Les fusillés (1940-1944)

Avea să fie arestat de către agenții ai Gestapo-ului în după-amiaza zilei de 30 iunie 1942, în Gara din Dijon. Se pregătea să treacă clandestin în Elveția, alături de un grup de olandezi. Cunoștea bine drumul, pe care-l bătuse de atâtea ori, în împrejurări similare. Ceea ce nu știa Olivier Giran – eroul scurtei noastre relatări –, e că unul dintre membrii grupului pe care urma să-l treacă clandestin în Elveția era Freddy Carnet – agent infiltrat al poliției germane.

Olivier Giran nu împlinise 22 de ani în momentul arestării. Și activa deja de mai bine de un an în cadrul Rezistenței. Născut la 14 septembrie 1920, la Sèvres, era fiul lui Étienne Giran (1871-1944), filosof și istoric francez, fost pastor al Bisericii Walone din Amsterdam și secretar al unei Uniuni a liberilor cugetători. Étienne Giran nu avea să supraviețuiască celui de-al Doilea Război Mondial – membru al Rezistenței și al rețelei „AGIR”, a fost arestat la data de 5 iunie 1944 și deportat în lagărul de la Buchenwald (unde este înregistrat cu matricola nr. 78551, în data de 22 august 1944). A murit după doar trei săptămâni (14 septembrie 1944), în lagărul de la Mittelbau-Dora.

Olivier Giran avea să fie prins, asemeni tatălui său, în tăvălugul de foc și moarte al războiului. A reacționat instinctiv odată cu declanșarea ostilităților dintre Franța și Germania (2 septembrie 1939), înscriindu-se voluntar în armata franceză. A fost concentrat în data de 8 decembrie 1939 – și trimis pentru instrucție la Versailles și Vincennes, fiind mobilizat în Batalionul de Infanterie de la Larzac în data de 26 iunie 1940. Cum între timp se semnase deja armistițiul, Giran n-a mai apucat să fie trimis pe front, fiind demobilizat în data de 5 august 1940.

În toamna anului 1941 s-a alăturat rețelei „AGIR” – structură subordonată Secret Intelligence Service (serviciul de spionaj britanic) -, coordonată de Michel Hollard. Rețeaua întreprindea acțiuni de spionaj în legătură cu efectivele și pozițiile trupelor germane din Franța – informații care erau livrate ulterior britanicilor prin intermediul atașatului militar din cadrul Ambasadei Marii Britanii de la Berna (Elveția). Giran a întreprins acțiuni de strângere de informații/spionaj în diferite regiuni din Franța, așa cum avea să conducă/ajute și grupuri de olandezi (urmăriți de Gestapo), prin facilitarea trecerii clandestine în Elveția.

A fost arestat în vara anului 1942, tocmai când se pregătea să treacă un grup de olandezi în Elveția. Încă de la primele anchete și cercetări, Olivier Giran a încercat să nu implice în vreun fel rețeaua „AGIR”, susținând că trecerile sale în Elveția nu aveau alt scop decât contrabanda. A fost închis inițial la Dijon, transferat ulterior la Fresnes (14 octombrie 1942 – în apropierea Parisului, cea mai mare închisoare din Franța), iar apoi la închisoarea Pré-Pigeon din Angers (9 decembrie 1942).

Închisoarea Pré-Pigeon din Angers
Închisoarea Pré-Pigeon din Angers

În data de 24 martie 1943, Olivier Giran a fost judecat de un tribunal militar german, alături de Georges Beuret, André Lourioux, André Mérand, Robert Tschanz și Jean Vuillecot. Toți cei șase acuzați vor fi condamnați la moarte – prin sentința formulată în data de 30 martie 1943. Olivier Giran – pentru spionaj.

În dimineața zilei de 16 aprilie 1943, la ora 9:00, Olivier Giran a fost executat prin împușcare în apropierea Angers-ului, la Belle-Beille.

Postum, Olivier Giran a fost avansat la gradul de căpitan al Forțelor Franceze combatante. Tot postum, a primit titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare și a fost decorat cu „Croix de la Guerre” (1939-1945). În 1950, alături de tatăl său, avea să fie decorat postum și cu „Verzetkruis 1940-1945” (Crucea Rezistenței olandeze) – decorație care avea să fie acordată unui număr restrâns de foști combatanți (95). Începând cu data de 30 mai 1958, printr-o decizie a municipalității din Angers, piața din fața Închisorii Pré-Pigeon poartă numele lui Olivier Giran. Numele său este gravat și pe o placă memorială situată în Paris (207, rue de Bercy) care menționează numele a douăzeci de martiri ai rețelei „AGIR”, cât și pe scările primăriei din Sevres, alături de alte nume ale celor „Morți pentru Franța” (1939-1945).

Monumentul ridicat în 1952 în memoria celor executați la Belle-Beille între 1942-1944

În anii 1950, Belle-Beille a devenit un cartier din N-V Angers-ului. Astăzi, cartierul găzduiește și unul dintre campusurile Universității din Angers. Locația unde au fost executați, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, cel puțin 46 de prizonieri se găsește astăzi într-un parc, amenajat în jurul lacului Saint-Nicolas. Exact în acel loc, în septembrie 1952 avea să fie inaugurat un monument – o placă de ardezie, pe care este gravată silueta unui om cu mâinile legate la spate – care comemorează memoria celor executați prin împușcare între 1942-1944. În 2013, alături de monument a fost așezată o placă comemorativă cu numele celor 46 de executați. An de an, în cea de-a treia duminică a lunii octombrie, angevinii participă la o ceremonie de comemorare, organizată în fața monumentului din Belle-Beille.

Placa memorială cu numele celor 46 de executați, adăugată monumentului în 2013

Povestea lui Olivier Giran e doar una dintre cele peste 4000 pe care ni le propune spre lectură Les fusillés (1940-1944): Dictionnaire biographique des fusillés et exécutés par condamnation et comme otages ou guillotinés en France pendant l’Occupation, Paris: Les Éditions de l’Atelier,  volum colectiv apărut în mai 2015, sub coordonarea lui Claude Pennetier, Jean-Pierre Besse, Thomas Pouty și Delphine Leneveu.

les-fusilles

Lucrarea – care însumează aproape 2000 de pagini, e rezultatul unui proiect de cercetare derulat de-a lungul a opt ani, și efortul muncii a peste 118 autori. Pe lângă fișele biografice ale celor executați în urma unor condamnări penale (3287 persoane), sau a prizonierilor executați (863 persoane), lucrarea mai cuprinde și fișe biografice ale unor persoane ghilotinate (18 persoane), a celor care s-au sinucis înaintea execuției (8 persoane), a celor care au decedat în timpul anchetelor, din cauza torturilor la care au fost supuși (85 persoane), dar și listă parțială a femeilor executate (39 de persoane) – printre acestea din urmă și Olga Bancic.

Alegerile din 19 noiembrie 1946

Acum 70 de ani, ziua de 19 noiembrie a căzut într-o marți. O zi mohorâtă, de toamnă târzie. La orele opt ale dimineții, urmau să se deschidă secțiile de votare – peste tot în țară. La prânz, toate cârciumile, bodegile, restaurantele, debitele și depozitele de băuturi spirtoase au fost închise pentru 24 de ore – „pentru a se preîntâmpina orice desordine”. Cum multe secții de votare fuseseră organizate în localurile unor unități de învățământ – autoritățile au decis suspendarea cursurilor. Măsura era valabilă până în ziua de joi, 21 noiembrie 1946. Era pentru prima dată în istoria României când femeile puteau vota liber, fără niciun soi de restricție. Drept de vot primiseră – tot în premieră – și militarii.

În București, fuseseră organizate 232 de secții de votare. Alte sute de secții – în teritoriu. Putem presupune că exista un soi de nerăbdare din partea populației. Așa cum exista și un orizont de așteptări.

Pentru români, era primul scrutin după mai bine de opt ani. În acest interval, România cunoscuse supliciul câtorva regimuri autoritate – cel al lui Carol al II-lea (1938-1940), Statul Național-Legionar (1940-1941), regimul Ion Antonescu (1941-1944); își pierduse în favoarea vecinilor părți importante din teritoriu: Basarabia și Bucovina de Nord fuseseră cedate URSS, Cadrilaterul cedat Bulgariei, Ardealul de N-V cedat Ungariei (toate în 1940); recuperând ulterior Ardealul de N-V în toamna anului 1944 (un teritoriu în care administrația românească avea să revină abia în martie 1945). Din august 1944 – românii puteau să spere din nou. Istoria însă nu putea să stea pe loc, aruncând țara într-o nouă spirală amețitoare. Guvernele instalate după înlăturarea Mareșalului Antonescu (conduse de gen. Constantin Sănătescu, respectiv gen. Nicolae Rădescu) n-au reușit să impună un consens în rândul clasei politice. Supuse unui „tir concentrat” din partea comuniștilor („camuflați” în cadrul unei alianțe electorale – Frontul Național Democrat), care aveau de partea lor avantajul susținerii necondiționate din partea sovieticilor, și tratate cu oarece desconsiderare de către liderii partidelor „istorice”, care revendicau un primat în virtutea statutului lor anterior, guvernele Sănătescu și Rădescu au eșuat după doar câteva luni.

24 februarie
Scânteia, 26 februarie 1945. Relatări despre incidentele de la meeting-ul organizat de FND în 24 februarie din Piața Palatului – eveniment care avea să provoace demisia guvernului Nicolae Rădescu

„Criza” provocată de demisia guvernului Rădescu (28 februarie 1945) a dus la apariția unui context de care toți actorii politici au încercat să profite. Liderii partidelor istorice – care au încercat să-și joace „cartea” cu mult cinism, preferând să tragă de timp, așteptând un context favorabil – nu știau însă că „jocurile” fuseseră deja făcute. Astfel, în urma unei intervenții neprotocolare și chiar brutale a adjunctului ministrului Afacerilor externe al URSS – Andrei Vîșinski, MS Regele Mihai I a fost constrâns să acorde mandatul de Președinte al Consiliului de Miniștri lui Petru Groza, liderul unui partid minuscul – Frontul Plugarilor, și un apropiat colaborator al comuniștilor.

Groza
Petru Groza

Guvernul Petru Groza a intrat în impas la nici jumătate de an de la învestire, atunci când MS Regele a încetat colaborarea cu executivul, refuzând să semneze Decretele Consiliului de Miniștri și să primească pe miniștri în audiență (21 august 1945). Noua criză de la vârful politicii românești (cunoscută în istoriografia ca „greva regală”) a fost detensionată abia în decembrie 1945, odată cu intervenția Puterilor Aliate (în decembrie 1945, România se afla încă sub autoritatea unei Comisii Aliate de Control). Decizia luată de miniștrii de externe ai Statelor Unite, Marii Britanii și Uniunii Sovietice în cadrul unei consfătuiri desfășurată la Moscova (decembrie 1946) prevedea organizarea de alegeri libere în România „în cel mai scurt timp cu putință” – singura soluție pentru ieșirea din provizoratul care nu mulțumea pe nimeni. Conform celor stabilite în capitala Uniunii Sovietice, toate forţele democratice şi toate partidele antifasciste aveau dreptul de a participa la aceste alegeri. Guvernul care avea să fie instalat în urma scrutinului urma să se angajeze că va garanta tuturor partidelor democrate şi cetăţenilor ţării libertatea deplină a cuvântului, a religiei, de asociere, de manifestare politică şi a presei.

Soluția formulată de Moscova a reprezentat un moment de ușurare pentru majoritatea populației, care spera la o repunere a lucrurilor în matca lor firească. De asemenea, a oferit un moment de respiro guvernului – aflat într-o poziție deloc favorabilă. E firesc să ne imaginăm și că marii actori politici vor fi răsuflat ușurați, sperând la o clarificare a situației politice. Nu am greși prea mult dacă am afirma că „istoricii” își împărțeau deja portofoliile.

Istoria s-a scris însă altfel. În mai 1946, comuniștii – conștienți de incapacitatea lor de a obține un scor bun de unii singuri –, au demarat proiectul ‚Blocul Partidelor Democrate’, o alianță electorală din care mai făceau parte: Partidul Social Democrat, Partidul Național Liberal (aripa Tătărăscu), Paridul Național Țărănesc (aripa Alexandrescu), Frontul Plugarilor, Partidul Național Popular și câteva organizații de masă, printre care Federația Democrată a Femeilor din România. BPD își propunea, nici mai mult, nici mai puțin decât câștigarea alegerilor. În fruntea Comitetului Central Electoral al BPD a fost numit Mihail Ralea, un intelectual care avea să devină unul dintre „tovarășii de drum” ai comuniștilor. Coordonarea efectivă a campaniei electorale a revenit însă secretarului CCE – tânărul și ambițiosul Miron Constantinescu. În vârstă de doar 28 de ani, licențiat în sociologie, Constantinescu era membru al partidului comunist din ilegalitate (1936) și ispășise o condamnare penală pentru activitate comunistă în anii războiului (1941-1944). După război, avea să conducă redacția cotidianului Scânteia (1944-1945), a fost numit secretar al Organizației de partid a Capitalei (1945) și responsabil al Sectorului Organizatoric al CC, însărcinat cu sporirea efectivelor PCR. Din octombrie 1945, devenise și cel mai tânăr membru al Comitetului Central al PCR.

mc-adunare-bpd
23 octombrie 1946. București Miron Constantinescu – secretar al Comitetului Central Electoral al BPD, luând cuvântul la o întrunire a CC al PCR și CC al PSD pentru pregătirea alegerilor. Alături de el: Ștefan Voitec, Lothar Rădăceanu, Gh. Gheorghiu-Dej și Vasile Luca
bpd
Materiale electorale ale BPD

Resursele investite de BPD în campania electorală au fost însemnate – au fost „scoși din producție” aproximativ 4-5000 de muncitori, care au format echipe electorale cantonate în 25 de localuri de prin țară – fiecare dintre acestea dotate cu 50-100 de paturi, baie, cantină, vehicule, depozit de benzină și atelier de reparații. Acestea au devenit niște centre de comandă de unde se „lansau” acțiunile electorale. Propaganda electorală a BPD-ului a fost susținută activ de presă, radio și cinematografie. Un alt element important l-au reprezentat tipăriturile: broușuri, pancarte, machete, panouri – ca simplu detaliu, numai broșura Platforma BPD a fost tipărită în 3 milioane de exemplare. Tot așa, în campania electorală a BPD-ului au fost implicați și mulți artiști, actori, cântăreți, instrumentiști – organizați în echipe teatrale-culturale, conduse de artiști consacrați, cum ar fi Niky Atanasiu, Titi Botez, N. Făgădaru, Jules (Iuliu) Cazaban.

afis%cc%a6bpd

Despre desfășurarea alegerilor din 19 noiembrie 1946 s-a scris mult. Impresia generală, confirmată ulterior și de unii dintre comuniști – care participaseră activ la procesul electoral – a fost că acestea au fost fraudate în mod grosolan. Există mărturii diverse care descriu tehnicile prin intermediul cărora comuniștii ar fi încercat să modifice rezultatele alegerilor: s-a spus că procentele ar fi fost pur și simplu inversate în favoarea BPD; alte surse indică înlocuirea urnelor cu altele, acestea din urmă umplute cu buletine de vot favorabile BPD-ului; în fine, frauda s-ar fi putut face și prin raportări false ale rezultatelor din teritoriu.

bpd1

În dimineața zilei de 22 noiembrie 1946, oficiosul CC al PCR – Scânteia, confirma un zvon care începuse să circule din după-amiaza zilei precedente: rezultatele parțiale ale alegerilor indicau o victorie zdrobitoare a BPD: „Rezultatele parţiale calculate până în prezent constituie o victorie hotărâtoare a democraţiei asupra reacţiunii. Blocul Partidelor Democrate e singura forţă politică a ţării care poate vorbi în numele poporului Român”. Şi pentru ca uimirea să se transforme în cutremur, acelaşi cotidian publica cifrele oficiale ale scrutinului din Capitală, unde BPD-ul obţinuse 424.826 de opţiuni, acestea însemnând un procent de 82,4% din totalul voturilor exprimate. Partidele istorice nu înregistraseră decât scoruri modeste – PNȚ-ul: 8,7%; în timp ce PNL-ul nu înregistrase mai mult de 2,5%.

Piata Naţiunilor - 22 nov. 1946
Piaţa Naţiunilor, Bucureşti – 22 noiembrie 1946. Comuniștii sărbătoresc victoria din alegeri. În imagine: Gheroghe Apostol, Miron Constantinescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Florica Bagdasar

Rezultatele alegerilor din 19 noiembrie 1946 aveau să reprezinte unul dintre elementele esenţiale care justificau „guvernarea” comuniştilor în România. Scorul zdrobitor obţinut de BPD (peste 80%) surmonta într-o anumită măsură deficitul de legitimitate cu care se confruntau comuniştii. Însă poziţia iniţială a acestora, cât şi rapiditatea transformării PCR-ului dintr-un partid inexistent în „principala forţă” de pe scena politică românească, erau amănuntele care continuau să ameninţe (credeau unii ! ) supremaţia politică pe care comuniştii începuseră a o avea în România. Lupta nu se încheiase, deși ceilalți nu știau că pierduseră deja războiul.