Epurarea „grupului moscovit” (26-27 mai 1952)

În fruntea minusculului partid comunist din România se găsea un grup amorf, format din indivizi de diferite origini etnice, proveniţi din diferite medii sociale. Referindu-se la PCdR în momentul 1944, Victor Frunză îl asemăna unui „cap în căutarea unui corp”, ironizând lipsa quasi-totală a „cadrelor”. La fel de bine însă, putem vorbi şi despre un corp în căutarea unui „cap”. Iar în condiţiile bizare în care s-a găsit partidul după 23 august 1944 putem vorbi chiar de existenţa mai multor „capi”, deci a mai multor centre ale puterii. Interimatul instaurat în aprilie 1944, după înlăturarea lui Ştefan Foriş din fruntea PCdR – Emil Bodnăraş, Constantin Pârvulescu şi Iosif Rangheţ – nu reprezenta decât o soluţie temporară. În realitate întâietatea şi-o disputau alţii. Istoriografia admite existența a trei „centre” concurente: cel al „ilegaliştilor”, condus de către Ștefan Foriş (cel „căzut” în aprilie 1944); cel „din închisori”, în cadrul căruia autoritatea lui Gheorghiu-Dej era practic totală; şi centrul „cominterniştilor” sau al „moscoviţilor”, în fruntea cărora se afla Ana Pauker. După înlăturarea lui Foriş de la conducerea partidului, figura proeminentă a grupului din ilegalitate devenise Lucreţiu Pătrăşcanu, una dintre cele mai carismatice și interesante figuri din rândul comuniştilor. Alături de acesta, ceilalţi care puteau avea pretenţii la funcţia de secretar general al partidului erau Gheorghiu-Dej, susţinut de tovarăşii din închisori, şi Ana Pauker, care avea sprijinul comuniştilor care îşi petrecuseră războiul la Moscova.

În aceste condiţii, disputele de la vârful partidului erau inerente. Membrii „grupului conducător”, care s-au regăsit aleşi sau promovaţi în structurile de putere după Conferinţa Naţională a PCR din octombrie 1945, erau partizani ai unuia sau al altuia dintre pretendenţii la şefia partidului. Simpatiile sau antipatiile lor erau, în cele mai multe cazuri, legate de experienţele personale din trecut: camarazii de la Griviţa sau cei trecuţi prin închisori îl susţineau pe Gheorghiu-Dej, în timp ce „moscoviţii” aveau un adevărat cult pentru „tovarăşa Ana”. Au existat însă şi exemple care nu au confirmat această stare de fapt: Teohari Georgescu, unul dintre comuniştii autohtoni şi unul dintre apropiaţii lui Dej, a devenit unul dintre fidelii Anei Pauker, în timp ce Leonte Răutu, Petre Borilă sau Alexandru Bârlădeanu, care aveau stagii cominterniste la Moscova, i-au fost aproape lui Gheorghiu-Dej.

Lucrețiu Pătrășcanu a fost repede înlăturat din rândul concurenților prin eforturile conjugate ale lui Gheorghiu-Dej și ale Anei Pauker. Arestat în 1948, acesta va sfârși executat la Jilava, șase ani mai târziu.

„Disputa” dintre ceilalți doi concurenți – Gheorghiu-Dej și Ana Pauker – avea să dureze ceva mai mult, consumându-se de-a lungul câtorva episoade tensionate, fără ca în vreun moment conflictul să se acutizeze.

Gh. Gheorghiu-Dej alături de Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu (grupul moscovit). Sursă foto: Fototeca online a comunismului românesc
Gh. Gheorghiu-Dej alături de Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu (grupul moscovit). Sursă foto: Fototeca online a comunismului românesc

Primele disensiuni dintre Pauker şi Dej au apărut încă din momentul întoarcerii în ţară a Anei, în septembrie 1944. Se pare că Pauker nu văzuse cu ochi buni „lovitura de palat” din aprilie, prin care Foriş fusese înlăturat de la conducerea partidului. Nu aproba nici atitudinea şi nici implicarea partidului în evenimentele din 23 august; desigur, Pauker ar fi preferat ca Regele şi partidele „istorice” să nu fi luat iniţiativa de a întoarce armele împotriva Germaniei, aşteptând că trupele sovietice, aflate în ofensivă, să fie cele care ar fi „eliberat” Bucureştiul, oferind astfel Partidului Comunist un avantaj considerabil în raport cu celelalte partide politice. „Conflictul” dintre Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej s-a dezvoltat astfel organic, opunând cele două figuri care concurau cu şanse reale pentru şefia comuniştilor români. Trebuie să ţinem seama de faptul că în toamna anului 1944, în cadrul PCdR exista o diarhie de facto. Conducerea din ţară, după înlăturarea lui Foriş, era în mâinile unui trio format din Emil Bodnăraş, C-tin Pârvulescu şi Iosif Rangheţ, care susţineau candidatura lui Gheorghiu-Dej. La Moscova însă, Gh. Dimitrov aprobase la 23 februarie 1944 (la cererea Anei Pauker, e adevărat) formarea unui birou în străinătate (Заграничный бюро) al PCdR, la a cărui conducere se aflau Ana Pauker, Vasile Luca şi Manole H. Manole. Aceste două grupări aveau să îşi dispute întâietatea după 23 august.

Conflictul dintre Dej şi Pauker şi-a consumat primul episod în zilele care a precedat prima Conferinţă Naţională a PCdR/PCR (octombrie 1945). În cadrul întâlnirilor de dinainte de conferinţă, între liderii comunişti a existat o „dilemă” asupra căruia au căzut cu greu de acord. Cine urma să fie ales în fruntea partidului, în funcţia de secretar-general? Acum ştim că hotărârea a fost influenţată de indicaţia pe care le-o oferise Stalin, care l-ar fi preferat pe Dej în dauna Anei Pauker. Atunci însă, Vasile Luca ar fi făcut imprudenţa să propună o soluţie deloc măgulitoare pentru Dej: ca el să fie ales în funcţie, dar Ana Pauker să fi cea care urma să conducă, de fapt, partidul. Un afront pe care Dej nu avea să îl uite. Dincolo de jignirea lui Vasile Luca, Gheorghiu-Dej primise un semnal clar în ceea ce priveşte autoritatea reală pe care el o avea în cadrul partidului: părerile erau încă împărţite şi nu puţini erau cei care o preferau pe „tovarăşa Ana”.

E important de precizat în acest moment faptul că ceea ce astăzi definim drept conflictul dintre Dej şi adversarii săi moscoviţi nu a cunoscut episoade sau contre de duritate extremă. Mai mult decât atât, e necesar să spunem că dincolo de tentativa de puci din octombrie 1945, când Luca l-a testat pe Gheorghiu-Dej propunându-i o şefie formală, nici Ana Pauker, şi nici Vasile Luca sau Teohari Georgescu nu au întreprins acţiuni concrete împotriva lui Dej. Desigur, între ei au existat animozităţi, însă niciodată nu a părut că acestea pot lua o întorsătură decisivă în favoarea uneia sau a celeilalte tabere. Disputele ulterioare pot fi calificate drept episoade de-a lungul cărora fiecare tabără încerca să testeze limitele celuilalt competitor.

Un alt scurt-circuit a apărut în toamna anului 1946, când Ana Pauker a decis revocarea din portofoliul pe care îl deţinea în guvernul Petru Groza a reprezentantului Partidului Naţional Liberal. Dej nu avea să afle decât întâmplător de această decizie. Chestiunea s-a agravat în contextul în care mutarea Anei Pauker nu se făcuse cu acordul sovieticilor, care s-au arătat nemulţumiţi de intenţiile comuniştilor români. Se pare că Vîşinski fusese într-atât de contrariat de gestul Anei Pauker, încât i-ar fi propus lui Dej nici mai mult, nici mai puţin decât înlăturarea Anei Pauker. Povestea acestei neînţelegeri nu avea să se sfârşească aici. Câteva luni mai târziu, aflat la Moscova, Gheorghiu-Dej avea să fie chestionat şi de către Stalin în legătură cu neînţelegerile dintre el şi Ana Pauker. Peste mai bine de un deceniu, rememorând întâmplările din 1946-1947, Gheorghiu-Dej a sugerat că Ana Pauker şi Vasile Luca ar fi făcut atunci presiuni asupra sovieticilor, încercând să îi convingă că Dej promovează în cadrul partidului o politică antisemită şi şovină.

Un alt dereglaj în relaţia dintre Gheorghiu-Dej şi Anei Pauker a avut loc odată cu campania de verificare a membrilor de partid, finalizată în 1950. La plenara Comitetului Central al PMR (15-17 mai 1950), care a trecut în revistă şi desfăşurarea campaniei de verificare a membrilor de partid, Gh. Gheorghiu-Dej l-a atenţionat şi mustrat pe Miron Constantinescu în legătură cu greşelile care se făcuseră în 1945-1947, când acesta o asistase pe Ana Pauker la campania de recrutări masive a PCR. Câţiva ani mai târziu, rememorând momentul, Dej îşi amintea că atacul împotriva lui Miron o viza, de fapt, pe Ana Pauker: „Dar ştiam că nu-l bat pe Miron, ci pe cel care a iniţiat asta, şi aşteptam ca acela care a iniţiat, care a dat linia aceasta” să îşi recunoască vinovăţia.

Doi ani mai târziu, Gheorghiu-Dej avea să găsească oportunitatea de a tranşa definitiv conflictul. Prima jumătate a anului 1952 a fost plină de evenimente și extrem de tensionată pentru conducerea partidului. În ianuarie, reforma monetară nu avea să producă efectele scontate, prilej pentru noi tensiuni la vârful partidului. Povestea reformei monetare avea să funcționeze drept pretext pentru declanșarea conflictului final, la nici o lună distanță. Primul vizat de tăvălugul epurărilor a fost Vasile Luca. În cadrul ședinţele Biroului Politic desfăşurate în 19-21 februarie 1952, a fost prezentată o Dare de seamă cu privire la reforma monetară, prin intermediul căreia se aduceau acuze grave la adresa colaboratorilor lui Vasile Luca de la Ministerul Finanţelor şi de la Banca Naţională, care erau suspectaţi de activitate duşmănoasă şi sabotaj.

La o săptămână după tumultoasele şedinţe ale Biroului Politic din 19-21 februarie 1952, a fost convocată o şedinţă Plenară a Comitetului Central, prilej pentru Dej şi apropiaţii săi să declanşeze o ofensivă hotărâtoare împotriva lui Vasile Luca. Se pare chiar că membrii Comitetului Central au fost convocaţi ceva mai devreme, prilej cu care li s-au înmânat copii ale documentelor ce urmau să fie discutate în cadrul Plenarei. Gestul trădează complotul pus la cale de oamenii lui Gheorghiu-Dej. Discuţiile purtate de-a lungul a trei zile au fost chinuitoare pentru Vasile Luca, care nu a înţeles încă de la început că debarcarea sa fusese deja hotărâtă. Drept pentru care a continuat să le răspundă arogant tovarăşilor săi, aşa cum făcea de obicei. Ilustrativă e replica pe care i-a dat-o lui Miron Constantinescu, exasperat fiind de insistenţele şi întreruperile acestuia. O replică care suna a blestem: „Respectă cel puţin vârsta, dacă nu calitatea mea. Dacă vrei, treci în locul meu; dacă întreruperile le-ai învăţat de la mine, poţi să-mi iei locul. De ce permanent mă întrerupi şi cu atâta patimă? Şi tov. Miron şi fiecare la rândul său poate fi criticat şi la fiecare poţi găsi şi lipsuri şi greşeli”.

La câteva zile după şedinţa plenară, Biroul Politic al CC al PMR a decis desărcinarea din funcţia de Ministru al Finanţelor a lui Vasile Luca, în locul căruia urma să fie numit Dumitru Petrescu. E adevărat însă că Luca a rămas membru al Biroului Politic, participând cu seninătate la evenimentele care au precedat şi pregătit debarcarea lui definitivă.

În aprilie, Gh. Gheorghiu-Dej, alături de Miron Constantinescu, Alexandru Moghioroş şi Gheorghe Apostol au plecat la Moscova. Întâlnirea cu Stalin a fost dificilă pentru delegaţia română, care a trebuit să suporte criticile liderului de la Kremlin în legătură cu „afacerea” Luca. În noaptea ce a urmat, delegaţia românească a fost sculată la ora 2 noaptea şi invitată să cineze cu Stalin. Atunci, la masă, Stalin i-a reamintit lui Dej faptul că îl sfătuise de mult timp să se descotorosească de Ana Pauker. Conform spuselor lui Apostol, Miron Cosntantinescu ar fi intervenit atunci imprudent, afirmând că „tovarăşul Dej e cam sentimental”. Întors la hotel, Dej l-ar fi informat scurt pe Constantinescu: „Miroane, ai sarcina să o împuşti în cap pe Ana Pauker”.

Povestea avea să se încheie în cadrul şedinţelor Biroului Politic (din 26 mai 1952) şi a şedinţei Plenare a CC al PMR (din 26-27 mai), în cadrul cărora Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu au fost epurați, acuzați fiind de toate păcatele posibile – sabotarea politicilor de stat: reforma monetară (Vasile Luca), colectivizare (Ana Pauker); fracționism; împăciuitorism (Ana Pauker și Teohari Georgescu); lipsa „vigilenței de clasă”, cosmopolitism; deviere de dreapta, deviere de stânga, etc.

În mod bizar, dintre cei trei, cel mai rău avea să sfârșească Vasile Luca – care a murit în închisoare doisprezece ani mai târziu. Ana Pauker a fost la rândul ei arestată și supusă mai multor interogatorii, dar a sfârșit prin a fi doar marginalizată politic. Teohari Georgescu a fost nevoit să suporte la rândul său supliciile închisorii, însă avea să fie eliberat în 1956. Mai mult, după moartea lui Gheorghiu-Dej, Teohari a avut șansa unei reabilitări politice – fiind ales chiar membru supleant al Comitetului Central al PCR (1972-1974).

În urma acestei istorii rămân, desigur, destule semne de întrebare. În primul rând, nu se poate ști cu siguranță în ce măsură Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu au fost cu adevărat un grup – acționând și colaborând în acest sens. E foarte probabil ca sintagma de „grup moscovit” să nu reprezinte altceva decât un construct istoriografic ulterior, fundamentat de contextul epurării împreună a celor trei. La fel de adevărat e și faptul că miza principală a disputei consumate în 1952 a fost eliminarea Anei Pauker, în timp ce Teohari Georgescu pare să întruchipeze imaginea victimei colaterale. O dată cu epurarea celor trei, cădea cortina peste o etapă importantă din istoria partidului. Spectrul „deviatorilor” avea însă să bântuie asupra PMR-ului de-a lungul încă unui deceniu – întruchipând forțele distructive care încercau încă să dea lovitura de grație partidului. Ei aveau să fie invocați în 1956-1957, în contextul apostaziei lui Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi, dar și în 1958, în contextul epurărilor ilegaliștilor. Abia în 1961 Dej avea să se împace cu propriul trecut, alungând stafiile care îl bântuiau, atunci când a insistat pentru publicarea in extenso în presă a lucrărilor ședinței plenare a CC al PMR din decembrie, declarând apodictic „Să nu ne jenăm. Aşa s-au petrecut lucrurile, acesta este adevărul istoric”.

 

Advertisements

Reglementarea relațiilor de muncă în România secolului al XX-lea. Instituții, practici, efecte

Luni, 26 mai, ora 17:00, la Sala de Consiliu/sala 105 a Facultății de Istorie, prof. univ. dr. Ion Traian Ștefănescu va susține conferința Reglementarea relațiilor de muncă în România secolului al XX-lea. Instituții, practici, efecte.
Profesor la Academia de Studii Economice-București, Ion Traian Ștefănescu este specialist în dreptul muncii, autor a numeroase lucrări de specialitate, precum Dreptul muncii (1997), Dreptul colectiv al muncii (1997), Tratat elementar de drept al muncii (1999), Conflictele de muncă (2000), Tratat de dreptul muncii (2 vol., 2003), Tratat teoretic și practic de drept al muncii (2010). În lucrările sale, a discutat chestiuni precum contractele de muncă (individuale și colective), dialogul social, conflictele de muncă, protecția muncii, sindicate, sisteme de salarizare, timp de muncă, timp liber și multe altele.
Conferința Reglementarea relațiilor de muncă în România secolului al XX-lea. Instituții, practici, efecte va reprezenta o introducere în istoria muncii – domeniu distinct, subsumat domeniului vast al istoriei sociale, semnificativ reprezentat în istoriografie însă mai puțin cercetat în România ultimelor două decenii.
Evenimentul face parte din seria „Serilor de istorie socială“, organizate de Asociația Română de Istorie Socială, în parteneriat cu Facultatea de Istorie a Universității din București.Conferinta_ARIS_26-mai-2014

Sf. Constantin 14

În data de 13 octombrie 1943, Gheorghe Constantin, comisar al Prefecturii Capitalei, din cadrul Direcţiunii Poliţiei de Siguranţă, întocmea un proces-verbal de percheziţie al imobilului din strada Sf. Constantin 14 – despre care se consemna că ar fi o „casă conspirativă” a mişcării comuniste.

Imobilul din strada Sf. Constantin 14 (1943). Sursă foto: ANIC
Imobilul din strada Sf. Constantin 14 (1943). Sursă foto: ANIC

În interiorul locuinţei, formată din două camere, un antreu şi o cameră de baie, cei de la Siguranţă ar fi găsit următoarele “corpuri delicte”: pachete de foiţe de ţigară; o cutie de brânză „Lica”; o cutie de metal ce conţinea mai multe creioane Castell; două carneţele – pe una dintre file găsindu-se un singur înscris: „alune, marm, Marga”; trei prezervative uzate, marca „Vulcan Anex”; şi două aparate de radio – unul marca „Siemens”, cel de-al doilea „Sierra”, ambele prevăzute cu căşti. Raportul mai consemna faptul că mobila locuinţei era nouă.

Imagine din interiorul locuinţei din Strada Sf. Constantin 14 (1943). Sursă foto: ANIC
Imagine din interiorul locuinţei din Strada Sf. Constantin 14 (1943). Sursă foto: ANIC

Deşi pare bizară, enumerarea prezentată mai sus îşi avea sensul ei. Povestea, de fapt, începuse cu o zi în urmă, când Sulamita Moscovici era arestată de doi agenţi ai Siguranţei pe strada Dona din Capitală. Supusă mai multor interogatorii, aceasta a refuzat iniţial să vorbească. Agenţii au trebuit să se descurce cu ceea ce găsiseră în poşeta ei: o cutie de brânză „Lica”, un set de chei şi un bileţel cu următorul înscris: „Lidia / de urgenţă o pompă de flit / prezervative vechi ? / cele 2 cărţi / becuri pet. pivniţă / lemne dacă s-a interesat / dacă se mai poate înscrie / Victor / cotizaţiile pe Sept.”. Obiectul curios găsit în poşeta Sulamitei – o cutie de brânză topită – i-a intrigat cel mai mult pe anchetatori. Curiozitatea avea să le fie pe deplin satisfăcută de descoperirea în interior a unui înscris format din patru foiţe de ţigară, camuflate în patru din cele şase triunghiuri de brânză din interior. Foiţele compuneau un raport al celulei comuniste din lagărul de la Tg. Jiu, adresat Comitetului Central al PCdR. Iar cheile, aşa cum aveau să afle a doua zi, erau de la un imobil din strada Sf. Constantin 14.

Imobilul din Sf. Constantin 14 era, într-adevăr, o locuinţă conspirativă folosită de activiştii din cadrul organizaţiei de Bucureşti a Apărării Patriotice (MOPR, Ajutorul Roşu). Aşa cum şi enumerarea bizară pe care o realizează agenţii Siguranţei căpăta oarece sens – foiţele de ţigară şi creioanele erau corpurile delicte, folosite pentru redactarea corespondenţei conspirative; cutia de brânză părea să fie modalitatea prin care aceste mesaje erau transportate şi livrate; în timp ce prezervativele meritau menţionate atâta timp cât apăreau pe înscrisul găsit în poşeta Sulamitei. Nici cele două aparate de radio nu puteau fi ignorate. Cei de la Siguranţă consemnau că acestea erau folosite pentru audierea posturilor “inamice”.

Interiorul locuinţei din strada Sf. Constantin 14. "Reconstituire" (1943). Sursă foto: ANIC
Interiorul locuinţei din strada Sf. Constantin 14. “Reconstituire” (1943). Sursă foto: ANIC

Momentul percheziţiei imobilului din Strada Sf. Constantin 14 a reprezentat preambulul a ceea ce avea să devină „procesul Apărării” – cauză judecată în luna ianuarie 1944, când în faţa magistraţilor Secţiei I-a a Curţii Marţială a Comandamentului Militar al Capitalei aveau să fie aduşi un număr de 52 de inculpaţi – acuzaţi de “uneltire împotriva ordinii existente în Stat“. Verdictul a fost unul dur – cinci condamnări la moarte, dintre care trei în lipsă, douăzeci şi trei de condamnări la „muncă silnică pe viaţă”, şi şaptesprezece condamnări la „6 ani de temniţă grea”.

Astăzi, strada Sf. Constantin pare stingheră între arterele mai mari care o înconjoară, şi uneori chiar strivită de numărul mare de maşini parcate pe ambele trotuare. Am căutat-o în urmă cu câteva zile, după ce o “descoperisem” recent pe o hartă a Bucureştiului din anii ’30. În urmă cu câţiva ani, când lecturam dosarele procesului din ianuarie 1944 la sediul central al Arhivelor Naţionale, nu ştiam că strada respectivă e la o aruncătură de băţ, undeva în apropiere, peste Grădina Cişmigiu. Imobilul de la numărul 14 e încă încă acolo, iar semnele celor şapte decenii care au trecut de atunci nu sunt foarte vizibile.

Imobilul din strada Sf. Constantin 14  astăzi
Imobilul din strada Sf. Constantin 14 astăzi

 

Imobilul din strada Sf. Constantin 14 astăzi
Imobilul din strada Sf. Constantin 14 astăzi

PS: Fotografiile din 1943 mi-au parvenit prin bunăvoinţa colegului meu, Mihai Burcea, căruia doresc să îi mulţumesc pe această cale.