Scurte „istorii” din ilegalitate (I)

[1940]
Cum se ‘făceau’ căsătoriile dintre comuniști. Când unul dintre ei era deținut …

Image may contain: 1 person, closeup and indoor

Elisabeta Sencovici (fotografie din Buletinul de populație, 1941)

„Căsătoria noastră […] a fost organizată cu dispensă, deci foarte repede. Pentru ziua fixată am călătorit la Sibiu. De la închisoare l-am luat pe soțul meu și am pornit spre primărie, bineînțeles cu plutonierul major după noi, care avea arma în spate. În drum spre primărie, spre ofițerul stării civile, ni s-a spus că trebuie să avem la căsătorie doi martori, iar noi nu-l aveam decât pe plutonierul Neacșu. Ne-am gândit să luăm pe cineva de pe stradă, pentru că era și foarte greu să găsești martori pentru o căsătorie între comuniști. Ne-am uitat de-a lungul străzii și căutam cu privirea un muncitor, un om care să accepte, deși în primul moment nu știa despre ce și mai ales despre cine e vorba. Am oprit un om mai modest îmbrăcat. Îl chema Constantinescu. I-am spus: „Noi vrem să ne căsătorim și ne trebuie un al doilea martor. Dumneata dorești să fii al doilea martor al nostru?”. El a văzut că este vorba de un arestat, deoarece plutonierul major era cu noi, și cu toate acestea a fost de acord. Ne-am urcat la ofițerul stării civile […] După ce a luat actele și datele noastre personale, ofițerul s-a adresat soțului meu, că nu va oficia căsătoria noastră deoarece eu sunt evreică. La aceasta, Sencovici a răspuns că nu are dreptul să oprească căsătoria noastră întrucât și el face parte din minoritățile naționale, fiind ungur. Într-adevăr, nu a putut face acest lucru și așa că ne-a declarat căsătoriți. După semnarea actului și de către cei doi martori, am plecat. În drum spre închisoare, eu i-am propus plutonierului major să întrăm undeva ca să servim ceva. Plutonierul Neacșu a fost de acord, așa că am intrat într-un local unde am comandat câte o gustare și bere. După ce am servit, am plătit, ne-am luat rămas bun de la martorul nostru necunoscut și apoi ne-am continuat drumul la închisoare”.

Elisabeta Sencovici, Memorii (1917-1968), ANIC, fondul 60, dosar 641, f. 8.

 

Partea a II-a: NUNTA și … ultimul ‘twist’ 😉

Image may contain: 1 person, suit and sunglasses

Alexandru Sencovici

„Ajungând la închisoare, am cerut voie directorului să-mi permită un vorbitor cu toți minerii arestați în procesul soțului meu*. Directorul închisorii, fiind un profesor, care a fost concentrat în acea perioadă, un om corect și binevoitor, a admis cererea mea. Eu am pregătit alimentele pe care mi le-au dat tovarășii de la Cluj. Patroana mea, mi-a dat un conserv mare de șuncă, am mai cumpărat eu ceva băutură, salam și pâine și în camera de vorbitor am dat o mică gustare pentru tovarășii arestați. Aceasta a fost oarecum „nunta” noastră. Tovarășii și noi toți am fost foarte emoționați, de fapt a fost și foarte, foarte trist. Nu peste mult timp a venit directorul și ne-a spus că trebuie să întrerupem vorbitorul, ceea ce nu a fost deloc pe placul unor tineri căsătoriți, care se iubeau. Minerii și cu soțul meu au trebuit să se retragă, iar eu să plec din nou la hotel. În după amiaza acelei zile, am mers la agenția de voiaj să-mi cumpăr bilet de tren spre Cluj. Când am cerut bilet spre Cluj, casierița a început să plângă, spunând: „Cum, mergeți la Cluj, nu știți ce s-a întâmplat?”. Eu, chiar că nu știam nimic, și am întrebat-o: „Ce s-a întâmplat?”. Îmi răspunde: „S-a publicat Dictatul de la Viena, Ardealul de Nord ni s-a răpit”. Era exact ziua Dictatului de la Viena. N-am înțeles prea bine din cele spuse de casieră, care plângea, dar am ieșit pe stradă și m-am interesat. Era agitație foarte mare. Am fugit la închisoare. Plutonierul major, Neacșu, a deschis poarta. I-am cerut să vorbesc câteva minute cu Sencovici. Pe el l-am văzut plimbându-se cu minerii în curte. Când m-a văzut, s-a apropiat de poartă. Plutonierul major n-a prea vrut să ne permită să vorbim. Dar eu i-am strigat: „Să știi că s-a hotărât ruperea Ardealului de Nord, care va aparține ungurilor, eu ce fac? Clujul este răpit”. El știindu-mă foarte tânără și fără experiență mi-a răspuns: „Rămâi la Cluj cu tovarășii tăi”. Plutonierul major a închis poarta și nu ne-a dat voie să vorbim mai mult. Am plecat și m-am întors acasă”.

Elisabeta Sencovici, Memorii (1917-1968), ANIC, fondul 60, dosar 641, ff. 8-9.
————–
* Alexandru Sencovici fusese trimis de către conducerea PCdR în primăvara anului 1940 în Valea Jiului, pentru a reorganiza mișcarea comunistă din zonă. A fost arestat în mai 1940 la Lupeni, alături de 30+ tineri mineri care participaseră la ședințele convocate de Alexandru Sencovici.

Confesiunile elitei comuniste. Arhiva Alexandru Șiperco, vol. II (prefață)

Confesiunile elitei comuniste. 1944-1965: rivalități, represiuni, crime … Arhiva Alexandru Șiperco, vol.II, (Andrei Șiperco: editor), București: INST, 2017.

Prefață

Stop-cadru. În camera de zi a unei impozante vile din nordul Bucureștilor, într-o noapte de primăvară a tumultosului an 1956, trei personaje scrutau cu un amestec curios de teamă și de hotărâre propriile lor viitoruri. Doi dintre aceștia erau potentați ai regimului, în timp ce cel de-al treilea personaj era soția unuia dintre aceștia – la rândul ei, personaj important al nomenclaturii. Așezați comod în fotolii, cei trei discutau nu despre destinul/ele lor, ci despre ceva ce se dovedea a fi – așa cum narațiunea lasă să se înțeleagă –, infinit mai important: partidul însuși, metaforizat de aceștia ca fiind năpădit de boli și aflat pe un drum ce nu se dovedea a fi cel drept. Neliniștile lor – despre care ni se sugerează că ar fi fost mai vechi –, păreau a fi legitime, mai ales în noul context creat de furtuna provocată de cel de-al XX-lea Congres al PCUS, însă teama nu putea – și, mai ales, nu trebuia –, să constituie o motivație care să îi abată de la un crez pe care și-l asumaseră cu ani în urmă. „Oare poate să ne oprească faptul că vom fi scoși, că vom pierde casele, că vor suferi copiii?”, ar fi spus atunci unul dintre cei doi, susținut mai apoi și de soție, chiar și după ce aceasta fusese avertizată explicit că ea și copii vor avea la fel de mult de pătimit – „Asta e problema, când trebuie să ajutăm partidul să se reașeze pe drumul cel bun?”. Decizia pe care vor fi luat-o tustrei în aceea seară avea să le marcheze destinul, așa cum va fi provocat – după cum se știe, probabil –, și o reconfigurare a geometriei puterii în cadrul partidului comunist.

*

E prea puțin important dacă întâmplarea se va fi desfășurat întocmai așa cum o relatează, peste ani, unul dintre cei trei participanți la întâlnirea nocturnă. E însă foarte important să o reținem. În primul rând, pentru că relatările de acest fel sunt puține și adesea mult mai anoste. În al doilea rând, pentru că elementele care o compun – ca și alte detalii mai mărunte, de altfel –, par să fie veridice. Nu în ultimul rând, pentru că e o scena care ne spune o poveste cu multe înțelesuri despre istoria partidului comunist, dar mai ales despre cei care îl slujeau. Desigur, întâmplarea de mai sus poate fi interpretată și înțeleasă în diverse maniere. Pe de o parte, dat fiind că e vorba de o relatare târzie, retrospectivă, scena poate fi „citită” ca un soi de revelație a autorului nu asupra a ceea ce s-a întâmplat în 1956, ci mai degrabă asupra a ceea ce ar fi fost ideal să se întâmple – discursul auto-reflexiv devenind astfel un soi de justificare a posteriori. Pe de altă parte însă, la fel de plauzibilă – și fără să excludă în totalitate prima interpretare –, e și ipoteza cum că scena respectivă e o relatare despre orbire – poate (?) –, sau despre intransigență și fanatism, așa cum e și despre convingeri greu de înțeles, dar mai ales de cuantificat.

Scurta relatare de mai sus e doar o fărâmă a unei „mărturii” ample și târzii a Liubei Chișinevschi – membră a Partidului Comunist din România din ilegalitate și un personaj cu un destin tumultuos în anii regimului comunist –, care, alături de alte nouăsprezece similare, alcătuiesc volumul al doilea al Confesiunilor elitei comuniste. Arhiva Alexandru Șiperco. În cadrul acestui al doilea volum, pe lângă amintirile Liubei Chișinevschi (despre trecutul ei în cadrul mișcării comuniste – din perioada ilegalității, dar și de după 1944 –, dar și despre conflictul dintre soțul ei (Iosif (Roitman) Chișinevschi) și Gheorghiu-Dej, care va fi adus urgia asupra întregii ei familii), se regăsesc mărturii și informații furnizate de personaje importante ale istoriei comunismului românesc. Dintre aceștia, merită menționat Teohari Georgescu – membru important al partidului încă din perioada ilegalității, membru al Secretariatului, Biroului Politic și Comitetului Central al PCR/PMR (1945-1952), vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1948-1952) și deținător al portofoliului Afacerilor Interne (1945-1952) în perioada represiunii generalizate, epurat în 1952 în „afacerea” devierii de dreapta și trimis la „munca de jos”. Tot așa, importantă este și mărturia lui Alexandru Drăghici – un alt nume greu al regimului, membru din ilegalitate al PCdR și succesorul lui Teohari Georgescu în fruntea Ministerului de Interne, un personaj care avea să sfârșească, la rândul său, epurat de către Nicolae Ceaușescu în 1968; dar și a soției acestuia – Martha Cziko Drăghici, la rândul ei, una dintre „veteranele” partidului. Importante din prisma informațiilor inedite pe care le furnizează referitor la lumea îngustă și deloc accesibilă a sferelor puterii sunt și mărturiile Elvirei (Hova) Gaisinski (membră a Comisiei de Control a CC al PCR/Comisiei Controlului de partid – care avea să sfârșească prin a fi sancționată în 1958, fiind mai apoi marginalizată), Idei Felix (director al Direcției Cadre din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, la rândul ei sancționată în 1958), Verei Călin („tehnică” a lui Lucrețiu Pătrășcanu în anii celui de-al Doilea Război Mondial) sau a lui Jean Coler (fost combatant în Războiul Civil Spaniol în cadrul Brigăzilor Internaționale) – cu toții membrii ai partidului comunist în ilegalitate și deținători – unii dintre ei vremelnic –, a unor funcții importante în aparatul de partid și de stat după 1944. Într-o altă categorie se pot înscrie mărturiile lui Iacov Calica și Mișu Dulgheru – personaje importante ale aparatului represiv al regimului. Primul dintre ei a activat în cadrul Serviciului Special de Informații (1945-1951), în timp ce Dulgheru a fost unul dintre ofițerii cei mai activi și mai brutali din Ministerul de Interne, unde activează în cadrul Corpului Detectivilor (1945-1947), iar mai apoi din cadrul Direcției Generale a Securității Poporului, ca șef al Direcției a V-a de Cercetări Penale. Mărturiile celor doi cuprind multe informații interesante și importante legate de acțiunile represive ale regimului din primii ani de democrație populară, cât și detalii legate de modalitățile de acțiune ale aparatului represiv, gradul de subordonare a acestuia față de puterea politică, ș.a.m.d.

Dincolo de observațiile cu caracter general referitoare la volumul de față, rămân în discuție câteva aspecte importante legate de corpusul de documente pe care ni-l oferă „arhiva Alexandru Șiperco”, cât și cu privire la conținutul de fond al acestei arhive. Corpusul de documente care alcătuiește „arhiva Alexandru Șiperco” este, fără îndoială, unul extrem de prețios, mai ales dacă avem în vedere puținătatea mărturiilor de acest gen. Cu toate că regimurile comuniste de tip sovietic au promovat dezvoltarea unei culturi a reflecției asupra propriului trecut – prin intermediul autobiografiilor de instituție –, comuniști români au lăsat puține urme scrise, în afara celor oficiale. În acest context, demersul de istorie orală al lui Alexandru Șiperco rămâne unul esențial. În primul rând, datorită caracterului său neobișnuit și inedit, cât și pentru că umple un gol însemnat. În al doilea rând, pentru că ne permite astăzi incursiuni într-un univers strâmt și aproape deloc accesibil, copleșit de secretomanie, plin de taine și de semne de întrebare. Stilul narațiunii majorității materialelor din cadrul acestei colecții (cel puțin în cazul acestor prime două volume) e adesea greoi și uneori destul de inaccesibil unui public care are puține cunoștințe despre istoria comunismului românesc. În mare parte, acest fapt se datorează avalanșei de nume, date și informații pe care le livrează interlocutorul, dar și naturii materialelor în sine – care reprezintă rodul unor discuții între inițiați, în cadrul cărora nu se abordau contexte, iar multe fapte și situații sunt mai degrabă sugerate, și doar rareori spuse răspicat. Aceste neajunsuri au fost corijate în parte de Alexandru Șiperco – care a făcut unele însemnări lămuritoare pe marginea notițelor sale (marcate în text prin subliniere), cât și de editorul acestei colecții – Andrei Șiperco, prin intermediul numeroaselor și amplelor trimiteri din subsolul textului – care, fără îndoială, au presupus un efort de documentare însemnat. Chiar și în aceste condiții, dificultățile de parcurgere a textului rămân, însă pentru cercetătorii interesați de subiect acest aspect nu ar trebui să constituie un impediment.

În ceea ce privește conținutul de fond al materialelor cuprinse în acest volum, discuția capătă deja alte proporții. Prima și cea mai legitimă întrebare care se naște în mintea cititorului atunci când lecturează volumul de față se referă la veridicitatea informațiilor și datelor livrate de aceste mărturii. „Culese” într-un context politic destul de complicat – în plin regim comunist, aceste depoziții pot fi privite cu oarece circumspecție. Totuși, în legătură cu acest aspect trebuie să avem în vedere câteva chestiuni importante. În primul rând, inițiatorul acestor discuții nu era un neofit, ba chiar din contră, iar între el și unii dintre interlocutorii săi existau relații de amiciție și chiar de prietenie. În acest context, e plauzibil ca natura dialogurilor, transcrise ulterior cu acribie de Alexandru Șiperco, să fi fost una destinsă și colocvială, fapt ce ar fi înlesnit demersul reflexiv. În al doilea rând, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că subiectele și temele pe care Alexandru Șiperco le „sugera” interlocutorilor săi se refereau cu predilecție la perioada clandestinității partidului și a regimului Gheorghiu-Dej – vremuri întrucâtva apuse, și despre care se putea discuta cu o oarecare relaxare; cel puțin în anumite cercuri. Se pot distinge ușor câteva chei de lectură a acestor materiale. În primul rând, există note clare de subiectivism în confesiunile (fostelor) elite comuniste. Așa cum se disting destul de ușor, și tușele groase ale demersurilor și explicațiilor legitimatoare – mai ales în cazul celor care făcuseră parte din structurile represive ale regimului: Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Iacov Calica sau Mișu Dulgheru. Acestea sunt însă neajunsuri inerente, specifice oricărui discurs auto-reflexiv, motiv pentru care nu diminuează în mod absolut importanța mărturiilor în sine. În al doilea rând, trebuie să avem în vedere și faptul că o bună parte dintre interlocutorii lui Alexandru Șiperco fuseseră întrucâtva victime ale fostului regim – fie sancționați statutar și marginalizați din punct de vedere politic, fie înlăturați brutal din funcțiile pe care le ocupau în aparatul de partid și/sau de stat. O parte dintre ei fuseseră chiar arestați, iar unii ispășiseră ani de închisoare. În aceste condiții, nu e de mirare că narațiunile abundă de excursuri menite a plăti „polițe” vechiului regim, dar mai ales celui care-l întruchipase pe dictator. În fine, un ultim aspect pe care aș vrea să îl evidențiez în legătură cu aceste mărturii se referă la fanatismul și orbirea multora dintre interlocutorii lui Alexandru Șiperco. Crezul lor în idealul comunismului și în partidul mesianic pare să fi rămas intact în ciuda derapajelor și imperfecțiunilor grotești ale „epocii” Gheorghe Gheorghiu-Dej. În ochii multora dintre ei, nu comunismul eșuase, de vină pentru toate neajunsurile și erorile grave din trecut fiind mai degrabă cei care ajunseseră printr-un complex de împrejurări nefericit în pozițiile de decizie.

Volumul al doilea al Confesiunilor elitei comuniste … este, fără îndoială, o apariție editorială importantă, mai ales pentru că ne propune incursiuni într-un univers strâmt, multă vreme inabordabil, inaccesibil și (încă) plin de controverse și de taine, un univers dominat adesea de arbitrar și ură, de vechi camaraderii denunțate, de intrigi și de conspirații, un univers populat de idealiști și fantaști, dar și de personaje absconse și hâde, de victime și de călăi – o frescă cu tușe groase a istoriei comunismului românesc.

Ștefan BOSOMITU

ISCR 2017 – Cluj, Facultatea de Istorie și Filosofie, UBB

Istoria acestui proiect e mai veche. Cam de un an și jumătate. Pe la începutul anului 2016 – împreună cu Luciana Jinga, Mara Mărginean, Manuela Marin și Vlad Onaciu, am tot discutat despre puținătatea abordărilor istoriografice referitoare la trecutul recent din perspectiva socialului. Și cum una e să vorbești și alta e să faci ceva – ne-am pus pe treabă. Primul pas l-a reprezentat o masă rotundă (Noi direcții și metodologii în cercetarea istoriei regimului comunist din România) pe care am organizat-o împreună – eveniment desfășurat în cadrul Congresului Național al Istoricilor Români (Cluj, august 2016). Ideea de a organiza ulterior o conferință a venit cumva firesc. IICCMER și-a asumat finanțarea acestui proiect, organizat în parteneriat cu Facultatea de Istorie și Filosofie a UBB și cu Centrul de Studiere a Populației, UBB. Mulțumiri le datorăm tuturor celor care au participat la organizarea acestui eveniment, dar mai ales prof. Ioan Bolovan, Luminiței Dumănescu și Oanei Tamaș – care ne-au înlesnit și intermediat toate contactele de la Cluj.

Ce urmează? O să vedem. Bine ar fi să nu ne rezumăm doar la atât …

Programul ISCR 2017

Istoria socială a comunismului românesc

Surse, metodologii, abordări, perspective

4-5 mai 2017

Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca

Image may contain: sky and outdoor

Vaslui, anii 1970 (sursă foto: Vasluiul Comunist)

Organizator

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Parteneri
Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai”

Centrul de Studiere a Populației, Universitatea „Babeș-Bolyai”

 

Joi, 4 mai 2017

9:00 – 09:20 – Înregistrarea participanților

Aula „Regele Ferdinand”, Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca

09:20 – 09:30 – Deschiderea conferinței

Prof. dr. Ioan BOLOVAN, Prorector, Universitatea „Babeș-Bolyai”

Prof. dr. Ovidiu GHITTA, Decan, Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai”

Dr. Ștefan BOSOMITU, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

09:30 – 11:00 – Secțiunea 1

Reflecții critice asupra comunismului românesc

Moderator: Alexandru MATEI

Arhive alternative și istorie socială: metodologii privind utilizarea surselor de Război Rece

Ioana MACREA-TOMA, Dr., Junior Research Fellow, Open Society Archives at Central European University, Budapesta

Antropologii occidentali și comunismul românesc. Un studiu de caz

Alina BRANDA, Conf. dr., Facultatea de Studii Europene, Universitatea „Babeș-Bolyai”

Ce a lăsat deoparte condamnarea comunismului românesc

Mihai MACI, Lect. dr., Universitatea din Oradea

11:00 – 11:15 – Coffee break

11:15 – 12:45 – Secțiunea 2

(In)disciplină vs. Control. Cotidianul punitiv și excluziv al partidului/regimului

Moderator: Dan DRĂGHIA

„Înaltul titlu de comunist”. Control și epurare în PMR (1945-1965) – preliminarii la o sociobiografie a „ilegaliștilor” comuniști

Ștefan BOSOMITU, Dr., IICCMER

Întreprinderea socialistă. Cotidianul (in)disciplinei în uzinele bucureștene. Studiu de caz: Uzina ‚Tudor Vladimirescu’

Bogdan VÂRȘAN, Drd., Facultatea de Istorie, Universitatea din București

Consiliul Central de Control Muncitoresc al Activității Economice și Sociale

Mihai BURCEA, Drd., Facultatea de Istorie, Universitatea din București

14:30 – 16:00 – Secțiunea 3

Eșecuri și disfuncționalități sistemice

Moderator: Ștefan BOSOMITU

O planificare cu probleme: formarea artiștilor prin intermediul învățământului superior în perioada comunistă

Valentin MAIER, Dr., Facultatea de Istorie, Universitatea din București

Un demers fără finalitate: integrarea socială a romilor în perioada regimului comunist

Manuela MARIN, Dr., Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai”

Consecințele industrializării asupra stării de sănătate a populației

Ilarion ȚIU, Conf. dr., Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”

16:00 – 16:15 – Coffee break

16:15 – 17:45 – Secțiunea 4

Muncă, retribuții, nivel de trai

Moderator: Manuela MARIN

Colectivizarea agriculturii între prosperitate și sărăcie. Retribuția muncii în GAC-urile din regiunea Argeș (1949-1962)

Antonio-Manuel TUDORACHE, Drd., Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”

Impactul colectivizării asupra nivelului de trai al țăranilor din Regiunea Suceava

Adrian ROTAR, MA, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

’Oamenii meșterului’. Istoria cotidiană și economia politică a reformelor salariale în România anilor 50

Adrian GRAMA, Dr., Central European University

Vineri, 5 mai, 2017

9:00 – 10:30 – Secțiunea 5

Avataruri ale urbanismului socialist

Moderator: Luciana JINGA

Zahăr – status social, urbanitate și forme de putere în primul deceniu postbelic

Mara MĂRGINEAN, Dr., Institutul de Istorie „George Barițiu”

Eșecul sistemului de redistribuire. Penuria cotidiană în anii 60-70

Vlad ONACIU, Drd., Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai”

Modernism, standardizare și inegalitate socială. Despre construcția și distribuția de locuințe în România anilor 1960

Liliana IUGA, Dr., Central European University

10:30 – 10:45 – Coffee break

10:45 – 11:30 – Dezbatere

Național-comunismul și coruperea societății civile

Prof. univ. dr. Liviu ROTMAN, Facultatea de Științe Politice, SNSPA

11:30 – 13:00 – Secțiunea 6

Incursiuni în cotidianul „Epocii de Aur”

Moderator: Mara MĂRGINEAN

Simpli cetățeni sau viitori comuniști? Tineretul ca subiect politic în Epoca de Aur

Emanuel COPILAȘ, Lect. dr., Universitatea de Vest din Timișoara

Clipa de grație al lui Ceaușescu: reacții românești la invazia sovietică a Cehoslovaciei

Călin GOINA, Lect. dr., Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea „Babeș-Bolyai”

Televiziunea română – între proprietare, producător și beneficiar. Serviciu public, propagandă divertisment

Alexandru MATEI, Lect. dr., Universitatea „Ovidius”

14:30 – 16:00 – Secțiunea 7

„Proiecții” artistice ale socialului în comunism

Moderator: Vlad ONACIU

‘Prinț și cerșetor’. Condiția socială a artistului plastic în comunismul românesc

Dan DRAGHIA, Lect. dr., Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București

‘ … în căutarea identității sale de om. De om al muncii’. Imaginarul cinematografic al muncii în comunism

Roxana CUCIUMEANU, Lect. dr., Facultatea de Științe Politice, SNSPA

Modele feminine oferite de cinematografia României socialiste

Andreea-Gabriela IONESCU-BERECHET, Drd., Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografie „I. L. Caragiale”

16:00 – 16:15 – Coffee break

16:15 – 17:45 – Secțiunea 8

Evoluții metodologice și de cercetare din prisma studiilor de gen

Moderator: Ilarion ȚIU

Violența domestică în familia comunistă

Luciana JINGA, Dr., IICCMER

Emanciparea femeii în România comunistă. Narațiuni subiective

Petruța TEAMPĂU, Lect. dr., Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Universitatea „Babeș-Bolyai”

Ioana BORZA, dr., Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Universitatea „Babeș-Bolyai

Evoluții metodologice privind studiul rolurilor de gen în timpul regimului Ceaușescu. Metodologii mixte

Sorana CONSTANTINESCU, Drd., Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Universitatea „Babeș-Bolyai” / Clarkson University, NY

17:45 – 18:00 – Concluzii

Așa s-a călit oțelul … (X)

1968. Bătea spre sfârșitul lunii martie când săpăturile din curtea imobilului din Aleea Alexandru 23 avea să fie sistate. După mai multe tentative, secțiuni, prospecțiuni, fuseseră scoase la suprafață osemintele a trei persoane.

PROCES-VERBAL

Încheiat azi 22 martie 1968

Subsemnații Col. Simionescu Gheorghe, Dădălău Ioan, Șuler Nicolae, Dumitrescu Nicolae, Florescu Adrian, Tomescu Vasile din Consiliul Securității Statului, în baza ordinului primit din partea conducerii ne-am deplasat în strada Aleea Alexandru nr. 23 București, pentru a efectua o deshumare.

În anexa imobilului situat în fundul curții partea stângă de la intrare s-au efectuat mai multe săpături. În colțul N.-V. al anexei (în camera pardosită cu mozaic) la o adâncime de 2,10 m. s-au găsit oseminte a trei persoane.

Acestea au fost scoase, separate, fotografiate și predate Institutului Medico Legal București pentru a fi expertizate.

De față a mai fost și tov. Florescu Ion de la O.D.C.D.

Drept pentru care am încheiat prezentul proces-verbal într-un exemplar.

Din partea Consiliului Securității Statului

Colonel Gh. Simionescu

(indescifrabil)

La operațiunea de deshumare am participat și subsemnatul

Adjunct al Procurorului General al RSR

Lefter Buru

(indescifrabil)

ACNSAS, fond Documentar, dosar D 000019, vol. 15, f. 235

Fotografiile de la deshumarea despre care amintește procesul-verbal de mai sus au fost publicate acum câțiva ani de Mihai Burcea – aici.

Exact așa cum declarase în anchetă „Pantiușa” (Gheorghe Pintilie / Pantelei Bodnarenko). Numai locul nu și-l amintea precis. De asta și săpaseră aiurea multă vreme. Au dat peste niște „bețe”, niște „oase mici” (care s-au dovedit a fi de animale) și peste niște „pietre”. Pantiușa a „asistat” săpăturile. Și-a tot „muncit” mintea, a căutat să-și amintească … a „măsurat centimetru cu centimetru”.

Tot în anchetă, Pantiușa a declarat calm și cum „rezolvase” treaba … cu două decenii înainte – în 1946. El. Neciu. El împreună cu Neciu. El împreună cu Neciu și „Bulgaru”. Cine-și mai amintea. Cu o rangă. Așa a sfârșit Ștefan Foriș – fost secretar general al partidului în anii celui de-al Doilea Război Mondial.

Tov. Gh. Stoica: Cine l-a executat?

Tov. Pintilie Gh.: Șoferul meu i-a dat în cap o singură dată

Tov. Gh. Stoica: A țipat?

Tov. Pintilie Gh.: Nu.

Tov. Gr. Răduică: Șoferul era urcat pe un scaun pentru că Foriș era înalt și acesta nu ajungea. Așa l-a omorât.

Tov. Gh. Stoica: De unde era șoferul?

Tov. Pintilie Gh. : Din Uniunea Sovietică. Să vă spun cum a fost: Eu am săpat groapa – eu personal am făcut totul – nu am vrut să amestec pe nimeni. Mi-a fost frică să nu afle numele lui Foriș

(…)

Tov. Gh. Stoica: După ce l-ați omorât, s-a pus placa de ciment?

Tov. Pintilie Gh.: Am pus pământ, apă, am lăsat 2-3 zile până s-a bătut și iar am pus apă și singura grijă a fost să se așeze pământul.

În groapa unde fusese aruncat Foriș, și-au mai găsit loc alte două victime. Tot Pantiușa a „deslușit” și misterul ăsta.

Tov. Pintilie Gh.: Groapa era făcută cu o săptămână înainte. În groapă au mai fost băgați doi inși.

(…)

Tov. V. Patilineț: În cât timp au fost omorâți?

Tov. Pintilie Gh.: În timp de o săptămână. Primul a fost Foriș, pe urmă Pârgaru și pe urmă neamțul. Pe toți trei, noi doi i-am omorât. Au fost băgați unul peste altul în groapă.

Multă vreme, nu s-a știut precis cine era acel „neamțul” din relatarea lui Gheorghe Pintilie. Povestea s-a clarificat de curând, odată cu publicarea volumului Confesiunile elitei comuniste. România, 1944-1965: rivalități, represiuni, crime … Arhiva Alexandru Șiperco, editor: Andrei Șiperco, INST, București, 2014. „Mărturia” lui Valeriu Bucicov din volumul de mai sus certifică faptul că cea de-a treia victimă îngropată în subsolul anexei imobilului din Aleea Alexandru 23 era Marcu Schön.

Marcu Schön nu era un personaj oarecare în peisajul mișcării comuniste interbelice. O „radiotelegramă” a Siguranței din Timișoara transmisă la Centrală în data de 30 aprilie 1941 semnala următoarele:

La ordinul Dvs. telegrafic No. 7351 S/942, referitor la comunistul SCHON MARCU, născut la 12 iulie 1908 în Timișoara și a domiciliat în str. Porumbescu no. 36, avem onoarea a vă comunica că susnumitul are dosar no. 2898, la Bir. Poliției de Siguranță Timișoara din care reiese că este un comunist de marcă capabil de orice fel de acte de teroare. E pătruns adânc de ideologia partidului comunist, gata de a aduce oricând sacrificii pentru cauza comunistă. Recalcitrant, încăpățânat și sfidător față de autorități, calități pentru care a fost chemat să activeze în Comitetul Central al Partidului Comunist și repartizat ca curier (sic!), respectiv e omul de legătură între centru și comitetul Regional al Partidului comunist din Banat. A fost implicat în marele proces al regionalei comuniste „Banat” din 1934, din localitate, ca acuzat principal împreună cu Dudaș Ioseph, Eberling Julius și Slobodă Ioan. Susnumitul a fost condamnat de Consiliul de Răsboiu al Corpului VII Armată Sibiu la 10 ani de închisoare, 50.000 de lei amendă și 10 ani de interdicție. De asemenea, a mai executat 3 luni de închisoare la Arad pentru acțiune contra Siguranței statului. În cursul cercetărilor, refuză a vorbi, producând acte de violență în contra organelor polițienești și încercând să evadeze. Numitul împreună cu comuniștii cercetați în procesul din anul 1934, au declarat greva foamei și a setei. În ziua de 28 martie 1940 a fost eliberat din Penitenciarul Doftana. Numitul a fost ținut de noi în supraveghere până la 4 iulie 1940, când a plecat la București. În tot acest timp, numitul avea întâlniri cu membrii mișcării comuniste din localitate.

În vara anului 1942, Marcu Schön – care își conspira identitatea printr-un act fals emis pe numele de Andrei Schuller, avea să fie arestat într-un lot numeros de comuniști. În cadrul procesului judecat în 12 august 1942, acesta a fost condamnat la muncă silnică pe viață „pentru uneltire împotriva ordinii publice și sociale existente în Stat dând directive pentru formarea unei organizațiuni în acest scop”.

Asupra lui Marcu Schön au existat suspiciuni legate de colaborarea sa cu Siguranța încă din anii războiului. Din câte se pare, informațiile furnizate de foștii polițiști după 23 august 1944 au confirmat aceste suspiciuni. Drept care … epilogul sângeros.
Scotocind prin arhive săptămâna trecută, am dat peste o fotografie a lui Marcu Schön din anii 1930. Instantaneul e „luat” în curtea închisorii din Timișoara. Alături de Marcu Schön e Iosif Dudaș (n. 22 septembrie 1912, Târgu Mureș), inculpat și el în procesul din 1934.

Iosif Dudaș și Marcu Schön – Închisoarea din Timișoara. Anii 1930

Așa s-a călit oțelul … (IX)

Preambul: De ce … „așa s-a călit oțelul …”?

De ceva vreme, lecturez (cu o răbdare care nu mă caracterizează așa, în general) procesele verbale ale ședințelor Comisiei de Control a CC al PCR (devenită: Comisia Controlului de Partid din 1950 și Colegiul Central de Partid din 1965). Încerc să înțeleg dinamica politicilor punitive și/sau excluzive ale PCR/PMR. Cifrele seci ne „spun” doar o parte a poveștii. Pe scurt: în februarie 1948, în urma Congresului al VI-lea al PCR (rebotezat – Congresul I al PMR), și în urma fuziunii prin absorbție dintre PCR și PSD, „noul” Partid Muncitoresc Român avea în componență 1.184.372 de membri (povestea „gonflării” artificiale a partidului în intervalul 1944-1947 merită, de asemenea, o atenție specială, așa cum merită a fi și reevaluată dincolo de „sloganuri”). Fără a face alte speculații legate de aceste cifre, mai spun doar că în decembrie 1956 un raport al Secției Organizatorice a PMR „livra” cifra „la zi” a membrilor de partid – 550.899 de persoane (un minus de 633.473 de membri în raport cu cifra din februarie 1948). În perioada 1948-1956, PMR a restricționat masiv accesul de noi membri în partid – interzicându-l într-o primă fază (1948-1952/3), operând mai apoi cu mari rezerve și cu mare precauție (după 1953). Tot în acest interval, PMR a întreprins și o selecție drastică a efectivelor sale – odată cu Campania de Verificare a Membrilor de Partid (1948-1950), în urma căreia au fost excluși din PMR 192.881 de membri.

Legat de evoluțiile și involuțiile acestor cifre, se poate discuta mult. Cei peste 400.000 de membrii care nu prea ies la socoteală când pui cifrele unele peste altele pot fi „explicați” în parte: bunăoară, în intervalul februarie-noiembrie 1948, PMR „pierde” peste 100.000 de membri (în marea lor majoritate foști membri ai PSD), printr-un proces ambiguu de „validare” a apartenenței lor la PMR; alte câteva zeci de mii (în jur de 30.000) de membri se văd excluși prin metoda (alt „brevet” al partidului) de „preschimbare a documentelor de partid” (1953 – în realitate, tot un soi de „verificare”). Chiar și așa, numărul celor care își pierd calitatea de membrii ai PMR în intervalul 1948-1956 este imens.

Ei, pe mine poveștile lor mă interesează – istoriile acestea mici, „la firul ierbii”. Unii ar spune că-s neînsemnate. Se prea poate. De altfel, doar o parte dintre ele spun povești așa, mai „ieșite din comun”. Însă chiar și în banalitatea lor, istoriile astea mici, lecturate una după alta, zi după zi, te ajută să înțelegi comunismul românesc (cel puțin, o parte din istoria partidului) dincolo de bornele istoriei „mari”, politice. Ba chiar, te ajută să înțelegi mai bine tocmai acele „borne”. Tot așa, aceste istorioare – pe care mulți le-ar considera prozaice –, clarifică multe dintre semnele de întrebare care punctează istoria (încă prea puțin cunoscută) a partidului comunist. Mai ales … istoria interbelică. Dar, mai multe – mai încolo. Când oi înțelege și eu mai mult și … mai bine.

 

Povestea de azi – despre dedesubturile unui caz „banal”

2 februarie 1948. Ședință a Comisiei de Control a CC al PCR. Cu doar câteva săptămâni înaintea Congresului. Într-o România care devenise „Populară” de două luni. La prezidiu: nelipsitul Constantin Pârvulescu. Îi are alături pe: Petre Ganea și Ida Felix. Pe ordinea de zi: cazuri destule. Printre acestea și cel al Floricăi Văcărescu – născută în 1909, la Turnu-Severin, într-o familie cu „tradiție” în mișcarea de stânga: despre tatăl său (Cristache, croitor), Florica spune într-un memoriu din 1960 că fusese membru fondator al PCdR (1921). Biografia Floricăi Văcărescu, așa cum e „înregistrată” în scriptele partidului, e simplă: absolventă a Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București (1933), legături cu mișcarea comunistă ilegală prin intermediul „organizațiilor de masă” controlate de PCdR (Frontul Feminin, 1935, prin Nora Sovetov; Ajutorul Roșu, 1939, prin Lotty Foriș; Apărarea Patriotică, 1943). Florica Văcărescu a fost arestată în „lotul” organizației locale București a Apărării Patriotice (octombrie-noiembrie 1943), la procesul judecat în ianuarie 1944 fiind achitată, din lipsă de probe.

Dosarul care ajunsese pe masa Comisiei de Control în februarie 1948 mai cuprindea însă și o serie de fapte pe care partidul i le reproșa Floricăi Văcărescu, după cum urmează: o „ruptură” între Florica și PCdR în 1936-7, cauzată de divulgarea de către aceasta a unor informații conspirative; presupuse persecuții asupra populației evreiești (în perioada 1941-1942, Florica Văcărescu a lucrat în cadrul Comitetului Național de Românizare, poziție din care ar fi pretins bani și alte lucruri populației evreiești în schimbul unor favoruri); „purtarea provocatoare” de la „căderea” din 1943 (ar fi recunoscut activitatea și pe unii dintre „tovarăși”, declarații pe care nu le-a retras ulterior la proces); atitudinea „proastă” din perioada în care a fost arestată – Florica Văcărescu este consemnată ca având poziții „antisemite și netovărășești”.

Având în vedere aceste detalii, hotărârea Comisiei de Control era previzibilă – „respinge cererea de încadrare în partid a lui Văcărescu Florica (sic!), fiind un element mic burghez laș, ce n-are nimic în comun cu mișcarea muncitorească. Organizația locală să propună scoaterea ei și din organizațiile de masă”.

După 23 august 1944, situația de partid a Floricăi Văcărescu era încă neclară – după procesul judecat în ianuarie 1944, aceasta se îmbolnăvise de tifos, pierzând „legăturile” pe care le avea cu PCdR. A (re)devenit însă membră de facto a unei organizații de partid (1945), parcurgând ab initio procesul de încadrare – inclusiv redactarea unei adeziuni și a unei autobiografii; la fel, a început să activeze în ARLUS, iar la scurtă vreme și-a găsit și un post în cadrul Ministerului Asigurărilor Sociale (acolo unde i s-a cerut din nou completarea unui dosar de cadre, care includea atât o adeziune, cât și o autobiografie). În același timp, Florica Văcărescu făcea demersuri și pentru a i se recunoaște „stagiul de partid din ilegalitate”, trimițând o solicitare în acest sens Comisiei de Control – în data de 19 septembrie 1947. Audierea de la Comisia de Control – de câteva luni mai târziu – s-a încheiat după cum am arătat mai sus – fiindu-i invalidate practic și demersurile sale de adeziune din anii precedenți.

Ulterior deciziei formulate de Comisia de Control în februarie 1948, Florica Văcărescu și-a pierdut atât calitatea sa de membră a ARLUS, cât și locul de muncă și apartenența sa în sindicat. În anii ce au urmat a fost nevoită să poarte stigmatul acelei hotărâri a partidului – a avut dificultăți în a-și găsi locuri de muncă acceptabile, sfârșind prin a „supraviețui” în posturi neînsemnate.

Chestiunea avea să se clarifice în parte 12-13 ani mai târziu. În data de 21 martie 1960, Florica Văcărescu adresa un memoriu (al câtelea?) proximului Congres al III-lea al PMR, prin care solicita rezolvarea situației sale de partid. În martie 1960, Florica Văcărescu era profesoară de limba latină la Școala nr. 28 din București. Memoriul său a ajuns din nou (într-un final – abia în mai 1962) pe masa (de această dată a) Comisiei Controlului de Partid.

Dosarul din 1948 (era, în fond, același) a fost „citit” într-o cu totul altă notă de către membrii Comisiei paisprezece ani mai târziu: „Verificând motivele de respingere a cererii de încadrare în partid a lui Văcărescu Florica (sic!), în februarie 1948, a reieșit că hotărârea luată de Comisia Controlului de Partid (de fapt: Comisia de Control a CC al PCR – n.m., Ș.B.) s-a bazat pe o referință calomnioasă dată cu patimă de către tov. Sidi Toma și referințele unor tovarăși a căror relatări negative se bazau pe cele ce cunoșteau de la tov. Sidi Toma (soția lui A. Toma)”. Se schimbaseră vremurile. Așa cum se risipiseră și vechile ierarhii. Tot așa, raportul/hotărârea Comisiei Controlului de Partid mai consemna și faptul că: „Afirmațiile calomnioase ale lui Sidi Toma sunt în contradicție cu întregul trecut politic și fizionomia morală a tov. Văcărescu Florica”.

În aceeași manieră, raportul din 1962 demonta cu răbdare fiecare dintre acuzațiile care îi fuseseră aduse Floricăi Văcărescu în 1948, de către fix aceeași Comisie (e adevărat că, între timp, îi schimbaseră titulatura) – era ca la Radio Erevan: în problema evreilor, nu i-a persecutat – în realitate, i-a ajutat; în chestiunea căderii din 1943, nu a avut o purtare „provocatoare” – în realitate, s-a purtat „demn”, nerecunoscând nici una dintre acuzații, șamd.

Cu vremea, partidul avea să-și „repare” greșelile de care se făcea „vinovat” în raportul cu Florica Văcărescu, admițând treptat reabilitarea politică a acesteia: în 1962, Comisia Controlului de Partid a admis memoriul Floricăi Văcărescu, dispunând încadrarea ei în partid din 1947 (plecându-se de la data la care a solicitase inițial rezolvarea situației sale). Trei ani mai târziu, Florica Văcărescu avea să devină „beneficiara” deciziilor adoptate în urma Congresului al IX-lea al PCR (fost al IV-lea al PMR), prin care s-a dispus reevaluarea, în niște limite ceva mai generoase și mult mai permisive, a activității din ilegalitate a foștilor membrii de partid / foștilor membri ai organizațiilor coordonate de partid. Floricăi Văcărescu avea să i se acorde statutul de „ilegalist” – cu un stagiu în partid din 1938 (momentul în care a fost cooptată în cadrul MOPR/Ajutorul Roșu).

Cereri ulterioare ale Floricăi Văcărescu, care socoteau că și activitatea acesteia ei în cadrul Frontului Feminin (1936-1938) ar merita să fie considerată ca stagiu în ilegalitate, au fost respinse de către Colegiul Central de Partid.

Așa s-a călit oțelul (VIII) …

Vara anului 1950. 27 iulie. Căldură mare în București. Ședință prezidată de Constantin Pârvulescu. Mai participă: Liuba Chișinevschi, Petre Borilă, Mihai Moraru și Vasile Vâlcu. Pe masa proaspăt înființatei Comisii a Controlului de Partid (continuatoare a Comisiei de Control a CC al PCR/PMR), ajunge dosarul Monicăi (Alfandari) Sevianu, care solicitase încadrarea în PMR – și despre care se consemnează următoarele:

Născută la 11 iulie 1923, în București. Provine dintr-o familie de burghezi (tatăl ei a fost medic, secretarul Asociației Medicilor. A făcut politică liberală, fiind mai mulți ani Consilier Municipal). Venită din Palestina. N-a fost membră de partid. A fost UTC-istă în 1941-1942. În prezent lucrează la Radiodifuziune”.

Monica Sevianu

Numele Monicăi Sevianu avea să devină cunoscut nouă ani mai târziu, fiind legat de istoria celebrului jaf armat asupra unei furgonete a Băncii de Stat a RPR (28 iulie 1959), în urma căruia cinci persoane (una dintre ele fiind chiar Monica S.) ar fi sustras din mașina băncii o sumă frumușică – 1.600.000 lei (echivalentul a aprox. 250.000 $). Detaliile acestei istorii sunt cunoscute azi – chiar dacă povestea rămâne încă neclară și plină de contradicții. S-au făcut și filme – unul chiar de către autoritățile comuniste, în care autorii jafului armat au fost puși să-și „joace” propriile roluri (după un scenariu agreat de autorități – „Reconstituirea”, 1960, r. Virgil Calotescu); un excelent documentar postdecembrist („Marele jaf comunist”, 2004, r. Alexandru Solomon); ba chiar și un film artistic („Closer to the Moon”, 2013, r. Nae Caranfil).

Secvență din filmul „Reconstituirea” (1960, r. Virgil Calotescu)

În vara anului 1950 însă, Monica Sevianu nu era decât o tânără de 27 de ani, soție a lui Igor Sevianu (Herscovici) – locotenent în cadrul Direcției Controlului Străinilor din cadrul Direcției Generale a Miliției. Biografia ei păstra însă și legăturile mai vechi cu „partidul”. În anii războiului, se apropiase de mișcarea comunistă – în toamna anului 1940, pe când era elevă în clasa a VII-a de liceu (clasa XI-a) ar fi avut unele contacte cu un cerc de elevi UTC-iști, o poveste care ar fi luat sfârșit în septembrie 1942. După 1942, Monica a rămas în siajul mișcării sioniste, având legături cu unii dintre conducătorii organizației „Hașomer Hatzair”. Din această cauză ar fi suferit două arestări, din care a scăpat prin intervențiile unuia dintre clienții tatălui ei. În vara anului 1944, Monica a emigrat în Palestina. Acolo – cf. propriilor sale mărturii, ar fi trăit și lucrat în diferite kibbutz-uri. S-a întors în România în martie 1948, angajându-se câteva luni mai târziu la Radiodifuziune.

Cazul Monicăi Sevianu ar fi trebuit să fie unul banal. Conform „jurisprudenței” cu care opera Comisia de Control, nu existau detalii care să justifice respingerea cererii ei de încadrare în partid. Aproape sigur, nu i s-ar fi acordat vreun stagiu de partid, ci s-ar fi decis încadrarea ei în PMR: fie din data la care formulase cererea de „rezolvare” a situației sale de partid, fie de la data în care fusese „rezolvat” cazul său. Mai ales că nu avea vreo „pată” majoră („cădere”, „trădare” – în termenii proprii ai Comisiei) la dosar.

Însă, ca peste tot unde domnește arbitrariul, povestea ei avea să ia o turnură neașteptată. În plin delir antisemit – puternic „alimentat” și de liderul de la Kremlin, partidul nu doar că decide să respingă cererea de încadrare în partid a Monicăi Sevianu, dar dispune și o serie de măsuri preventive și punitive. Hotărârea Comisiei este de o duritate halucinantă:

Sevianu Monica este străină de clasa muncitoare, atât prin originea cât și prin comportarea ei. În țară și în Palestina, prin fostul ei soț, a avut legături cu elemente din conducerea organizațiilor sioniste. A trăit aproape 4 ani în străinătate, perioadă pe care n-o putem verifica.

Se hotărăște:

  • respingerea cererii sale de încadrare în PMR

  • să fie scoasă de la Radiodifuziune

  • să fie cercetați acei care au angajat-o la Radiodifuziune și care au recomandat-o

  • să fie supravegheată de Securitate”.

Așa s-a călit oțelul …

Așa s-a călit oțelul (VII)

4 noiembrie 1947. București. Comisia de Control a CC al PCR se reunea în ce-a de 34-a ședință a acelui an. La „pupitru”: nelipsitul Constantin Pârvulescu, secondat de Alexandru Drăghici și Emil Popa. Ordine de zi lungă: zece cazuri. De la „pești mici” – „strecurați în partid din lipsa de vigilență a organizațiilor”, până la cazuri mai grele: membri de partid veterani, mulți dintre ei cu păcate grele pe suflet.

Între aceste cazuri, a fost adus în dezbatere și contestația lui Tănase Ionescu (n. 1896, Bolintinul de Vale, Ilfov), cizmar în comuna Grădiștea, Ilfov, devenit membru al PCR în anii de după război – recent exclus din partid de către Comitetul Județean PCR Ilfov. Omul se considera nedreptățit de hotărârea „județenei”. Deși cazul său părea a fi unul banal, dosarul de pe masa comisiei era destul de voluminos și cuprindea o istorie tristă.

Răsfoind documentele, membrii comisiei au constatat că relațiile dintre Tănase Ionescu și partidul comunist erau ceva mai vechi – din anii războiului. Apropierea s-ar fi realizat, în 1941-1942, prin mijlocirea fiului lui Ionescu – elev în clasa a V-a la Școala Normală din Câmpulung Muscel. Acesta l-ar fi pus în legătură pe tatăl său cu doi membrii ai partidului: Dan Mihailovici și dr. Gers Meirovici, evrei „cantonați” la muncă obligatorie în Fierbinți – o localitate din apropierea comunei Grădiștea. Cei doi l-au instruit pe Tănase Ionescu, cerându-i să organizeze în comuna Grădiștea o celulă comunistă. Au stabilit și un canal de corespondență – cu ajutorul cărților poștale trimise către o adresă din București. Acest „dialog”, intermediat de fiul lui Tănase Ionescu, trebuia să asigure celulei din Grădiștea materialele de propaganda pe care aceștia urmau să le răspândească în satele din zonă.

Celula s-ar fi făcut. Și era formată din nici mai mult, nici mai puțin de trei oameni – pe lângă tată și fiu fiind cooptat în această „afacere” și Dumitru Nedelcu (n. 1906), un sătean originar din Grădiștea. Istoria celulei comuniste din măruntul sat ilfovean n-a durat prea mult – iar la începutul anului 1943 atât Tănase Ionescu, cât și Dumitru Nedelcu au ajuns în arestul postului local de jandarmi. Primul a vorbit Nedelcu. Poate de frică – la început. Apoi, cu oarece voluptate – acceptând senin remunerarea „serviciilor” sale. Oricum, treaba a mers ușor pentru șeful de post – care nu a fost nevoit să recurgă la vreo corecție fizică. Pus în fața dovezilor furnizate de Nedelcu, a cedat și Tănase Ionescu. La fel de ușor. Ambilor li s-a promis libertatea în schimbul ajutorului pentru capturarea „celor de la București”. Chestiunea s-a încheiat curând, odată cu „spovedaniile” complete ale celor doi. Șeful de post s-a ținut de cuvânt și le-a dat drumul – raportând mai departe informațiile.

Numai că istoria nu avea cum să se încheie aici. Așa că la numai două săptămâni Ionescu și Nedelcu au fost arestați din nou. De data aceasta, alături și de fiul lui Ionescu. Și, tot de data aceasta, nu de șeful de post din localitate – cu care s-ar fi înțeles ei mai ușor, ci de Legiunea de Jandarmi. Aici, ancheta a devenit serioasă – celor trei solicitându-li-se informații suplimentare. Nedelcu a continuat să colaboreze intens cu autoritățile, atras și de câștigurile materiale care i se propuneau. Bătut, Tănase Ionescu a sfârșit prin a mărturisi implicarea fiului său în această poveste – ca fiind cel care intermedia dialogul cu legăturile de la București și cel care ridica materialul de propagandă de la aceștia. Fiul lui Ionescu a refuzat însă să-și recunoască faptele – chiar și după ce fusese denunțat de tatăl său. A fost omorât în bătaie.

A urmat procesul în care au fost inculpați Dan Mihailovici și dr. Gers Meirovici – în martie 1943. Nedelcu și Ionescu nu au fost inculpați în proces, acceptând să depună mărturie împotriva acuzaților. Mihailovici și Meirovici au fost condamnați la moarte pentru distribuirea de materiale de propagandă comuniste. Au fost executați în martie 1943.

***

După război, Tănase Ionescu a devenit membru al PCR. Istoria poveștii din anii războiului l-a urmărit însă – fiind exclus din partid în 1947, prin hotărârea CJ Ilfov al PCR, consfințită și de decizia Comisiei de Control a CC al PCR din 4 noiembrie 1947. N-a avut de suferit însă dincolo de această decizie a partidului. A fost considerat „un element descompus, laș și cu purtare trădătoare la cădere”, însă nu ca fiind „un element dușmănos și provocator”.

N-avea să scape însă Dumitru Nedelcu – deși a trăit ani buni cu această speranță. După război, acesta s-a mutat într-o mahala a Bucureștilor unde își câștiga existența dintr-un salariul de paznic de noapte. Își întemeiase o familie – avea trei copii, și spera ca timpul să dea uitării amintirile din anii războiului. Numai că partidul n-avea să uite „trădarea” sa. A fost arestat în 1951 și condamnat în 1952 la 10 ani de temniță grea pentru „crime de război – a denunțat doi comuniști care au fost împușcați”. Închis la Văcărești și Jilava, lui Nedelcu i-a mai surâs odată destinul – fiind eliberat în noiembrie 1954. Trei ani mai târziu însă, avea să fie din nou arestat și condamnat la 15 ani de temniță grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare” (art. 93, CP). A fost închis la Făgăraș, fiind consemnat în scriptele închisorii la data de 17 martie 1957. Fișa matricolă penală a lui Dumitru Nedelcu mai consemnează și „ieșirea definitivă” a acestuia: decedat la data de 9 noiembrie 1959 în Penitenciarul Făgăraș.

Așa s-a călit oțelul …
(va urma)

l’Affiche Rouge

Către sfârșitul lunii februarie a anului 1944, pe străzile din Paris apărea un afiș de propagandă nazist – în urma încheierii unui proces în cadrul căruia mai mulți membri ai Rezistenței Franceze fuseseră condamnați la moarte.

Pe un fond roșu aprins, afișul curpindea în partea superioară zece portrete ale unora dintre cei inculpați și condamnați în procesul respectiv, încadrate într-un triunghi cu baza în sus. Construit ca o demonstrație, afișul era marcat în partea superioară de o întrebare: ‘Des libérateurs ?’ (Liberatori?), în timp ce răspunsul era plasat în partea de jos: ‘La Libération par l’armée du crime !’ (Eliberarea de către armata crimei).

Portretele celor zece erau însoțite de numele acestora, dar și de câte o scurtă caracterizare care avea scopul de a evidenția caracterul alogen al membrilor acestui grup (evreu, ungur, polonez, italian, spaniol, comunist, șamd). Tot așa, erau menționate și faptele pentru care aceștia fuseseră executați (deraieri de trenuri, atentate) – încercându-se să se sublinieze caracterul de organizație teroristă a Rezistenței.

În partea de jos a afișului se mai găsesc șase fotografii care ilustrează efectele produse de diferitele acțiuni ale grupului, cât și armamentul care fusese găsit asupra celor arestați – ‘probe’ care ar trebui să dovedească același caracter terorist al organizației.

affiche_rouge

Afișul ‘compus’ de propaganda nazistă nu avea să-și atingă niciodată scopul. Ba chiar din contră. Departe de a fi stârnit teama/frică în rândul populației pariziene, sau un soi de aversiune față de un presupus caracter ‘străin’/’ne-francez’ al Rezistenței, afișul avea să producă mai degrabă simpatie și admirație față de victime. În unele cazuri, populația avea să depună flori în locurile unde fusese expus afișul. În alte cazuri, în dreptul acestor afișe au apărut adnotări ca: ‘Da, armata Rezistenței’, ‘Morți pentru Franța’, ‘Martiri’.

10 portrete, 10 destine atât de diferite, pe care istoria avea să le aducă în mod curios împreună.

GRZYWACZ Szalma (Solomon), nom de guerre: Charles.

Născut la 8 decembrie 1910, Dobra (Polonia). Profesie: muncitor cizmar. Membru al organizației de tineret a Partidului Comunist Polonez din 1925, a fost arestat în 1931 și condamnat la 5 ani de închisoare. După ispășirea pedepsie, se refugiază în Franța (mai 1937) – de unde pleacă în Spania (via Paris), înrolându-se în Brigăzile Internaționale. Odată cu sfârșitul războiului, a fost internat la Gurs și Argelès – de unde evadează în 1940, întorcându-se la Paris.

În august 1942 este înrolat în cel de-al Doilea Detașament al FTP-MOI (matricola 10.157). Participă la acțiuni armate împotriva germanilor: lansează o grenadă în imobilul publicației Parizer Zeitung (100, rue Réaumur), o altă bombă incendiară asupra unui camion care transporta soldați germani. A fost arestat la 29 noiembrie 1943, la Paris.

ELEK Thomas (Tomas)

Născut la 7 decembrie 1924 la Budapesta (Ungaria). Licean. Născut într-o familie cu simpatii comuniste – tatăl său, Elek Sandor, fusese activ în timpul „Comunei” instaurate la Budapesta în 1919 (făcând parte din cadrele însărcinate cu rechiziționarea bunurilor Bisericii); unchiul său, Béla Hofmann, prieten al primarului comunist Bermann Istvan (Pista), fusese consilier al unui arondisment al capitalei ungare, tot în vremea regimului Béla Kun. Tatăl său a fost internat în lagărul de la Zalagerszeg pentru implicarea în evenimentele din 1919. În 1930, familia Elek (Elek Sandor și Hofmann Elena – membri ai Partidului Comunist Maghiar, aflat în clandestinitate) emigrează în Franța. În anii Războiului Civil Spaniol, aceștia strâng fonduri pentru cauza republicană prin intermediul MOPR. Din 1933, Elena Hofmann deschisese un restaurant la Paris – ’Le fer à cheval’ – loc unde se întâlneau adesea studenții de la Sorbona și membrii rețelei de rezistență de la Musée de l’Homme, organizație la care va adera și Thomas în 1941.

În restaurantul familiei Elek și în locuința lui Thomas aveau să fie depozitate mai multe arme – primele aduse de unul dintre clienții restaurantului, studentul Joseph (Iosif) Clisci. În august 1944, Thomas Elek, prin intermediul aceluiași Clisci, devine membru al FTP-MOI (matricola 10.306). Thomas a participat la mai multe acțiuni armate. Prima, din proprie inițiativă, a constat în plasarea unei bombe artizanale într-o librărie germană de pe bulevardul Saint-Michel (noiembrie 1942). În data de 29 martie 1943, alături de Pavel Simo, fiul unui fost combatant ceh din cadrul Brigăzilor Internaționale, Thomas atacă cu o grenadă un restaurant rezervat ofițerilor germani (Pavel Simo avea să fie arestat și executat). În 16 aprilie 1943, alături de alți doi camarazi din FTP-MOI, Thomas lansează o grenadă care explodează în mijlocul unui detașament german care se deplasa pe străzile Parisului. În iunie, ia parte la un alt atac asupra unui grup de soldați germani în stația de metrou Jaurès.

În 1943, Thomas Elek devine adjunctul tehnic al lui Iosif Boczor (Pierre), care fondase și conducea Al Patrulea Detașament al FTP-MOI – acesta era însărcinat cu acțiuni de sabotare a transporturilor feroviare. Thomas a participat la mai multe astfel de misiuni de-a lungul anului 1943. A fost arestat la data de 21 noiembrie 1943.

WAJSBROT Wolf

Născut la data de 3 martie 1925, la Krasnik (Polonia). Profesie: mecanic. Fiu al unei familii de imigranți polonezi. Membru al organizației de tineret a Partidului Comunist Francez. Părinții săi au fost arestați în 1942, deportați la Auschwitz – unde aveau să-și găsească sfârșitul.

În ianuarie 1943, este cooptat în cadrul FTP-MOI – în al Doilea Detașament, apoi în al Patrulea – însărcinat cu misiuni de sabotaj asupra transporturilor feroviare. A participat la mai multe acțiuni de acest fel de-a lungul anului 1943. În data de 17 noiembrie 1943, a fost arestat – în cadrul unei operațiuni de amploare a BS2, după „căderea” unui membru important al FTP-MOI – Iosif Davidovici.

WITCHITZ Robert, nom de guerre: René

Născut la data de 5 august 1924 la Abscon (Franța). Fiu al unui imigrant de origine poloneză.

În 1943 este cooptat în cadrul FTP-MOI (în cadrul celui de-al Treilea Detașament – italian). De-a lungul anului 1943, participă la mai multe acțiuni ale organizației – plasează o bombă artizanală într-un garaj rechiziționat de germani (13 martie 1943); lansează o grenadă asupra unui autobuz care transporta militari germani (19 mai 1943); lansează o grenadă asupra unui local frecventat de soldați italieni (16 iunie 1943); alte acțiuni similare în iulie – toate soldate cu victime. Acțiunile acestuia se radicalizează în partea a doua a anului – Witchitz participă și la diferite atentate armate împotriva unor ofițeri germani. În data de 12 noiembrie – face parte dintr-o echipă care atacă un convoi militar german. În schimbul de focuri, Witchitz este rănit, dar reușește să fugă și să se ascundă. Denunțat – avea să fie arestat în aceeași zi.

FINGERWEIG Moska (Maurice), nom de guerre: Marius

Născut la data de 25 decembrie 1922, la Varșovia (Polonia). Fiu al unei familii de emigranți polonezi (1926). După moartea mamei sale (1933), Moska a fost încredințat spre creștere unchiului său – Jacques, membru în organizația de tineret a PCF. Moska devine membru al aceleiași organizații în 1940. Atât tatăl său, cât și unchiul său sunt deportați în 1942 la Auschwitz.

În februarie 1943, Moska devine membru al FTP-MOI – al Doilea Detașament (matricola 10.152). Participă la mai multe acțiuni teroriste – plasarea de colete explozibile, lansarea de grenade, atacuri armate. În august, este detașat în al Patrulea Detașament, participând la acțiuni de sabotare a convoaielor feroviare. A fost arestat la data de 17 noiembrie 1943, – în cadrul unei operațiuni de amploare a BS2, după „căderea” unui membru important al FTP-MOI – Iosif Davidovici.

BOCZOR (BOSCOV) Iosif (WOLF Francisc, Ferenz), nom de guerre: Pierre

Născut la 3 august 1905, la Felsőbánya/Baia Sprie (Imperiul Habsburgic, astăzi: România). Încă din anii liceului se apropie de mișcarea comunistă, devenind membru al organizației de tineret a Partidului Comunist. Studiază inginerie chimică la Institutul Politehnic din Praga, continuându-și și activitatea militantă. Odată cu izbucnirea Războiului Civil, pleacă în Spania (parcurgând Cehoslovacia, Austria și Elveția pe jos) unde se alătură Brigăzilor Internaționale. După încheierea războiului, este internat la Argelès, apoi la Gurs – unde a fost conducătorul brigadiștilor români. Alături de alți tovarăși, organizează o evadare, după care se refugiază la Paris.

Este încadrat în OS-MOI – constituită în aprilie-mai 1941 din foștii combatanți în războiul civil spaniol. În 1942, odată cu formarea FTP-MOI – Boczor refuză încadrarea, dar organizează un detașament propriu – al Patrulea (specializat în sabotaje ale căilor ferate). A organizat peste 20 de sabotaje care au dus la deraierea unor trenuri militare germane. A fost arestat în data de 27 noiembrie 1943.

FONTANOT Spartaco, nom de guerre: Paul

Născut la data de 17 ianuarie 1922, la Monfalcone (Italia). Fiu al unei familii de imigranți italieni. Muncitor, sindicalist, simpatizant comunist.

În 1943, tatăl și sora lui sunt arestați. Se alătură FTP-MOI – al Treilea Detașament (italian), primind numele de cod Paul (matricola: 10.166). Începând din aprilie 1943, participă la diferite acțiuni al FTP-MOI – lansări de grenade, atacuri armate. În iunie este cooptat într-o echipa specială însărcinată cu acțiuni armate împotriva germanilor, alături de Marcel Rajman, Léo Kneler și Raymond Kojitski. Face parte din echipa care pregătește atentatul din 28 septembrie 1943 împotriva generalului SS Julius Ritter – responsabil al STO (Serviciul de muncă obligatori) în Franța, dar nu ia parte la acțiunea efectivă, fiind înlocuit în ultimul moment cu Léo Kneler. A fost arestat la data de 13 noiembrie 1943.

ALFONSO Celestino

Născut la data de 1 mai 1916 la Ituero de Azaba (Spania). Profesie: dulgher. Fiu al unei familii de imigranți spanioli.

În 1936 pleacă în Spania unde se alătură cauzei republicane. Luptă ca voluntar în cadrul Brigăzilor Internaționale. După sfârșitul războiului, este internat la Argelès. Eliberat, se întoarce la Paris. După o scurtă arestare și un stagiu de muncă în Germania, revine în Franța în iunie 1941.

În 1943 se alătură FTP-MOI, constituind o echipă specială de acțiuni armate, alături de Marcel Rajman și Léo Kneler. Coordonează mai multe acțiuni, unele în colaborare cu Missak Manouchian. Coordonează asasinarea generalului SS Julius Ritter (28 septembrie 1943). A fost arestat în noiembrie 1943.

RAJMAN (RAYMAN) Marcel (Miezyslaw)

Născut la data de 1 mai 1923, la Varșovia (Polonia). Fiu al unui imigrant de origine poloneză. Tatăl său, Moszek – membru al Partidului Comunist Francez, a fost arestat și deportat în 1942 la Auschwitz, unde și-a găsit sfârșitul.

Rajman devine membru al FTP-MOI în 1942 – al Doilea Detașament (matricola 10.305), iar din iunie 1943 este membru al unei echipe speciale însărcinate cu atacuri armate asupra germanilor – alături de Celestino Alfonso, Léo Kneler, ș.a. Face parte din echipa care îl execută de generalul SS Julius Ritter (28 septembrie 1943), alături de Celestino Alfonso, Léo Kneler, Cristina Luca (Boico), Boris Holban, ș.a. A fost arestat la 16 noiembrie 1943, alături de Olga (Golda) Bancic.

MANOUCHIAN Missak

Născut la data de 1 septembrie 1906, la Adyaman (Imperiul Otoman, astăzi: Armenia). Fiu al unei familii de țărani armeni. La nouă ani, este martorul genocidului asupra armenilor – alături de fratele său, Karapet, reușește să scape, fiind internat într-un orfelinat din Jounieh (astăzi: Liban), aflat sub protectorat francez. În 1925 emigrează în Franța – lucrează la Marsilia, apoi la Paris. Din 1934 devine membru al Partidului Comunist Francez – grupul armean din cadrul MOI.

În 1943 devine membru al FTP-MOI – Primul Detașament (matricola 10.300). În iulie 1943 devine responsabilul tehnic al FTP-MOI, iar din august 1943 – responsabilul militar, înlocuindu-l din funcție pe Boris Holban. Din această calitate, coordonează atentatul din 28 septembrie 1943 asupra generalului SS Julius Ritter. A fost arestat la data de 16 noiembrie 1943.

21 februarie 1944

În urmă cu 73 de ani [21 februarie 1944] – alături de cei zece, ale căror fotografii fuseseră publicate pe afișul de propagandă, au fost executați în fortăreața Mont-Valérien (Paris) alți 12 membrii ai așa-zisului grupul ‘Missak MANOUCHIAN’ – luptători în Rezistența Franceză, în cadrul ‘aripii armate’ a Partidului Comunist Francez (FTP-MOI, Francs-tireurs et partisans – Main-d’œuvre immigrée).

Aceștia sunt: Georges CLOAREC, Rino Della NEGRA, Jonas GELDUGIG, Emeric GLAZS, Leon GOLDBERG, Stanislas KUBACKI, Cesare LUCCARINI, Armenak TAVITIAN, Roger ROUXEL, Antoine SALVADORI, Willy SCHAPIRO, Amedeo USSEGLIO.

Cel de-al 23-lea membru al grupului (și singura femeie dintre cei arestați) – Olga (Golda) BANCIC -, avea să fie executată câteva luni mai târziu (10 mai), la Stuttgart, prin decapitare (legislația penală în vigoare la acea vreme nu permitea împușcarea femeilor pe teritoriul francez).

olgab

Olga (Golda) BANCIC, împreună cu fiica sa, Dolores Sursă foto: militiaspirituala.ro

CfP: History of Communism in Europe, no. 8/ 2017 – The Other Half of Communism: Women’s Outlook

 

History of Communism in Europe, no. 8/ 2017

The Other Half of Communism: Women’s Outlook

This call for papers seeks contributors for the eighth issue of the scientific journal History of Communism in Europe, no. 8/2017: The Other Half of Communism: Women’s Outlook on the gendered histories of European communisms. This issue looks to include the most recent scholarship on women and their intricate relations with the Communist parties in Europe, during the XX century. While including the valuable scholarship on “exceptional” personalities such as Alexandra Kollontai, Inessa Armand or Dolores Ibarruri, this issue aims to explore the voices of women that by political choice or simply historical tournaments found themselves as both objects and subjects of the Communist parties. The political evolution of Europe through the century, the existence of USSR and the national branches affiliated (some of them: outlawed by the authorities) to the Third Communist International, and later of an Eastern Bloc, determined completely different experiences, forms of activism and sociability. This issue of History of Communism in Europe aims to follow the relation between Communism and women before and after the Second World War, on the both sides of the Iron Curtain.

poum-girl

Marina Ginesta, a 17-year-old communist militant, overlooking Barcelona during the Spanish Civil War. [1936]

Contributions may focus on one country or may have a broader/transnational comparative scope, but all proposals should deal with how women negotiated their relation with the Communist parties, reacted to politics and state interests and understood to challenge these policies, rather than just embracing an allegedly passive attitude, as the Cold War studies used to depict it. We are particularly interested in covering the entire time frame specific to the evolution of Communist parties in Europe and the region under consideration. We strongly encourage contributions that cut across traditional periodization, deconstruct state-centric narratives, and question well established lieux communs, such as the impenetrability of the Iron Curtain, or the strictly decorative role of the Women International Democratic Federation (WIDF) – the international Communist women movement.

We welcome contributions from different fields of research: history, political science, philosophy, sociology, gender studies or any other related areas of interest, addressed from an interdisciplinary perspective.

Topics may address (but are not limited to) the following aspects:

  • Communist ideology and women in society – practice and discourse
  • Collective and/or individual biographies
  • State intrusion and the body politics
  • Empowerment and disempowerment
  • Women organizations – national and international: programs, attributions, activities, relations between the organizations and/or between the organizations and the states;
  • Labor, new jobs, women in industry; women in Academia, women in Politics etc.
  • Dissent and/or collaboration in totalitarian regimes of the XX century Europe;
  • State feminism
  • Socialist feminists
  • Women in the opposition movements: partisans and anti-communist resistance
  • European Communist women organizations and the Global South
  • Women and Eurocommunism

Contributors are kindly asked to write abstracts (English or French) that do not exceed 500 words.

Deadline: 1st of March 2017.

You may submit your proposals at: hce8@iiccmer.ro, dalia.bathory@gmail.com.

Selected authors will be notified by the 10th of March 2017.

The deadline for the final draft of the paper is the 15th of June 2017.

***

The editorial team of History of Communism in Europe announces the theme for the 9th issue in 2018: Transnational Biographies. The call for papers will be released in December 2017.

***

The academic journal History of Communism in Europe is edited by The Institute for the Investigation of the Communist Crimes and the Memory of the Romanian Exile. It is a journal open to all inquiries that have the objectivity, complexity and sophistication required by any research on the issue of communism, as well as on the different aspects of totalitarianisms of the 20th Century Europe. These scholarly investigations must remain an interdisciplinary enterprise, in which raw data and refined concepts help us understand the subtle dynamics of any given phenomenon.

 

CfP: Istoria socială a comunismului românesc. Surse, metodologii, abordări, perspective

CALL for PAPERS

Istoria socială a comunismului românesc. Surse, metodologii, abordări, perspective

Cluj-Napoca, 4-5 mai 2017

Vaslui, ani 70 Sursă foto: Vasluiul Comunist

Vaslui, anii 70
Sursă foto: Vasluiul Comunist

 

Organizator:

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Parteneri:

Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai”

Centrul de Studiere a Populației, Universitatea „Babeș-Bolyai”

 

În ciuda unei abundențe editoriale, vizibilă în ultimele aproape trei decenii, spațiul istoriografic românesc a rămas totuși prea puțin deschis către cercetările care abordează istoria recentă în general, și cea a regimului comunist în mod special, din perspectiva socialului – de jos în sus, aducând în discuție individul, anonimul istoriei, și depășind paradigma holistică a unei societăți monolitice, imobile și incapabile de a reacționa în fața unui regim care era capabil să controleze totul. Tot așa, de-a lungul ultimelor (aproape) trei decenii, istoriografia românească a părut ancorată într-un tip de discurs, destul de liniar și adesea lipsit de analize dincolo de structurile politice, care a subliniat cu tușe stridente latura represivă a totalitarismului comunist – un demers a cărui justificare și/sau necesitate nu poate fi nici negată, nici ignorată. Ceea ce nu înseamnă că nu poate fi și dublată, completată și întregită de demersuri, cercetări și abordări noi care propun lărgirea câmpului de analiză al istoricului și reorientarea către o istorie la firul ierbii, și care presupun nuanțări și modificări ale discursului istoriografic, necesitatea recursului la noi tipuri de surse, cât și inovații din punct de vedere metodologic.

În ultima vreme însă, istoriografia românească a căutat să depășească abordările tradiționale, propunând deschiderea unor câmpuri de cercetare deloc sau prea puțin studiate. Astfel, au apărut din ce în ce mai multe proiecte de cercetare care vizează lărgirea discuțiilor și  a dezbaterilor referitoare la trecutul comunist al României, prin studii de caz asupra unor teme/subiecte care readuc în atenție socialul în general, și individul și/sau comunitatea particular, dar și relațiile care apar din interacțiunea dintre aceștia și regim/puterea politică. Aceste demersuri au în vedere transformările și reconfigurările masive pe care le înregistrează societatea românească postbelică, în urma proceselor de industrializare și urbanizare, a „cruciadelor” împotriva zonelor rurale, proceselor de migrație internă, restructurărilor sistemelor de învățământ și culturale. Toate aceste procese/evoluții/prefaceri au provocat mutații semnificative la nivel societal și au dus la apariția unor noi categorii sociale, dar și la apariția și dezvoltarea unor noi tipuri de relații interumane. Tot așa, au influențat și dat naștere sau sens altor procese/evoluții importante, referitoare la transformările socio-economice ale spațiilor rurale și urbane, dezvoltării urbane (din punct de vedere social, economic, edilitar), interacțiunii dintre rural și urban. Aceste subiecte sunt importante întrucât ele reprezintă teme care ne pot edifica atât asupra dimensiunilor procesului de modernizare socială imaginat de regimul comunist, cât și asupra rezultatelor efective înregistrate la nivel local.

Conferința Istoria socială a comunismului românesc. Surse, metodologii, abordări, perspective are în vedere abordări multi- și inter-disciplinare ale unor teme care au legătură cu dimensiunea socială a comunismului românesc, încurajând contribuțiile din sfera a cât mai multor științe sociale: istorie, sociologie, psihologie, antropologie, demografie, științe politice, geografie, economie, ș.a.

O direcție importantă asupra căreia am dori să insistăm se referă la sursele care pot sta la baza cercetărilor și analizelor referitoare la istoria socială a comunismului românesc. În genere, dezbaterile în această problemă sunt tranșate în mod superficial prin respingerea și/sau infirmarea validității oricărei date statistice emisă de o instituție a regimului comunist. Alte tematici importante, pe care le avem în vedere – fără a limita însă deschiderea organizatorilor către alte propuneri:

  • procesul de industrializare postbelic
  • urbanizarea: evoluția și dezvoltarea spațiilor urbane
  • transformările socio-economice ale lumii rurale
  • consum, penurie, calitatea vieții, alimentație
  • mobilitatea socială a populației
  • demografie (nupțialitate, natalitate, mortalitate, spor natural)
  • studii de gen
  • munca – productivitatea muncii, mobilitatea forței de muncă
  • igienă, standard de viață, morbiditate

 

Așteptăm contribuții sub forma unor propuneri individuale sau colective (secțiuni tematice cu trei-patru prezentări) până în data de 5 martie 2017.

Propunerile trebuie să conțină un rezumat de maximum 300 de cuvinte, însoțit de titlul lucrării și o scurtă prezentare a autorului, cuprinzând informații referitoare la afilierea academică, ariile de expertiză științifică și principalele publicații/activități în domeniu. Acestea trebuie trimise către organizatorii conferinței: Ștefan BOSOMITU (stefan.bosomitu@iiccmer.ro) și Luciana JINGA (luciana.jinga@iiccmer.ro).

Confirmarea rezultatelor, în urma selecției materialelor primite, se va face până în data de 13 martie 2017.

Organizatorii conferinței au în vedere și publicarea unui volum (la o editură prestigioasă din România) care să cuprindă contribuțiile importante prezentate în cadrul conferinței.

 

Organizatorii vor acoperi costurile de cazare și masă ale participanților de-a lungul conferinței. La cerere, există posibilitatea decontării și a cheltuielilor de transport (tren, autocar, microbuz, autoturism).

Turning Global. Socialist Experts during the Cold War (1960s-1980s)

Socialist Experts during the Cold War (1960s-1980s)

@ntonesei's blog

„In schimb, eu stiu ce inseamna sa fii un intelectual, adica un individ cerebro-spinal; sa ai mintea atit de plastica cit este posibil si coloana vertebrala atit de dreapta cit e necesar” (Michel Foucault, 1967)

razvanvanfirescu.wordpress.com/

Despre finețea relaxării

Arheologie Tv

Istoria programelor radio-tv din România. Şi alte delicatese culturale. Dacă doriți să revedeți...

Ruxandracesereanu's Weblog

Just another WordPress.com weblog

Poiana Moșnenilor. Blogul oamenilor liberi

Centrul de Istoria Mosnenilor din Tara Romaneasca. Un proiect initiat de Filip-Lucian Iorga

Elena Dragomir

Archives, documents and history in Romania