.

El a uita că viața-i tare scurtă

Și nu ai timp pe toate să le faci

De stai, te bați cu palma peste burtă

Și spui sătul: „nu mai suntem săraci”.

El a uitat și iată-l azi cum moare

Inconștient și puhav și grotesc.

Uitarea, boală grea, înșelătoare,

Ucide tot ce-i sfânt și omenesc.

Gazeta literară, nr. 41, 11 octombrie 1956

 

În 1958, Doina Sălăjan (n. 14 februarie 1936, Beiuș) a fost exclusă din Uniunea Tineretului Muncitoresc și Uniunea Scriitorilor, și destituită din funcția de colaborator literar al revistei „Cravata roșie” – oficios al Comitetului Central al UTM. Tânăra poetă era absolventă a Școlii de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”, București (1951-1954), iar din 1957 era membră a Uniunii Scriitorilor.

I s-a reproșat faptul că: „S-a alăturat unor elemente dușmănoase, iar în unele poezii a calomniat partidul, politica sa și realizările regimului […] Ea a calomniat și denaturat ajutorul internaționalist dat de Uniunea Sovietică poporului maghiar pentru zdrobirea contrarevoluției, afirmând că armata sovietică n-are ce căuta pe străzile Budapestei”.

Poezia „Uitarea” a reprezentat o piesă importantă a rechizitoriului – „În poezia „Uitarea” […] Doina Sălăjan a lansat un atac deschis împotriva partidului, susținând că partidul ar fi uitat de suferințele <celor mulți>, că politica partidului n-ar exprima interesele poporului”.

După excludere, Doinei Sălăjan nu i s-a mai permis să publice, volumele sale fiind respinse sistematic de către edituri. În 1960, este trimisă „în producție” la fabrica „Electromagnetica” – unde a lucrat ca muncitor necalificat. Demostene Botez a fost unul dintre cei care au cerut reabilitarea Doinei Sălăjan în 1962 – propunere respinsă de cadrele superioare ale partidului.

Într-o notă adresată lui Leonte Răutu, din 12 aprilie 1962 (venită ca urmare a demersurilor lui Demostene Botez), Virgil Trofin nota următoarele: „Doina Sălăjan s-a dovedit a fi un element dușmănos. Prin versurile pe care le-a scris, și îndeosebi poezia „Uitarea”, publicată în „Gazeta literară”, defăima partidul nostru, împroșca cu noroi în cadrele partidului încercând să le discrediteze în fața poporului. Ea a lansat un atac deschis împotriva partidului, susținând că partidul a uitat de suferințele celor mulți, că politica sa n-ar exprima interesele clasei muncitoare, ale întregului popor. În fond, poezia „Uitarea” este o chemare directă, deschisă la contrarevoluție”.

Doina Sălăjan a fost reabilitată după 1965 – i s-a permis înscrierea la Facultatea de Litere a Universității din București, iar din 1968 a redevenit membru al Uniunii Scriitorilor.

Advertisements