l’Affiche Rouge

Către sfârșitul lunii februarie a anului 1944, pe străzile din Paris apărea un afiș de propagandă nazist – în urma încheierii unui proces în cadrul căruia mai mulți membri ai Rezistenței Franceze fuseseră condamnați la moarte.

Pe un fond roșu aprins, afișul curpindea în partea superioară zece portrete ale unora dintre cei inculpați și condamnați în procesul respectiv, încadrate într-un triunghi cu baza în sus. Construit ca o demonstrație, afișul era marcat în partea superioară de o întrebare: ‘Des libérateurs ?’ (Liberatori?), în timp ce răspunsul era plasat în partea de jos: ‘La Libération par l’armée du crime !’ (Eliberarea de către armata crimei).

Portretele celor zece erau însoțite de numele acestora, dar și de câte o scurtă caracterizare care avea scopul de a evidenția caracterul alogen al membrilor acestui grup (evreu, ungur, polonez, italian, spaniol, comunist, șamd). Tot așa, erau menționate și faptele pentru care aceștia fuseseră executați (deraieri de trenuri, atentate) – încercându-se să se sublinieze caracterul de organizație teroristă a Rezistenței.

În partea de jos a afișului se mai găsesc șase fotografii care ilustrează efectele produse de diferitele acțiuni ale grupului, cât și armamentul care fusese găsit asupra celor arestați – ‘probe’ care ar trebui să dovedească același caracter terorist al organizației.

affiche_rouge

Afișul ‘compus’ de propaganda nazistă nu avea să-și atingă niciodată scopul. Ba chiar din contră. Departe de a fi stârnit teama/frică în rândul populației pariziene, sau un soi de aversiune față de un presupus caracter ‘străin’/’ne-francez’ al Rezistenței, afișul avea să producă mai degrabă simpatie și admirație față de victime. În unele cazuri, populația avea să depună flori în locurile unde fusese expus afișul. În alte cazuri, în dreptul acestor afișe au apărut adnotări ca: ‘Da, armata Rezistenței’, ‘Morți pentru Franța’, ‘Martiri’.

10 portrete, 10 destine atât de diferite, pe care istoria avea să le aducă în mod curios împreună.

GRZYWACZ Szalma (Solomon), nom de guerre: Charles.

Născut la 8 decembrie 1910, Dobra (Polonia). Profesie: muncitor cizmar. Membru al organizației de tineret a Partidului Comunist Polonez din 1925, a fost arestat în 1931 și condamnat la 5 ani de închisoare. După ispășirea pedepsie, se refugiază în Franța (mai 1937) – de unde pleacă în Spania (via Paris), înrolându-se în Brigăzile Internaționale. Odată cu sfârșitul războiului, a fost internat la Gurs și Argelès – de unde evadează în 1940, întorcându-se la Paris.

În august 1942 este înrolat în cel de-al Doilea Detașament al FTP-MOI (matricola 10.157). Participă la acțiuni armate împotriva germanilor: lansează o grenadă în imobilul publicației Parizer Zeitung (100, rue Réaumur), o altă bombă incendiară asupra unui camion care transporta soldați germani. A fost arestat la 29 noiembrie 1943, la Paris.

ELEK Thomas (Tomas)

Născut la 7 decembrie 1924 la Budapesta (Ungaria). Licean. Născut într-o familie cu simpatii comuniste – tatăl său, Elek Sandor, fusese activ în timpul „Comunei” instaurate la Budapesta în 1919 (făcând parte din cadrele însărcinate cu rechiziționarea bunurilor Bisericii); unchiul său, Béla Hofmann, prieten al primarului comunist Bermann Istvan (Pista), fusese consilier al unui arondisment al capitalei ungare, tot în vremea regimului Béla Kun. Tatăl său a fost internat în lagărul de la Zalagerszeg pentru implicarea în evenimentele din 1919. În 1930, familia Elek (Elek Sandor și Hofmann Elena – membri ai Partidului Comunist Maghiar, aflat în clandestinitate) emigrează în Franța. În anii Războiului Civil Spaniol, aceștia strâng fonduri pentru cauza republicană prin intermediul MOPR. Din 1933, Elena Hofmann deschisese un restaurant la Paris – ’Le fer à cheval’ – loc unde se întâlneau adesea studenții de la Sorbona și membrii rețelei de rezistență de la Musée de l’Homme, organizație la care va adera și Thomas în 1941.

În restaurantul familiei Elek și în locuința lui Thomas aveau să fie depozitate mai multe arme – primele aduse de unul dintre clienții restaurantului, studentul Joseph (Iosif) Clisci. În august 1944, Thomas Elek, prin intermediul aceluiași Clisci, devine membru al FTP-MOI (matricola 10.306). Thomas a participat la mai multe acțiuni armate. Prima, din proprie inițiativă, a constat în plasarea unei bombe artizanale într-o librărie germană de pe bulevardul Saint-Michel (noiembrie 1942). În data de 29 martie 1943, alături de Pavel Simo, fiul unui fost combatant ceh din cadrul Brigăzilor Internaționale, Thomas atacă cu o grenadă un restaurant rezervat ofițerilor germani (Pavel Simo avea să fie arestat și executat). În 16 aprilie 1943, alături de alți doi camarazi din FTP-MOI, Thomas lansează o grenadă care explodează în mijlocul unui detașament german care se deplasa pe străzile Parisului. În iunie, ia parte la un alt atac asupra unui grup de soldați germani în stația de metrou Jaurès.

În 1943, Thomas Elek devine adjunctul tehnic al lui Iosif Boczor (Pierre), care fondase și conducea Al Patrulea Detașament al FTP-MOI – acesta era însărcinat cu acțiuni de sabotare a transporturilor feroviare. Thomas a participat la mai multe astfel de misiuni de-a lungul anului 1943. A fost arestat la data de 21 noiembrie 1943.

WAJSBROT Wolf

Născut la data de 3 martie 1925, la Krasnik (Polonia). Profesie: mecanic. Fiu al unei familii de imigranți polonezi. Membru al organizației de tineret a Partidului Comunist Francez. Părinții săi au fost arestați în 1942, deportați la Auschwitz – unde aveau să-și găsească sfârșitul.

În ianuarie 1943, este cooptat în cadrul FTP-MOI – în al Doilea Detașament, apoi în al Patrulea – însărcinat cu misiuni de sabotaj asupra transporturilor feroviare. A participat la mai multe acțiuni de acest fel de-a lungul anului 1943. În data de 17 noiembrie 1943, a fost arestat – în cadrul unei operațiuni de amploare a BS2, după „căderea” unui membru important al FTP-MOI – Iosif Davidovici.

WITCHITZ Robert, nom de guerre: René

Născut la data de 5 august 1924 la Abscon (Franța). Fiu al unui imigrant de origine poloneză.

În 1943 este cooptat în cadrul FTP-MOI (în cadrul celui de-al Treilea Detașament – italian). De-a lungul anului 1943, participă la mai multe acțiuni ale organizației – plasează o bombă artizanală într-un garaj rechiziționat de germani (13 martie 1943); lansează o grenadă asupra unui autobuz care transporta militari germani (19 mai 1943); lansează o grenadă asupra unui local frecventat de soldați italieni (16 iunie 1943); alte acțiuni similare în iulie – toate soldate cu victime. Acțiunile acestuia se radicalizează în partea a doua a anului – Witchitz participă și la diferite atentate armate împotriva unor ofițeri germani. În data de 12 noiembrie – face parte dintr-o echipă care atacă un convoi militar german. În schimbul de focuri, Witchitz este rănit, dar reușește să fugă și să se ascundă. Denunțat – avea să fie arestat în aceeași zi.

FINGERWEIG Moska (Maurice), nom de guerre: Marius

Născut la data de 25 decembrie 1922, la Varșovia (Polonia). Fiu al unei familii de emigranți polonezi (1926). După moartea mamei sale (1933), Moska a fost încredințat spre creștere unchiului său – Jacques, membru în organizația de tineret a PCF. Moska devine membru al aceleiași organizații în 1940. Atât tatăl său, cât și unchiul său sunt deportați în 1942 la Auschwitz.

În februarie 1943, Moska devine membru al FTP-MOI – al Doilea Detașament (matricola 10.152). Participă la mai multe acțiuni teroriste – plasarea de colete explozibile, lansarea de grenade, atacuri armate. În august, este detașat în al Patrulea Detașament, participând la acțiuni de sabotare a convoaielor feroviare. A fost arestat la data de 17 noiembrie 1943, – în cadrul unei operațiuni de amploare a BS2, după „căderea” unui membru important al FTP-MOI – Iosif Davidovici.

BOCZOR (BOSCOV) Iosif (WOLF Francisc, Ferenz), nom de guerre: Pierre

Născut la 3 august 1905, la Felsőbánya/Baia Sprie (Imperiul Habsburgic, astăzi: România). Încă din anii liceului se apropie de mișcarea comunistă, devenind membru al organizației de tineret a Partidului Comunist. Studiază inginerie chimică la Institutul Politehnic din Praga, continuându-și și activitatea militantă. Odată cu izbucnirea Războiului Civil, pleacă în Spania (parcurgând Cehoslovacia, Austria și Elveția pe jos) unde se alătură Brigăzilor Internaționale. După încheierea războiului, este internat la Argelès, apoi la Gurs – unde a fost conducătorul brigadiștilor români. Alături de alți tovarăși, organizează o evadare, după care se refugiază la Paris.

Este încadrat în OS-MOI – constituită în aprilie-mai 1941 din foștii combatanți în războiul civil spaniol. În 1942, odată cu formarea FTP-MOI – Boczor refuză încadrarea, dar organizează un detașament propriu – al Patrulea (specializat în sabotaje ale căilor ferate). A organizat peste 20 de sabotaje care au dus la deraierea unor trenuri militare germane. A fost arestat în data de 27 noiembrie 1943.

FONTANOT Spartaco, nom de guerre: Paul

Născut la data de 17 ianuarie 1922, la Monfalcone (Italia). Fiu al unei familii de imigranți italieni. Muncitor, sindicalist, simpatizant comunist.

În 1943, tatăl și sora lui sunt arestați. Se alătură FTP-MOI – al Treilea Detașament (italian), primind numele de cod Paul (matricola: 10.166). Începând din aprilie 1943, participă la diferite acțiuni al FTP-MOI – lansări de grenade, atacuri armate. În iunie este cooptat într-o echipa specială însărcinată cu acțiuni armate împotriva germanilor, alături de Marcel Rajman, Léo Kneler și Raymond Kojitski. Face parte din echipa care pregătește atentatul din 28 septembrie 1943 împotriva generalului SS Julius Ritter – responsabil al STO (Serviciul de muncă obligatori) în Franța, dar nu ia parte la acțiunea efectivă, fiind înlocuit în ultimul moment cu Léo Kneler. A fost arestat la data de 13 noiembrie 1943.

ALFONSO Celestino

Născut la data de 1 mai 1916 la Ituero de Azaba (Spania). Profesie: dulgher. Fiu al unei familii de imigranți spanioli.

În 1936 pleacă în Spania unde se alătură cauzei republicane. Luptă ca voluntar în cadrul Brigăzilor Internaționale. După sfârșitul războiului, este internat la Argelès. Eliberat, se întoarce la Paris. După o scurtă arestare și un stagiu de muncă în Germania, revine în Franța în iunie 1941.

În 1943 se alătură FTP-MOI, constituind o echipă specială de acțiuni armate, alături de Marcel Rajman și Léo Kneler. Coordonează mai multe acțiuni, unele în colaborare cu Missak Manouchian. Coordonează asasinarea generalului SS Julius Ritter (28 septembrie 1943). A fost arestat în noiembrie 1943.

RAJMAN (RAYMAN) Marcel (Miezyslaw)

Născut la data de 1 mai 1923, la Varșovia (Polonia). Fiu al unui imigrant de origine poloneză. Tatăl său, Moszek – membru al Partidului Comunist Francez, a fost arestat și deportat în 1942 la Auschwitz, unde și-a găsit sfârșitul.

Rajman devine membru al FTP-MOI în 1942 – al Doilea Detașament (matricola 10.305), iar din iunie 1943 este membru al unei echipe speciale însărcinate cu atacuri armate asupra germanilor – alături de Celestino Alfonso, Léo Kneler, ș.a. Face parte din echipa care îl execută de generalul SS Julius Ritter (28 septembrie 1943), alături de Celestino Alfonso, Léo Kneler, Cristina Luca (Boico), Boris Holban, ș.a. A fost arestat la 16 noiembrie 1943, alături de Olga (Golda) Bancic.

MANOUCHIAN Missak

Născut la data de 1 septembrie 1906, la Adyaman (Imperiul Otoman, astăzi: Armenia). Fiu al unei familii de țărani armeni. La nouă ani, este martorul genocidului asupra armenilor – alături de fratele său, Karapet, reușește să scape, fiind internat într-un orfelinat din Jounieh (astăzi: Liban), aflat sub protectorat francez. În 1925 emigrează în Franța – lucrează la Marsilia, apoi la Paris. Din 1934 devine membru al Partidului Comunist Francez – grupul armean din cadrul MOI.

În 1943 devine membru al FTP-MOI – Primul Detașament (matricola 10.300). În iulie 1943 devine responsabilul tehnic al FTP-MOI, iar din august 1943 – responsabilul militar, înlocuindu-l din funcție pe Boris Holban. Din această calitate, coordonează atentatul din 28 septembrie 1943 asupra generalului SS Julius Ritter. A fost arestat la data de 16 noiembrie 1943.

21 februarie 1944

În urmă cu 73 de ani [21 februarie 1944] – alături de cei zece, ale căror fotografii fuseseră publicate pe afișul de propagandă, au fost executați în fortăreața Mont-Valérien (Paris) alți 12 membrii ai așa-zisului grupul ‘Missak MANOUCHIAN’ – luptători în Rezistența Franceză, în cadrul ‘aripii armate’ a Partidului Comunist Francez (FTP-MOI, Francs-tireurs et partisans – Main-d’œuvre immigrée).

Aceștia sunt: Georges CLOAREC, Rino Della NEGRA, Jonas GELDUGIG, Emeric GLAZS, Leon GOLDBERG, Stanislas KUBACKI, Cesare LUCCARINI, Armenak TAVITIAN, Roger ROUXEL, Antoine SALVADORI, Willy SCHAPIRO, Amedeo USSEGLIO.

Cel de-al 23-lea membru al grupului (și singura femeie dintre cei arestați) – Olga (Golda) BANCIC -, avea să fie executată câteva luni mai târziu (10 mai), la Stuttgart, prin decapitare (legislația penală în vigoare la acea vreme nu permitea împușcarea femeilor pe teritoriul francez).

olgab

Olga (Golda) BANCIC, împreună cu fiica sa, Dolores Sursă foto: militiaspirituala.ro

CfP: History of Communism in Europe, no. 8/ 2017 – The Other Half of Communism: Women’s Outlook

 

History of Communism in Europe, no. 8/ 2017

The Other Half of Communism: Women’s Outlook

This call for papers seeks contributors for the eighth issue of the scientific journal History of Communism in Europe, no. 8/2017: The Other Half of Communism: Women’s Outlook on the gendered histories of European communisms. This issue looks to include the most recent scholarship on women and their intricate relations with the Communist parties in Europe, during the XX century. While including the valuable scholarship on “exceptional” personalities such as Alexandra Kollontai, Inessa Armand or Dolores Ibarruri, this issue aims to explore the voices of women that by political choice or simply historical tournaments found themselves as both objects and subjects of the Communist parties. The political evolution of Europe through the century, the existence of USSR and the national branches affiliated (some of them: outlawed by the authorities) to the Third Communist International, and later of an Eastern Bloc, determined completely different experiences, forms of activism and sociability. This issue of History of Communism in Europe aims to follow the relation between Communism and women before and after the Second World War, on the both sides of the Iron Curtain.

poum-girl

Marina Ginesta, a 17-year-old communist militant, overlooking Barcelona during the Spanish Civil War. [1936]

Contributions may focus on one country or may have a broader/transnational comparative scope, but all proposals should deal with how women negotiated their relation with the Communist parties, reacted to politics and state interests and understood to challenge these policies, rather than just embracing an allegedly passive attitude, as the Cold War studies used to depict it. We are particularly interested in covering the entire time frame specific to the evolution of Communist parties in Europe and the region under consideration. We strongly encourage contributions that cut across traditional periodization, deconstruct state-centric narratives, and question well established lieux communs, such as the impenetrability of the Iron Curtain, or the strictly decorative role of the Women International Democratic Federation (WIDF) – the international Communist women movement.

We welcome contributions from different fields of research: history, political science, philosophy, sociology, gender studies or any other related areas of interest, addressed from an interdisciplinary perspective.

Topics may address (but are not limited to) the following aspects:

  • Communist ideology and women in society – practice and discourse
  • Collective and/or individual biographies
  • State intrusion and the body politics
  • Empowerment and disempowerment
  • Women organizations – national and international: programs, attributions, activities, relations between the organizations and/or between the organizations and the states;
  • Labor, new jobs, women in industry; women in Academia, women in Politics etc.
  • Dissent and/or collaboration in totalitarian regimes of the XX century Europe;
  • State feminism
  • Socialist feminists
  • Women in the opposition movements: partisans and anti-communist resistance
  • European Communist women organizations and the Global South
  • Women and Eurocommunism

Contributors are kindly asked to write abstracts (English or French) that do not exceed 500 words.

Deadline: 1st of March 2017.

You may submit your proposals at: hce8@iiccmer.ro, dalia.bathory@gmail.com.

Selected authors will be notified by the 10th of March 2017.

The deadline for the final draft of the paper is the 15th of June 2017.

***

The editorial team of History of Communism in Europe announces the theme for the 9th issue in 2018: Transnational Biographies. The call for papers will be released in December 2017.

***

The academic journal History of Communism in Europe is edited by The Institute for the Investigation of the Communist Crimes and the Memory of the Romanian Exile. It is a journal open to all inquiries that have the objectivity, complexity and sophistication required by any research on the issue of communism, as well as on the different aspects of totalitarianisms of the 20th Century Europe. These scholarly investigations must remain an interdisciplinary enterprise, in which raw data and refined concepts help us understand the subtle dynamics of any given phenomenon.

 

CfP: Istoria socială a comunismului românesc. Surse, metodologii, abordări, perspective

CALL for PAPERS

Istoria socială a comunismului românesc. Surse, metodologii, abordări, perspective

Cluj-Napoca, 4-5 mai 2017

Vaslui, ani 70 Sursă foto: Vasluiul Comunist

Vaslui, anii 70
Sursă foto: Vasluiul Comunist

 

Organizator:

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Parteneri:

Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai”

Centrul de Studiere a Populației, Universitatea „Babeș-Bolyai”

 

În ciuda unei abundențe editoriale, vizibilă în ultimele aproape trei decenii, spațiul istoriografic românesc a rămas totuși prea puțin deschis către cercetările care abordează istoria recentă în general, și cea a regimului comunist în mod special, din perspectiva socialului – de jos în sus, aducând în discuție individul, anonimul istoriei, și depășind paradigma holistică a unei societăți monolitice, imobile și incapabile de a reacționa în fața unui regim care era capabil să controleze totul. Tot așa, de-a lungul ultimelor (aproape) trei decenii, istoriografia românească a părut ancorată într-un tip de discurs, destul de liniar și adesea lipsit de analize dincolo de structurile politice, care a subliniat cu tușe stridente latura represivă a totalitarismului comunist – un demers a cărui justificare și/sau necesitate nu poate fi nici negată, nici ignorată. Ceea ce nu înseamnă că nu poate fi și dublată, completată și întregită de demersuri, cercetări și abordări noi care propun lărgirea câmpului de analiză al istoricului și reorientarea către o istorie la firul ierbii, și care presupun nuanțări și modificări ale discursului istoriografic, necesitatea recursului la noi tipuri de surse, cât și inovații din punct de vedere metodologic.

În ultima vreme însă, istoriografia românească a căutat să depășească abordările tradiționale, propunând deschiderea unor câmpuri de cercetare deloc sau prea puțin studiate. Astfel, au apărut din ce în ce mai multe proiecte de cercetare care vizează lărgirea discuțiilor și  a dezbaterilor referitoare la trecutul comunist al României, prin studii de caz asupra unor teme/subiecte care readuc în atenție socialul în general, și individul și/sau comunitatea particular, dar și relațiile care apar din interacțiunea dintre aceștia și regim/puterea politică. Aceste demersuri au în vedere transformările și reconfigurările masive pe care le înregistrează societatea românească postbelică, în urma proceselor de industrializare și urbanizare, a „cruciadelor” împotriva zonelor rurale, proceselor de migrație internă, restructurărilor sistemelor de învățământ și culturale. Toate aceste procese/evoluții/prefaceri au provocat mutații semnificative la nivel societal și au dus la apariția unor noi categorii sociale, dar și la apariția și dezvoltarea unor noi tipuri de relații interumane. Tot așa, au influențat și dat naștere sau sens altor procese/evoluții importante, referitoare la transformările socio-economice ale spațiilor rurale și urbane, dezvoltării urbane (din punct de vedere social, economic, edilitar), interacțiunii dintre rural și urban. Aceste subiecte sunt importante întrucât ele reprezintă teme care ne pot edifica atât asupra dimensiunilor procesului de modernizare socială imaginat de regimul comunist, cât și asupra rezultatelor efective înregistrate la nivel local.

Conferința Istoria socială a comunismului românesc. Surse, metodologii, abordări, perspective are în vedere abordări multi- și inter-disciplinare ale unor teme care au legătură cu dimensiunea socială a comunismului românesc, încurajând contribuțiile din sfera a cât mai multor științe sociale: istorie, sociologie, psihologie, antropologie, demografie, științe politice, geografie, economie, ș.a.

O direcție importantă asupra căreia am dori să insistăm se referă la sursele care pot sta la baza cercetărilor și analizelor referitoare la istoria socială a comunismului românesc. În genere, dezbaterile în această problemă sunt tranșate în mod superficial prin respingerea și/sau infirmarea validității oricărei date statistice emisă de o instituție a regimului comunist. Alte tematici importante, pe care le avem în vedere – fără a limita însă deschiderea organizatorilor către alte propuneri:

  • procesul de industrializare postbelic
  • urbanizarea: evoluția și dezvoltarea spațiilor urbane
  • transformările socio-economice ale lumii rurale
  • consum, penurie, calitatea vieții, alimentație
  • mobilitatea socială a populației
  • demografie (nupțialitate, natalitate, mortalitate, spor natural)
  • studii de gen
  • munca – productivitatea muncii, mobilitatea forței de muncă
  • igienă, standard de viață, morbiditate

 

Așteptăm contribuții sub forma unor propuneri individuale sau colective (secțiuni tematice cu trei-patru prezentări) până în data de 5 martie 2017.

Propunerile trebuie să conțină un rezumat de maximum 300 de cuvinte, însoțit de titlul lucrării și o scurtă prezentare a autorului, cuprinzând informații referitoare la afilierea academică, ariile de expertiză științifică și principalele publicații/activități în domeniu. Acestea trebuie trimise către organizatorii conferinței: Ștefan BOSOMITU (stefan.bosomitu@iiccmer.ro) și Luciana JINGA (luciana.jinga@iiccmer.ro).

Confirmarea rezultatelor, în urma selecției materialelor primite, se va face până în data de 13 martie 2017.

Organizatorii conferinței au în vedere și publicarea unui volum (la o editură prestigioasă din România) care să cuprindă contribuțiile importante prezentate în cadrul conferinței.

 

Organizatorii vor acoperi costurile de cazare și masă ale participanților de-a lungul conferinței. La cerere, există posibilitatea decontării și a cheltuielilor de transport (tren, autocar, microbuz, autoturism).

Les fusillés (1940-1944)

Avea să fie arestat de către agenții ai Gestapo-ului în după-amiaza zilei de 30 iunie 1942, în Gara din Dijon. Se pregătea să treacă clandestin în Elveția, alături de un grup de olandezi. Cunoștea bine drumul, pe care-l bătuse de atâtea ori, în împrejurări similare. Ceea ce nu știa Olivier Giran – eroul scurtei noastre relatări –, e că unul dintre membrii grupului pe care urma să-l treacă clandestin în Elveția era Freddy Carnet – agent infiltrat al poliției germane.

Olivier Giran nu împlinise 22 de ani în momentul arestării. Și activa deja de mai bine de un an în cadrul Rezistenței. Născut la 14 septembrie 1920, la Sèvres, era fiul lui Étienne Giran (1871-1944), filosof și istoric francez, fost pastor al Bisericii Walone din Amsterdam și secretar al unei Uniuni a liberilor cugetători. Étienne Giran nu avea să supraviețuiască celui de-al Doilea Război Mondial – membru al Rezistenței și al rețelei „AGIR”, a fost arestat la data de 5 iunie 1944 și deportat în lagărul de la Buchenwald (unde este înregistrat cu matricola nr. 78551, în data de 22 august 1944). A murit după doar trei săptămâni (14 septembrie 1944), în lagărul de la Mittelbau-Dora.

Olivier Giran avea să fie prins, asemeni tatălui său, în tăvălugul de foc și moarte al războiului. A reacționat instinctiv odată cu declanșarea ostilităților dintre Franța și Germania (2 septembrie 1939), înscriindu-se voluntar în armata franceză. A fost concentrat în data de 8 decembrie 1939 – și trimis pentru instrucție la Versailles și Vincennes, fiind mobilizat în Batalionul de Infanterie de la Larzac în data de 26 iunie 1940. Cum între timp se semnase deja armistițiul, Giran n-a mai apucat să fie trimis pe front, fiind demobilizat în data de 5 august 1940.

În toamna anului 1941 s-a alăturat rețelei „AGIR” – structură subordonată Secret Intelligence Service (serviciul de spionaj britanic) -, coordonată de Michel Hollard. Rețeaua întreprindea acțiuni de spionaj în legătură cu efectivele și pozițiile trupelor germane din Franța – informații care erau livrate ulterior britanicilor prin intermediul atașatului militar din cadrul Ambasadei Marii Britanii de la Berna (Elveția). Giran a întreprins acțiuni de strângere de informații/spionaj în diferite regiuni din Franța, așa cum avea să conducă/ajute și grupuri de olandezi (urmăriți de Gestapo), prin facilitarea trecerii clandestine în Elveția.

A fost arestat în vara anului 1942, tocmai când se pregătea să treacă un grup de olandezi în Elveția. Încă de la primele anchete și cercetări, Olivier Giran a încercat să nu implice în vreun fel rețeaua „AGIR”, susținând că trecerile sale în Elveția nu aveau alt scop decât contrabanda. A fost închis inițial la Dijon, transferat ulterior la Fresnes (14 octombrie 1942 – în apropierea Parisului, cea mai mare închisoare din Franța), iar apoi la închisoarea Pré-Pigeon din Angers (9 decembrie 1942).

Închisoarea Pré-Pigeon din Angers

Închisoarea Pré-Pigeon din Angers

În data de 24 martie 1943, Olivier Giran a fost judecat de un tribunal militar german, alături de Georges Beuret, André Lourioux, André Mérand, Robert Tschanz și Jean Vuillecot. Toți cei șase acuzați vor fi condamnați la moarte – prin sentința formulată în data de 30 martie 1943. Olivier Giran – pentru spionaj.

În dimineața zilei de 16 aprilie 1943, la ora 9:00, Olivier Giran a fost executat prin împușcare în apropierea Angers-ului, la Belle-Beille.

Postum, Olivier Giran a fost avansat la gradul de căpitan al Forțelor Franceze combatante. Tot postum, a primit titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare și a fost decorat cu „Croix de la Guerre” (1939-1945). În 1950, alături de tatăl său, avea să fie decorat postum și cu „Verzetkruis 1940-1945” (Crucea Rezistenței olandeze) – decorație care avea să fie acordată unui număr restrâns de foști combatanți (95). Începând cu data de 30 mai 1958, printr-o decizie a municipalității din Angers, piața din fața Închisorii Pré-Pigeon poartă numele lui Olivier Giran. Numele său este gravat și pe o placă memorială situată în Paris (207, rue de Bercy) care menționează numele a douăzeci de martiri ai rețelei „AGIR”, cât și pe scările primăriei din Sevres, alături de alte nume ale celor „Morți pentru Franța” (1939-1945).

Monumentul ridicat în 1952 în memoria celor executați la Belle-Beille între 1942-1944

În anii 1950, Belle-Beille a devenit un cartier din N-V Angers-ului. Astăzi, cartierul găzduiește și unul dintre campusurile Universității din Angers. Locația unde au fost executați, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, cel puțin 46 de prizonieri se găsește astăzi într-un parc, amenajat în jurul lacului Saint-Nicolas. Exact în acel loc, în septembrie 1952 avea să fie inaugurat un monument – o placă de ardezie, pe care este gravată silueta unui om cu mâinile legate la spate – care comemorează memoria celor executați prin împușcare între 1942-1944. În 2013, alături de monument a fost așezată o placă comemorativă cu numele celor 46 de executați. An de an, în cea de-a treia duminică a lunii octombrie, angevinii participă la o ceremonie de comemorare, organizată în fața monumentului din Belle-Beille.

Placa memorială cu numele celor 46 de executați, adăugată monumentului în 2013

Povestea lui Olivier Giran e doar una dintre cele peste 4000 pe care ni le propune spre lectură Les fusillés (1940-1944): Dictionnaire biographique des fusillés et exécutés par condamnation et comme otages ou guillotinés en France pendant l’Occupation, Paris: Les Éditions de l’Atelier,  volum colectiv apărut în mai 2015, sub coordonarea lui Claude Pennetier, Jean-Pierre Besse, Thomas Pouty și Delphine Leneveu.

les-fusilles

Lucrarea – care însumează aproape 2000 de pagini, e rezultatul unui proiect de cercetare derulat de-a lungul a opt ani, și efortul muncii a peste 118 autori. Pe lângă fișele biografice ale celor executați în urma unor condamnări penale (3287 persoane), sau a prizonierilor executați (863 persoane), lucrarea mai cuprinde și fișe biografice ale unor persoane ghilotinate (18 persoane), a celor care s-au sinucis înaintea execuției (8 persoane), a celor care au decedat în timpul anchetelor, din cauza torturilor la care au fost supuși (85 persoane), dar și listă parțială a femeilor executate (39 de persoane) – printre acestea din urmă și Olga Bancic.

Alegerile din 19 noiembrie 1946

Acum 70 de ani, ziua de 19 noiembrie a căzut într-o marți. O zi mohorâtă, de toamnă târzie. La orele opt ale dimineții, urmau să se deschidă secțiile de votare – peste tot în țară. La prânz, toate cârciumile, bodegile, restaurantele, debitele și depozitele de băuturi spirtoase au fost închise pentru 24 de ore – „pentru a se preîntâmpina orice desordine”. Cum multe secții de votare fuseseră organizate în localurile unor unități de învățământ – autoritățile au decis suspendarea cursurilor. Măsura era valabilă până în ziua de joi, 21 noiembrie 1946. Era pentru prima dată în istoria României când femeile puteau vota liber, fără niciun soi de restricție. Drept de vot primiseră – tot în premieră – și militarii.

În București, fuseseră organizate 232 de secții de votare. Alte sute de secții – în teritoriu. Putem presupune că exista un soi de nerăbdare din partea populației. Așa cum exista și un orizont de așteptări.

Pentru români, era primul scrutin după mai bine de opt ani. În acest interval, România cunoscuse supliciul câtorva regimuri autoritate – cel al lui Carol al II-lea (1938-1940), Statul Național-Legionar (1940-1941), regimul Ion Antonescu (1941-1944); își pierduse în favoarea vecinilor părți importante din teritoriu: Basarabia și Bucovina de Nord fuseseră cedate URSS, Cadrilaterul cedat Bulgariei, Ardealul de N-V cedat Ungariei (toate în 1940); recuperând ulterior Ardealul de N-V în toamna anului 1944 (un teritoriu în care administrația românească avea să revină abia în martie 1945). Din august 1944 – românii puteau să spere din nou. Istoria însă nu putea să stea pe loc, aruncând țara într-o nouă spirală amețitoare. Guvernele instalate după înlăturarea Mareșalului Antonescu (conduse de gen. Constantin Sănătescu, respectiv gen. Nicolae Rădescu) n-au reușit să impună un consens în rândul clasei politice. Supuse unui „tir concentrat” din partea comuniștilor („camuflați” în cadrul unei alianțe electorale – Frontul Național Democrat), care aveau de partea lor avantajul susținerii necondiționate din partea sovieticilor, și tratate cu oarece desconsiderare de către liderii partidelor „istorice”, care revendicau un primat în virtutea statutului lor anterior, guvernele Sănătescu și Rădescu au eșuat după doar câteva luni.

24 februarie

Scânteia, 26 februarie 1945. Relatări despre incidentele de la meeting-ul organizat de FND în 24 februarie din Piața Palatului – eveniment care avea să provoace demisia guvernului Nicolae Rădescu

„Criza” provocată de demisia guvernului Rădescu (28 februarie 1945) a dus la apariția unui context de care toți actorii politici au încercat să profite. Liderii partidelor istorice – care au încercat să-și joace „cartea” cu mult cinism, preferând să tragă de timp, așteptând un context favorabil – nu știau însă că „jocurile” fuseseră deja făcute. Astfel, în urma unei intervenții neprotocolare și chiar brutale a adjunctului ministrului Afacerilor externe al URSS – Andrei Vîșinski, MS Regele Mihai I a fost constrâns să acorde mandatul de Președinte al Consiliului de Miniștri lui Petru Groza, liderul unui partid minuscul – Frontul Plugarilor, și un apropiat colaborator al comuniștilor.

Groza

Petru Groza

Guvernul Petru Groza a intrat în impas la nici jumătate de an de la învestire, atunci când MS Regele a încetat colaborarea cu executivul, refuzând să semneze Decretele Consiliului de Miniștri și să primească pe miniștri în audiență (21 august 1945). Noua criză de la vârful politicii românești (cunoscută în istoriografia ca „greva regală”) a fost detensionată abia în decembrie 1945, odată cu intervenția Puterilor Aliate (în decembrie 1945, România se afla încă sub autoritatea unei Comisii Aliate de Control). Decizia luată de miniștrii de externe ai Statelor Unite, Marii Britanii și Uniunii Sovietice în cadrul unei consfătuiri desfășurată la Moscova (decembrie 1946) prevedea organizarea de alegeri libere în România „în cel mai scurt timp cu putință” – singura soluție pentru ieșirea din provizoratul care nu mulțumea pe nimeni. Conform celor stabilite în capitala Uniunii Sovietice, toate forţele democratice şi toate partidele antifasciste aveau dreptul de a participa la aceste alegeri. Guvernul care avea să fie instalat în urma scrutinului urma să se angajeze că va garanta tuturor partidelor democrate şi cetăţenilor ţării libertatea deplină a cuvântului, a religiei, de asociere, de manifestare politică şi a presei.

Soluția formulată de Moscova a reprezentat un moment de ușurare pentru majoritatea populației, care spera la o repunere a lucrurilor în matca lor firească. De asemenea, a oferit un moment de respiro guvernului – aflat într-o poziție deloc favorabilă. E firesc să ne imaginăm și că marii actori politici vor fi răsuflat ușurați, sperând la o clarificare a situației politice. Nu am greși prea mult dacă am afirma că „istoricii” își împărțeau deja portofoliile.

Istoria s-a scris însă altfel. În mai 1946, comuniștii – conștienți de incapacitatea lor de a obține un scor bun de unii singuri –, au demarat proiectul ‚Blocul Partidelor Democrate’, o alianță electorală din care mai făceau parte: Partidul Social Democrat, Partidul Național Liberal (aripa Tătărăscu), Paridul Național Țărănesc (aripa Alexandrescu), Frontul Plugarilor, Partidul Național Popular și câteva organizații de masă, printre care Federația Democrată a Femeilor din România. BPD își propunea, nici mai mult, nici mai puțin decât câștigarea alegerilor. În fruntea Comitetului Central Electoral al BPD a fost numit Mihail Ralea, un intelectual care avea să devină unul dintre „tovarășii de drum” ai comuniștilor. Coordonarea efectivă a campaniei electorale a revenit însă secretarului CCE – tânărul și ambițiosul Miron Constantinescu. În vârstă de doar 28 de ani, licențiat în sociologie, Constantinescu era membru al partidului comunist din ilegalitate (1936) și ispășise o condamnare penală pentru activitate comunistă în anii războiului (1941-1944). După război, avea să conducă redacția cotidianului Scânteia (1944-1945), a fost numit secretar al Organizației de partid a Capitalei (1945) și responsabil al Sectorului Organizatoric al CC, însărcinat cu sporirea efectivelor PCR. Din octombrie 1945, devenise și cel mai tânăr membru al Comitetului Central al PCR.

mc-adunare-bpd

23 octombrie 1946. București Miron Constantinescu – secretar al Comitetului Central Electoral al BPD, luând cuvântul la o întrunire a CC al PCR și CC al PSD pentru pregătirea alegerilor. Alături de el: Ștefan Voitec, Lothar Rădăceanu, Gh. Gheorghiu-Dej și Vasile Luca

bpd

Materiale electorale ale BPD

Resursele investite de BPD în campania electorală au fost însemnate – au fost „scoși din producție” aproximativ 4-5000 de muncitori, care au format echipe electorale cantonate în 25 de localuri de prin țară – fiecare dintre acestea dotate cu 50-100 de paturi, baie, cantină, vehicule, depozit de benzină și atelier de reparații. Acestea au devenit niște centre de comandă de unde se „lansau” acțiunile electorale. Propaganda electorală a BPD-ului a fost susținută activ de presă, radio și cinematografie. Un alt element important l-au reprezentat tipăriturile: broușuri, pancarte, machete, panouri – ca simplu detaliu, numai broșura Platforma BPD a fost tipărită în 3 milioane de exemplare. Tot așa, în campania electorală a BPD-ului au fost implicați și mulți artiști, actori, cântăreți, instrumentiști – organizați în echipe teatrale-culturale, conduse de artiști consacrați, cum ar fi Niky Atanasiu, Titi Botez, N. Făgădaru, Jules (Iuliu) Cazaban.

afis%cc%a6bpd

Despre desfășurarea alegerilor din 19 noiembrie 1946 s-a scris mult. Impresia generală, confirmată ulterior și de unii dintre comuniști – care participaseră activ la procesul electoral – a fost că acestea au fost fraudate în mod grosolan. Există mărturii diverse care descriu tehnicile prin intermediul cărora comuniștii ar fi încercat să modifice rezultatele alegerilor: s-a spus că procentele ar fi fost pur și simplu inversate în favoarea BPD; alte surse indică înlocuirea urnelor cu altele, acestea din urmă umplute cu buletine de vot favorabile BPD-ului; în fine, frauda s-ar fi putut face și prin raportări false ale rezultatelor din teritoriu.

bpd1

În dimineața zilei de 22 noiembrie 1946, oficiosul CC al PCR – Scânteia, confirma un zvon care începuse să circule din după-amiaza zilei precedente: rezultatele parțiale ale alegerilor indicau o victorie zdrobitoare a BPD: „Rezultatele parţiale calculate până în prezent constituie o victorie hotărâtoare a democraţiei asupra reacţiunii. Blocul Partidelor Democrate e singura forţă politică a ţării care poate vorbi în numele poporului Român”. Şi pentru ca uimirea să se transforme în cutremur, acelaşi cotidian publica cifrele oficiale ale scrutinului din Capitală, unde BPD-ul obţinuse 424.826 de opţiuni, acestea însemnând un procent de 82,4% din totalul voturilor exprimate. Partidele istorice nu înregistraseră decât scoruri modeste – PNȚ-ul: 8,7%; în timp ce PNL-ul nu înregistrase mai mult de 2,5%.

Piata Naţiunilor - 22 nov. 1946

Piaţa Naţiunilor, Bucureşti – 22 noiembrie 1946. Comuniștii sărbătoresc victoria din alegeri. În imagine: Gheroghe Apostol, Miron Constantinescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Florica Bagdasar

Rezultatele alegerilor din 19 noiembrie 1946 aveau să reprezinte unul dintre elementele esenţiale care justificau „guvernarea” comuniştilor în România. Scorul zdrobitor obţinut de BPD (peste 80%) surmonta într-o anumită măsură deficitul de legitimitate cu care se confruntau comuniştii. Însă poziţia iniţială a acestora, cât şi rapiditatea transformării PCR-ului dintr-un partid inexistent în „principala forţă” de pe scena politică românească, erau amănuntele care continuau să ameninţe (credeau unii ! ) supremaţia politică pe care comuniştii începuseră a o avea în România. Lupta nu se încheiase, deși ceilalți nu știau că pierduseră deja războiul.

Așa s-a călit oțelul (VI)

Uitarea

Doina Sălăjan

Uitarea-i boală gravă și perfidă,

Otravă lentă doborând târziu,

Microb, venit în suflet să ucidă

Tot ce-i curat, tot cei frumos și viu

El a uitat și iată-l azi cum moare

Inconștient și vesel și sătul

Pentru-amintiri a pus în jur hotare

Și-a scris pe toate porțile: destul

Și iată-l azi, cu rănile închise

Și înlăuntru fără suferinți.

El nu mai are trăsături și vise

Și nu-i mai sunt privirile fierbinți

El a uitat de bici și înjosire.

De frații lui însângerați, desculți.

El a uitat de ură și iubire

Și a uitat nădejdea celor mulți

El a uitat că a pornit din beznă

Și a uitat de-un jurământ făcut

Când i-a căzut cătușa de pe gleznă

Și iată-l azi zâmbind satisfăcut.

El a uita că viața-i tare scurtă

Și nu ai timp pe toate să le faci

De stai, te bați cu palma peste burtă

Și spui sătul: „nu mai suntem săraci”.

El a uitat și iată-l azi cum moare

Inconștient și puhav și grotesc.

Uitarea, boală grea, înșelătoare,

Ucide tot ce-i sfânt și omenesc.

Gazeta literară, nr. 41, 11 octombrie 1956

 

În 1958, Doina Sălăjan (n. 14 februarie 1936, Beiuș) a fost exclusă din Uniunea Tineretului Muncitoresc și Uniunea Scriitorilor, și destituită din funcția de colaborator literar al revistei „Cravata roșie” – oficios al Comitetului Central al UTM. Tânăra poetă era absolventă a Școlii de literatură și critică literară „Mihai Eminescu”, București (1951-1954), iar din 1957 era membră a Uniunii Scriitorilor.

I s-a reproșat faptul că: „S-a alăturat unor elemente dușmănoase, iar în unele poezii a calomniat partidul, politica sa și realizările regimului […] Ea a calomniat și denaturat ajutorul internaționalist dat de Uniunea Sovietică poporului maghiar pentru zdrobirea contrarevoluției, afirmând că armata sovietică n-are ce căuta pe străzile Budapestei”.

Poezia „Uitarea” a reprezentat o piesă importantă a rechizitoriului – „În poezia „Uitarea” […] Doina Sălăjan a lansat un atac deschis împotriva partidului, susținând că partidul ar fi uitat de suferințele <celor mulți>, că politica partidului n-ar exprima interesele poporului”.

După excludere, Doinei Sălăjan nu i s-a mai permis să publice, volumele sale fiind respinse sistematic de către edituri. În 1960, este trimisă „în producție” la fabrica „Electromagnetica” – unde a lucrat ca muncitor necalificat. Demostene Botez a fost unul dintre cei care au cerut reabilitarea Doinei Sălăjan în 1962 – propunere respinsă de cadrele superioare ale partidului.

Într-o notă adresată lui Leonte Răutu, din 12 aprilie 1962 (venită ca urmare a demersurilor lui Demostene Botez), Virgil Trofin nota următoarele: „Doina Sălăjan s-a dovedit a fi un element dușmănos. Prin versurile pe care le-a scris, și îndeosebi poezia „Uitarea”, publicată în „Gazeta literară”, defăima partidul nostru, împroșca cu noroi în cadrele partidului încercând să le discrediteze în fața poporului. Ea a lansat un atac deschis împotriva partidului, susținând că partidul a uitat de suferințele celor mulți, că politica sa n-ar exprima interesele clasei muncitoare, ale întregului popor. În fond, poezia „Uitarea” este o chemare directă, deschisă la contrarevoluție”.

Doina Sălăjan a fost reabilitată după 1965 – i s-a permis înscrierea la Facultatea de Litere a Universității din București, iar din 1968 a redevenit membru al Uniunii Scriitorilor.

Cum a ratat orașul Sibiu „șansa” de a purta numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1953)

Mai 1953. Partidul Muncitoresc din România sărbătorește 32 de primăveri. Un grup de muncitori de la Uzinele „Independența” din Sibiu au năstrușnica idee de a cere Comitetului Central al PMR ca denumirea orașului lor să fie schimbată:

DSC_0038

Către

Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român,

BUCUREȘTI,

Un grup de muncitori de la Uzinele Independența Sibiu propun ca în cinstea celei de-a 32-a aniversare a Partidului, Orașul Sibiu să ia denumirea de orașul Gheorghe Gheorghiu Dej, în semn al dragostei ce îl poartă muncitorii Uzinei noastre.

TRĂIASCĂ PARTIDUL MUNCITORESC ROMÂN ÎN FRUNTE CU IUBITUL NOSTRU CONDUCĂTOR GHEORGHE GHEORGHIU DEJ !

[urmează aproximativ 20 de semnături indescifrabile]”.

Scrisoarea muncitorilor sibieni ajunge în redacția cotidianului „Scânteia”, care o redirecționează către Cancelaria Secretariatului Comitetului Central al PMR în data de 13 mai 1953.

DSC_0037

Puși în fața unei situații pe care nu prea știau cum să o gestioneze, membrii Secretariatului CC al PMR (Iosif Chișinevschi, Alexandru Moghioroș, Gheorghe Apostol și Miron Constantinescu) aprobă (în principiu) propunerea bravilor muncitori sibieni. Povestea se încheie însă prin intervenția lui Gheorghiu-Dej, care consemnează pe minusculul înscris următoarele:

DSC_0036

Nu sunt de acord. Să li se recomande tov. ca în cinstea P[artid]ului să obțină mari și concrete succese în munca lor

ss. Gh. Gheorghiu-Dej (indescifrabil)

[stalinismul dezlănțuit]

4 noiembrie 1948. Ședința Secretariatului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. Prezidează: Gh. Gheorghiu-Dej. Mai participă „tovarășii”: Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lothar Rădăceanu, Iosif Chișinevschi și Alexandru Moghioroș.

La punctul 6) al ordinii de zi, se discută chestiunea „cadoului în cărți al guvernului francez”:

4mil.carți

Tov. Ana arată că Ministrul Franței a comunicat că Guvernul francez a decis să ne trimită 4 mil. cărți științifice, pentru universitățile noastre. Consideră că prin aceasta guvernul francez urmărește să pună piciorul în universitățile noastre, să facă reclamă cu acest cadou, și să invadeze universitățile și cu alt material decât cel științific; de aceea, de acord cu tov. Vasilichi, propune să fie respinsă această ofertă.

Tov. Luca – arată că prin aceasta se urmărește împiedicarea pătrunderii în universitățile noastre a științei sovietice.

Secretariatul – aprobă propunerea tovilor Ana și Vasilichi de a se alcătui un răspuns în care să se arate că este nepotrivită această ofertă, într-un moment când în Franța guvernul ia atitudine ostilă împotriva reprezentanților guvernului român și că guvernul român este în măsură să procure singur cărțile necesare universităților sale”.

1948 este poate anul cel mai sumbru al relațiilor diplomatice și culturale dintre România și Franța. Punțile se rup și, aproape ca niciodată, relațiile sunt încordate. Acordul cultural dintre cele două state tocmai fusese dezavuat de autoritățile de la București …

Vremuri negre și grele …

„Zorii comunismului în România” … câteva considerații pe marginea unui volum recent

Cristina DIAC, Zorii comunismului în România. Ștefan Foriș, un destin neterminat, Cetatea de Scaun, 2014, 368 pag.

zorii.jpg

 

În dimineața zilei de 4 aprilie 1944, trupele Armatei Sovietice se aflau la granița de nord-est a României, într-o contraofensivă ce cu greu mai putea fi oprită. În după-amiaza aceleiași zile, câteva sute de bombardiere americane au lansat un atac devastator asupra Bucureștiului – zona vizată cu predilecție fiind triajul Gării de Nord. Câteva mii de morți, câteva mii de răniți, în majoritate populație civilă. Tot în ziua de 4 aprilie 1944, în subteranele politicii românești avea loc un alt eveniment de oareșice însemnătate, care va fi trecut însă neobservat. Ștefan Foriș, secretarul general al minusculului Partid Comunist din România, a fost înlăturat din funcție în urma unui puci regizat de Gheorghe Gheorghiu-Dej (care era reținut administrativ în Lagărul de la Tg. Jiu) și dus la bun sfârșit prin implicarea directă și energică a lui Emil Bodnăraș (fost ofițer în Armata Română, dezertor în URSS, spion NKVD).

Incidentul reprezenta o premieră. Era pentru prima dată când un secretar general al PCdR era destituit fără „acordul” Cominternului – structură dizolvată de sovietici cu un an în urmă. La fel, tot o premieră a fost și auto-numirea în fruntea partidului a unei conduceri colective din care făceau parte Emil Bodnăraș, Iosif Rangheț și Constantin Pârvulescu. „Troika” instalată în fruntea comuniștilor români în urma evenimentului din 4 aprilie 1944 nu a reușit să revitalizeze o mișcare cvasi-inexistentă – dovedind că înlăturarea lui Ștefan Foriș nu fusese decât o decizie tactică. Istoria PCdR avea să se modifice substanțial numai odată ce contextul politic a permis acest lucru – după 23 august 1944, când România avea să treacă de partea trupelor Aliate, sfârșind prin a eșua în sfera de influență sovietică. Abia în acel context, neînsemnatul (până atunci) Partid Comunist din România avea să își dovedească utilitatea, devenind instrumentul prin care Uniunea Sovietică și-a impus controlul asupra României.

Aproximativ în această secvență temporală – 4 aprilie 1944 –, se încheie volumul Cristinei Diac – Zorii comunismului în România. Ștefan Foriș, un destin neterminat (Cetatea de Scaun, 2014), o lucrare care explorează și recompune cu răbdare și scrupulozitate „istoria Partidului Comunist din România (PCdR) în anii celui de-al Doilea Război Mondial” – perioadă în care în fruntea formațiunii s-a aflat Ștefan Foriș.

Istoria Partidului Comunist din România – care avea să fie redenumit PCR în 1945, PMR în 1948 și, în fine, din nou PCR începând cu 1965 –, rămâne un subiect foarte puțin acoperit de către istoriografia românească recentă. Majoritatea lucrărilor referitoare la comunismul românesc recompun istoria postbelică a partidului, făcând referiri sumare și adeseori simpliste în ceea ce privește istoria de dinainte de 1945 a PCdR. În general, istoria „ilegală” a PCdR e percepută din prisma unor idei preconcepute (și deseori eronate), care au catalogat totul ca fiind nu numai exagerat, ci chiar de-a dreptul inventat. Dacă istoriografia comunistă a exagerat în mod grosolan rolul și importanța PCdR în contextul politic românesc interbelic, analizele recente au tins către o atitudine similară, dar răsturnată – minimalizând până la insignifianță subiectul. Practic, „mitul” partidului progresist, mesianic și providențial, clădit cu migală de istoriografia comunistă, nu a fost destructurat prin analize pertinente, ci înlocuit printr-un „mit răsturnat” al partidului care întruchipează tot ceea ce este fals, dar mai ales nociv.

Acest tip de abordare a istoriei comunismului românesc tinde să fie însă depășit de istoriografia românească. Studii, articole, volume și proiecte de cercetare recente și-au propus să întreprindă analize pertinente asupra a ceea ce este perceput adesea ca fiind nimic altceva decât o mitologie născocită de propaganda comunistă. Miza unor astfel de demersuri nu se rezumă doar la recompunerea atentă și obiectivă a istoriei „ilegale” a PCdR, ci depășește acest deziderat, căutând să înțeleagă și explice contextele în care s-au format și evoluat mulți dintre actorii principali ai istoriei postbelice, dar și să descifreze traiectoriile biografice antebelice ale acestora. Tot așa, analizele asupra structurii, modului de organizare și funcționare a partidului în clandestinitate ne pot oferii explicații ceva mai nuanțate asupra modului în care partidul a reușit să se regrupeze strategic imediat după 23 august 1944, propulsând în prim-plan anumite personaje și lăsând în plan secund altele, într-un proces ce doar părea să țină cont de capitalul politic real al fiecăruia.

Revenind la volumul Cristinei Diac, trebuie făcute câteva precizări importante. Zorii comunismului … nu este o biografie a lui Ștefan Foriș, așa cum am putea fi tentați să credem la o primă vedere. Autoarea precizează în mod explicit faptul că „personajul principal” al lucrării sale rămâne Partidul Comunist din România. Însă tot ea explică faptul că, în decupajul temporal supus analizei, istoria PCdR se confundă cu cea a secretarului general al partidului – detaliu care explică titlul lucrării. Un alt amănunt important îl reprezintă maniera prin care Cristina Diac a ales să abordeze istoria PCdR – „vizualizând nu obiectivele cuprinse în hotărâri și rezoluții, ci rezultatele obținute”. Mai exact, o analiză care pune în balanță într-o manieră critică diferențele între discurs şi realitate, între scopuri şi realizări. În fine, mai trebuie precizat şi faptul că volumul recompune istoria PCdR ancorând-o în evenimentele care au avut un impact major asupra istoriei României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mai exact, expune şi propune lămuriri şi clarificări în legătură cu maniera în care PCdR a ales să se poziționeze față de evenimentele istoriei mari: cedările teritoriale din vara anului 1940, instaurarea statului naţional-legionar, rebeliunea legionară (ianuarie 1941), dictatura militară a mareşalului Antonescu, războiul declanşat împotriva Uniunii Sovietice.

În acelaşi timp, volumul propune şi o analiză „la firul ierbii”, căutând să recompună şi secvenţe din istoria mai puţin vizibilă – istorii mărunte ale vieţii clandestine, istorii, traiectorii şi dileme personale. Fără a minimaliza importanța și însemnătatea celorlalte laturi/dimensiuni ale lucrării, analiza istoriei „mărunte” a PCdR, dar și a traiectoriilor biografice ale unora dintre membrii de partid rămâne partea cea mai interesantă a lucrării. În primul rând, din prisma dificultății pe care o presupune documentarea, dar mai ales „citirea” și interpretarea surselor. E nevoie de inspirație și de imaginație pentru a vedea dincolo de textul (de cele mai multe ori) succint și (adesea) tern al surselor. E nevoie și de intuiție pentru a putea desluși identitatea reală a personajelor – în cele mai multe cazuri conspirate sub nume fictive și uneori chiar sub simple cifre. Așa cum e nevoie de răbdare și de tenacitate pentru a putea reconstitui istoriile (adesea) prozaice și relațiile complicate dintre membrii de partid.  Mai ales în condițiile în care tocmai aceste istorii și relații – fără vreun soi de miză aparentă – sunt cele care au „desenat” după 1945 geometria puterii comuniste.

În fine, mai merită subliniat și faptul că lucrarea Cristinei Diac analizează pertinent şi micile sau marile „cutremure” prin care a trecut PCdR în ani celui de-al Doilea Război Mondial: confuzia stârnită de noile indicații venite de la Moscova odată cu semnarea pactului de neagresiune între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, arestarea membrilor Secretariatului CC al PCdR (aprilie 1941), care a coincis cu „decapitarea” conducerii partidului, sau reacțiile pe care le-a stârnit dizolvarea Cominternului în mai 1943.

Cazul „Ștefan Foriș” – care a nu a fost, în realitate, nimic altceva decât o luptă pentru întâietate dintre mai multe facțiuni/găști într-o perioadă tulbure din istoria partidului comunist – reprezintă una dintre poveștile sumbre ale istoriei comunismului românesc, o dispută care avea să-și găsească rezolvarea în sânge. Rămas la dispoziția partidului după 4 aprilie 1944 (în realitate, aflat într-un soi de arest la domiciliu), Foriș a fost arestat un an mai târziu, iar în iunie 1946 a sfârșit ucis cu cruzime în subsolul unei case din București. Cel care a executat decizia conducerii PCR de atunci – întrucât Ștefan Foriș nu a fost inculpat sau condamnat în urma unui proces – a fost Gheorghe Pintilie (Pantelei/Timofei Bodnarenko, spion sovietic şi agent NKVD, personaj care avea să conducă vreme de 15 ani Direcția Generală a Securității a Poporului), secondat de „ajutoarele” sale – Dumitru Neciu și Gheorghe „Bulgaru”.

Cu toate că în lucrarea Cristinei Diac momentul 4 aprilie 1944 (înlăturarea din fruntea PCdR a lui Ștefan Foriș) reprezintă un sfârșit, același eveniment poate fi interpretat și ca un început. Arestarea și uciderea fostului secretar general al partidului a deschis calea unor epurări și execuții similare ulterioare – care au transformat istoria Partidului Comunist/Muncitoresc Român într-o tragedie înecată în sânge. În anii ce au urmat, alți membri importanți ai conducerii partidului aveau să cadă victime epurărilor de tip stalinist. Ana Pauker – una dintre cele mai importante figuri ale comunismului românesc interbelic –, a fost înlăturată din conducerea partidului în 1952, arestată și supusă unor interogatorii intensive. Se spună că numai moartea lui Stalin (în martie 1953) a scăpat-o de plutonul de execuție. Vasile Luca – membru din ilegalitate al partidului, ministru de Finanțe și membru al Secretariatului PCR/PMR –, a fost epurat tot în 1952, în același „lot” cu Ana Pauker. Arestat imediat după înlăturarea sa din funcțiile importante pe care le ocupa, Vasile Luca a fost protagonistul unui proces în urma căruia a primit o condamnare pe viață. A murit în închisoare nouă ani mai târziu. Cel mai relevant caz e însă cel al lui Lucrețiu Pătrășcanu – membru fondator al partidului și unul dintre liderii marcanți ai comuniștilor în perioada ilegalității, Ministru de Justiție între 1945-1948 –, care a fost arestat în 1948 și executat șase ani mai târziu, conform unei sentință pronunțate în urma unui proces-spectacol stalinist.

Așa s-a călit oțelul (V)

28 mai 1947.

Ședință a Comisiei de Control a CC. Pârvulescu, Liuba Chișinevschi și Emil Popa. Cazuri multe și diverse. Multe excluderi și cereri de încadrare respinse. Printre acestea și cel al:

Margaretei Schön (n. 24 iulie 1909, Timișoara) – simpatizantă a mișcării comuniste în perioada ilegalității (nu fusese niciodată admisă ca membră a PCdR). Încadrată în mișcare în 1934 de către Iosif Kritzmann, Margareta Schön lucrează ca tehnică – asigurând legăturile între Comitetul Central și provincie. Pentru o scurtă perioadă de timp, este încadrată în UTC, însă partidul o trece imediat în siajul MOPR-ului – poziție din care asigură „aprovizionarea” cu alimente a închisorilor unde erau deținuți politic comuniști, și materiale pentru atelierele acestora (în special: Doftana). În anii războiului este arestată de trei ori. În 1939 și 1941 este eliberată după scurte detenții – din lipsă de probe. O altă arestare din 1940 îi aduce o condamnare de trei luni de închisoare – pe care le ispășește la Văcărești.

În 1943, Partidul rupe legăturile cu Margareta Schön, după ce acesteia i se cere să se despartă de soțul ei – Marcus Schön, asupra căruia existau suspiciuni că ar fi agent al Siguranței –, iar ea refuză.

După 23 august 1944, Margareta Schön este angajată ca administrator al Căminul de zi (pentru copii), nr. 1, al Comitetului Central (din Aleea Alexandru). Între timp, solicită clarificarea situației sale de partid. Ajunge în fața Comisiei de Control în data de 28 mai 1947, când îi este reproșat gestul din 1943, când a „dovedit lipsă de atașament față de mișcarea muncitorească”. Drept care, Comisia respinge cererea sa de încadrare în partid.

6 decembrie 1951.

Margareta Șerban completează Fișa nr. 9453 de evidență a ilegaliștilor. La rubrica „Dacă mai are ceva de adăugat în afară de întrebările cuprinse în fișă”, Margareta Șerban notează următoarele:

Dosarul meu se află la Comisia de Control pentru verificarea situației mele de partid. Fostul meu bărbat a fost trădător la căderea lui din 1942 din București. Eu nu am avut nici un amestec, numai nu am putut să cred că un om a putut să fie un ticălos, așa cum faptele o dovedesc. Convingerea mea a ținut ceva mai mult. Dar când am văzut cine este am divorțat și am schimbat numele meu și al copilului meu, ca să nu purtăm nici numele lui”.

Așa s-a călit oțelul …

Turning Global. Socialist Experts during the Cold War (1960s-1980s)

Socialist Experts during the Cold War (1960s-1980s)

@ntonesei's blog

„In schimb, eu stiu ce inseamna sa fii un intelectual, adica un individ cerebro-spinal; sa ai mintea atit de plastica cit este posibil si coloana vertebrala atit de dreapta cit e necesar” (Michel Foucault, 1967)

Colț Firesc de refugiu

Despre finețea relaxării

Arheologie Tv

Istoria programelor radio-tv din România. Şi alte delicatese culturale. Dacă doriți să revedeți...

Ruxandracesereanu's Weblog

Just another WordPress.com weblog

Poiana Moșnenilor. Blogul oamenilor liberi

Centrul de Istoria Mosnenilor din Tara Romaneasca. Un proiect initiat de Filip-Lucian Iorga

Elena Dragomir

Archives, documents and history in Romania