„Zorii comunismului în România” … câteva considerații pe marginea unui volum recent

Cristina DIAC, Zorii comunismului în România. Ștefan Foriș, un destin neterminat, Cetatea de Scaun, 2014, 368 pag.

zorii.jpg

 

În dimineața zilei de 4 aprilie 1944, trupele Armatei Sovietice se aflau la granița de nord-est a României, într-o contraofensivă ce cu greu mai putea fi oprită. În după-amiaza aceleiași zile, câteva sute de bombardiere americane au lansat un atac devastator asupra Bucureștiului – zona vizată cu predilecție fiind triajul Gării de Nord. Câteva mii de morți, câteva mii de răniți, în majoritate populație civilă. Tot în ziua de 4 aprilie 1944, în subteranele politicii românești avea loc un alt eveniment de oareșice însemnătate, care va fi trecut însă neobservat. Ștefan Foriș, secretarul general al minusculului Partid Comunist din România, a fost înlăturat din funcție în urma unui puci regizat de Gheorghe Gheorghiu-Dej (care era reținut administrativ în Lagărul de la Tg. Jiu) și dus la bun sfârșit prin implicarea directă și energică a lui Emil Bodnăraș (fost ofițer în Armata Română, dezertor în URSS, spion NKVD).

Incidentul reprezenta o premieră. Era pentru prima dată când un secretar general al PCdR era destituit fără „acordul” Cominternului – structură dizolvată de sovietici cu un an în urmă. La fel, tot o premieră a fost și auto-numirea în fruntea partidului a unei conduceri colective din care făceau parte Emil Bodnăraș, Iosif Rangheț și Constantin Pârvulescu. „Troika” instalată în fruntea comuniștilor români în urma evenimentului din 4 aprilie 1944 nu a reușit să revitalizeze o mișcare cvasi-inexistentă – dovedind că înlăturarea lui Ștefan Foriș nu fusese decât o decizie tactică. Istoria PCdR avea să se modifice substanțial numai odată ce contextul politic a permis acest lucru – după 23 august 1944, când România avea să treacă de partea trupelor Aliate, sfârșind prin a eșua în sfera de influență sovietică. Abia în acel context, neînsemnatul (până atunci) Partid Comunist din România avea să își dovedească utilitatea, devenind instrumentul prin care Uniunea Sovietică și-a impus controlul asupra României.

Aproximativ în această secvență temporală – 4 aprilie 1944 –, se încheie volumul Cristinei Diac – Zorii comunismului în România. Ștefan Foriș, un destin neterminat (Cetatea de Scaun, 2014), o lucrare care explorează și recompune cu răbdare și scrupulozitate „istoria Partidului Comunist din România (PCdR) în anii celui de-al Doilea Război Mondial” – perioadă în care în fruntea formațiunii s-a aflat Ștefan Foriș.

Istoria Partidului Comunist din România – care avea să fie redenumit PCR în 1945, PMR în 1948 și, în fine, din nou PCR începând cu 1965 –, rămâne un subiect foarte puțin acoperit de către istoriografia românească recentă. Majoritatea lucrărilor referitoare la comunismul românesc recompun istoria postbelică a partidului, făcând referiri sumare și adeseori simpliste în ceea ce privește istoria de dinainte de 1945 a PCdR. În general, istoria „ilegală” a PCdR e percepută din prisma unor idei preconcepute (și deseori eronate), care au catalogat totul ca fiind nu numai exagerat, ci chiar de-a dreptul inventat. Dacă istoriografia comunistă a exagerat în mod grosolan rolul și importanța PCdR în contextul politic românesc interbelic, analizele recente au tins către o atitudine similară, dar răsturnată – minimalizând până la insignifianță subiectul. Practic, „mitul” partidului progresist, mesianic și providențial, clădit cu migală de istoriografia comunistă, nu a fost destructurat prin analize pertinente, ci înlocuit printr-un „mit răsturnat” al partidului care întruchipează tot ceea ce este fals, dar mai ales nociv.

Acest tip de abordare a istoriei comunismului românesc tinde să fie însă depășit de istoriografia românească. Studii, articole, volume și proiecte de cercetare recente și-au propus să întreprindă analize pertinente asupra a ceea ce este perceput adesea ca fiind nimic altceva decât o mitologie născocită de propaganda comunistă. Miza unor astfel de demersuri nu se rezumă doar la recompunerea atentă și obiectivă a istoriei „ilegale” a PCdR, ci depășește acest deziderat, căutând să înțeleagă și explice contextele în care s-au format și evoluat mulți dintre actorii principali ai istoriei postbelice, dar și să descifreze traiectoriile biografice antebelice ale acestora. Tot așa, analizele asupra structurii, modului de organizare și funcționare a partidului în clandestinitate ne pot oferii explicații ceva mai nuanțate asupra modului în care partidul a reușit să se regrupeze strategic imediat după 23 august 1944, propulsând în prim-plan anumite personaje și lăsând în plan secund altele, într-un proces ce doar părea să țină cont de capitalul politic real al fiecăruia.

Revenind la volumul Cristinei Diac, trebuie făcute câteva precizări importante. Zorii comunismului … nu este o biografie a lui Ștefan Foriș, așa cum am putea fi tentați să credem la o primă vedere. Autoarea precizează în mod explicit faptul că „personajul principal” al lucrării sale rămâne Partidul Comunist din România. Însă tot ea explică faptul că, în decupajul temporal supus analizei, istoria PCdR se confundă cu cea a secretarului general al partidului – detaliu care explică titlul lucrării. Un alt amănunt important îl reprezintă maniera prin care Cristina Diac a ales să abordeze istoria PCdR – „vizualizând nu obiectivele cuprinse în hotărâri și rezoluții, ci rezultatele obținute”. Mai exact, o analiză care pune în balanță într-o manieră critică diferențele între discurs şi realitate, între scopuri şi realizări. În fine, mai trebuie precizat şi faptul că volumul recompune istoria PCdR ancorând-o în evenimentele care au avut un impact major asupra istoriei României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mai exact, expune şi propune lămuriri şi clarificări în legătură cu maniera în care PCdR a ales să se poziționeze față de evenimentele istoriei mari: cedările teritoriale din vara anului 1940, instaurarea statului naţional-legionar, rebeliunea legionară (ianuarie 1941), dictatura militară a mareşalului Antonescu, războiul declanşat împotriva Uniunii Sovietice.

În acelaşi timp, volumul propune şi o analiză „la firul ierbii”, căutând să recompună şi secvenţe din istoria mai puţin vizibilă – istorii mărunte ale vieţii clandestine, istorii, traiectorii şi dileme personale. Fără a minimaliza importanța și însemnătatea celorlalte laturi/dimensiuni ale lucrării, analiza istoriei „mărunte” a PCdR, dar și a traiectoriilor biografice ale unora dintre membrii de partid rămâne partea cea mai interesantă a lucrării. În primul rând, din prisma dificultății pe care o presupune documentarea, dar mai ales „citirea” și interpretarea surselor. E nevoie de inspirație și de imaginație pentru a vedea dincolo de textul (de cele mai multe ori) succint și (adesea) tern al surselor. E nevoie și de intuiție pentru a putea desluși identitatea reală a personajelor – în cele mai multe cazuri conspirate sub nume fictive și uneori chiar sub simple cifre. Așa cum e nevoie de răbdare și de tenacitate pentru a putea reconstitui istoriile (adesea) prozaice și relațiile complicate dintre membrii de partid.  Mai ales în condițiile în care tocmai aceste istorii și relații – fără vreun soi de miză aparentă – sunt cele care au „desenat” după 1945 geometria puterii comuniste.

În fine, mai merită subliniat și faptul că lucrarea Cristinei Diac analizează pertinent şi micile sau marile „cutremure” prin care a trecut PCdR în ani celui de-al Doilea Război Mondial: confuzia stârnită de noile indicații venite de la Moscova odată cu semnarea pactului de neagresiune între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, arestarea membrilor Secretariatului CC al PCdR (aprilie 1941), care a coincis cu „decapitarea” conducerii partidului, sau reacțiile pe care le-a stârnit dizolvarea Cominternului în mai 1943.

Cazul „Ștefan Foriș” – care a nu a fost, în realitate, nimic altceva decât o luptă pentru întâietate dintre mai multe facțiuni/găști într-o perioadă tulbure din istoria partidului comunist – reprezintă una dintre poveștile sumbre ale istoriei comunismului românesc, o dispută care avea să-și găsească rezolvarea în sânge. Rămas la dispoziția partidului după 4 aprilie 1944 (în realitate, aflat într-un soi de arest la domiciliu), Foriș a fost arestat un an mai târziu, iar în iunie 1946 a sfârșit ucis cu cruzime în subsolul unei case din București. Cel care a executat decizia conducerii PCR de atunci – întrucât Ștefan Foriș nu a fost inculpat sau condamnat în urma unui proces – a fost Gheorghe Pintilie (Pantelei/Timofei Bodnarenko, spion sovietic şi agent NKVD, personaj care avea să conducă vreme de 15 ani Direcția Generală a Securității a Poporului), secondat de „ajutoarele” sale – Dumitru Neciu și Gheorghe „Bulgaru”.

Cu toate că în lucrarea Cristinei Diac momentul 4 aprilie 1944 (înlăturarea din fruntea PCdR a lui Ștefan Foriș) reprezintă un sfârșit, același eveniment poate fi interpretat și ca un început. Arestarea și uciderea fostului secretar general al partidului a deschis calea unor epurări și execuții similare ulterioare – care au transformat istoria Partidului Comunist/Muncitoresc Român într-o tragedie înecată în sânge. În anii ce au urmat, alți membri importanți ai conducerii partidului aveau să cadă victime epurărilor de tip stalinist. Ana Pauker – una dintre cele mai importante figuri ale comunismului românesc interbelic –, a fost înlăturată din conducerea partidului în 1952, arestată și supusă unor interogatorii intensive. Se spună că numai moartea lui Stalin (în martie 1953) a scăpat-o de plutonul de execuție. Vasile Luca – membru din ilegalitate al partidului, ministru de Finanțe și membru al Secretariatului PCR/PMR –, a fost epurat tot în 1952, în același „lot” cu Ana Pauker. Arestat imediat după înlăturarea sa din funcțiile importante pe care le ocupa, Vasile Luca a fost protagonistul unui proces în urma căruia a primit o condamnare pe viață. A murit în închisoare nouă ani mai târziu. Cel mai relevant caz e însă cel al lui Lucrețiu Pătrășcanu – membru fondator al partidului și unul dintre liderii marcanți ai comuniștilor în perioada ilegalității, Ministru de Justiție între 1945-1948 –, care a fost arestat în 1948 și executat șase ani mai târziu, conform unei sentință pronunțate în urma unui proces-spectacol stalinist.

Așa s-a călit oțelul (V)

28 mai 1947.

Ședință a Comisiei de Control a CC. Pârvulescu, Liuba Chișinevschi și Emil Popa. Cazuri multe și diverse. Multe excluderi și cereri de încadrare respinse. Printre acestea și cel al:

Margaretei Schön (n. 24 iulie 1909, Timișoara) – simpatizantă a mișcării comuniste în perioada ilegalității (nu fusese niciodată admisă ca membră a PCdR). Încadrată în mișcare în 1934 de către Iosif Kritzmann, Margareta Schön lucrează ca tehnică – asigurând legăturile între Comitetul Central și provincie. Pentru o scurtă perioadă de timp, este încadrată în UTC, însă partidul o trece imediat în siajul MOPR-ului – poziție din care asigură „aprovizionarea” cu alimente a închisorilor unde erau deținuți politic comuniști, și materiale pentru atelierele acestora (în special: Doftana). În anii războiului este arestată de trei ori. În 1939 și 1941 este eliberată după scurte detenții – din lipsă de probe. O altă arestare din 1940 îi aduce o condamnare de trei luni de închisoare – pe care le ispășește la Văcărești.

În 1943, Partidul rupe legăturile cu Margareta Schön, după ce acesteia i se cere să se despartă de soțul ei – Marcus Schön, asupra căruia existau suspiciuni că ar fi agent al Siguranței –, iar ea refuză.

După 23 august 1944, Margareta Schön este angajată ca administrator al Căminul de zi (pentru copii), nr. 1, al Comitetului Central (din Aleea Alexandru). Între timp, solicită clarificarea situației sale de partid. Ajunge în fața Comisiei de Control în data de 28 mai 1947, când îi este reproșat gestul din 1943, când a „dovedit lipsă de atașament față de mișcarea muncitorească”. Drept care, Comisia respinge cererea sa de încadrare în partid.

6 decembrie 1951.

Margareta Șerban completează Fișa nr. 9453 de evidență a ilegaliștilor. La rubrica „Dacă mai are ceva de adăugat în afară de întrebările cuprinse în fișă”, Margareta Șerban notează următoarele:

Dosarul meu se află la Comisia de Control pentru verificarea situației mele de partid. Fostul meu bărbat a fost trădător la căderea lui din 1942 din București. Eu nu am avut nici un amestec, numai nu am putut să cred că un om a putut să fie un ticălos, așa cum faptele o dovedesc. Convingerea mea a ținut ceva mai mult. Dar când am văzut cine este am divorțat și am schimbat numele meu și al copilului meu, ca să nu purtăm nici numele lui”.

Așa s-a călit oțelul …

Așa s-a călit oțelul (IV)

15 mai 1947. Ședință a Comisiei de Control a CC. La „prezidiu”: Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheț, Liuba Chișinevschi și Emil Popa. Pe rol – mai multe „cazuri”. Printre acestea, și cel al lui:

Iacob Mehr (n. 20 februarie 1910, Brodina, Suceava), om plecat la studii în străinătate (Paris) pe la mijlocul anilor 1930. Acolo, se alătură cosmopolitului Partid Comunist Francez – al cărui membru devine în 1935. Odată cu izbucnirea Războiului Civil în Spania, trece Pirineii și se înrolează în Brigăzile Internaționale. Ajunge secretarul organizației de partid din cadrul Regimentului de Artilerie „Ana Pauker”. În 1938, după terminarea războiului, se reîntoarce la Paris. Un an mai târziu, primind aprobarea PCF – revine în România. În 1940 este concentrat – undeva în Basarabia. În vara aceluiași an, nu se retrage alături de Armata Română, preferând să rămână în patria sovietelor.

În anii războiului este evacuat, sfârșind prin a lucra în diferite colhozuri. După 1944 se întoarce în România. E încadrat la Radiodifuziune, unde devine redactor al emisiunilor străine. Din 1946, lucrează și în cadrul Ministerului Informațiilor (fost: al Propagandei) – la „cenzura străină”. Tot în 1946 cere clarificarea situației sale de partid.
Ajunge în fața Comisiei abia în mai 1947 …
zzz
Incidentul nu îi va crea neplăceri prea mari lui Iacob Mehr – care și-a văzut în continuare de viața lui – pentru o vreme. Ba chiar, în 1949 este convocat la Direcția Organizatorică a CC – unde i se comunică faptul că urmează să fie încadrat în Ministerul Afacerilor Interne – maior în cadrul Comandamentului Apărării Locale Antiaeriene (CALA).

După 1952, în contextul „afacerii” devierii de dreapta își va pierde mult din influență, fiind scos din funcția deținută în cadrul MAI …
(îi mulțumesc lui Mihai Burcea pentru unele lămuriri în legătură cu Iacob Mehr)

Așa s-a călit oțelul …

Așa s-a călit oțelul (III)

Sabina Weissman

Sabina (Weissman) nu împlinise 17 ani când războiul izbucnea din nou în Europa. Din 1940 a activat în cadrul comitetului local Neamț al MOPR (Ajutorul Roșu), împrăștiind manifeste. Doi ani mai târziu, pleacă la București, pentru a-și continua studiile. Așa cum se putea (de fapt, nu prea se putea) în acele vremuri. Prin oarece mijloace, își procură o carte de identitate falsă – pe numele Elena Cristescu. O măsură firească și de înțeles în vremuri când antisemitismul devenise o politică de stat. La București, Sabina lucrează în cadrul Apărării Patriotice. E ‘tehnică’ – strânge cotizații, transmite mesaje, face curierat. În toamna anului 1943, organizația ‘cade’. Implacabil. Sabina ‘cade’ și ea – în cele din urmă, victimă a unei ‘trădări’. Asupra ei se găsesc sume mari de bani ce trebuiau predate. La percheziția domiciliară, lucrurile se complică. Se găsesc câteva volume: literatură marxistă – interzisă.

Sabina sfârșește în arestul Poliției Capitalei. Opt zile rezistă interogatoriilor și presiunilor fizice. Apoi cedează – atunci când e dusă în câmp, în afara orașului și amenințată cu executarea.

În ianuarie 1944 – Sabina este judecată în procesul ‘Apărării’, alături de alți șaizeci și ceva de inculpați. Este condamnată la moarte – sentință care, din diferite motive, nu va fi pusă în aplicare.

În data de 27 mai 1947, Sabina se prezintă în fața Comisiei de Control a Comitetului Central, solicitând încadrarea sa ca membru al PCR.

Comisia (Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheț și Liuba Chișinevschi), analizând speța în cauză, respinge cererea de încadrare a ‘tov. Sabina Weissman pentru purtarea trădătoare de la căderea din 1943’ …

Așa s-a călit oțelul …

Așa s-a călit oțelul (II)

tom+burns+communist+party

Septembrie 1946. Doi ani după ‘Eliberare’. Partidul Comunist Român e încă în ‘chinurile facerii’, fiind sufocat de nevoia de a dobândi o influență politică pe măsura rolului politic cu care Providența (i.e. sovieticii) îi ‘blagoslovise’ cu un an și jumătate în urmă. Situația critică a cadrelor era una dintre problemele cele mai apăsătoare. Pentru a depăși acest handicap, partidul își deschide larg porțile. Numărul membrilor crește exponențial și amețitor. La începutul anului 1948, PCR trecuse pragul unui milion de membri. Față de toți nou-veniți, comuniștii dovedesc multă bunăvoință și răbdare. Pentru o vreme. Nu același lucru se poate spune și în legătură cu atitudinea PCR față de foștii membrii de partid – cei care activaseră în anii ilegalității. În privința acestora, partidul e cât se poate de sever și inflexibil. Poveștile sumbre ale ilegalității, marcate de multiple ‘căderi’, ‘trădări’ și alte traume ‘săpaseră’ urme adânci, știrbind aproape în totalitate încrederea dintre foștii tovarăși. Vechile camaraderii sunt date uitării, neînțelegerile sau conflictele din trecut capătă alte valențe. Pentru unii, e vremea ca polițele din trecut să fie plătite. Se joacă deschis, cu cărțile pe masă. Arbitrul acestor dispute e Comisia de Control a Comitetului Central – înființată în urma Conferinței Naționale a PCR din octombrie 1945. Un organism format dintr-o mână de oameni (Constantin Pârvulescu, Liuba Chișinevschi și Iosif Rangheț – cărora li se vor alătura, episodic: Alexandru Drăghici, Petre Borilă sau ‘Șoni’ Moghioroș), învestiți cu puteri quasi-discreționare. Comisia nu are o organigramă precisă sau vreun regulament de funcționare. Pune deasupra oricărui adevăr Statutul PCR și/sau ‘directivele Biroului Politic’.

În primii ani de funcționare, Comisia de Control devine un soi de instanță care valida trecutul ‘revoluționar’ al vechilor membrilor de partid. Mai exact: decidea dacă activitatea din anii ilegalității – a unuia sau a altuia –, merită a fi recunoscută ca stagiu (vechime) în partid. O evidență exactă a situației cadrelor din trecut nu exista. Fiecare caz trebuia analizat în parte, prin analizarea (cel mai adesea) a dosarului din Arhiva Siguranței, și prin solicitarea de referințe din partea celor în drept a le oferi. Practic, fiecare membru de partid – fie el vechi, fie el nou – a trebuit să parcurgă ab initio procesul de adeziune: mai tuturor li s-a cerut să completeze chestionare, dar și să își redacteze autobiografia – piese esențiale ale dosarului de cadre al fiecăruia.

Problemele majorității ilegaliștilor erau cele legate de relațiile fiecăruia cu Siguranța. Puțini dintre vechii membri traversaseră ilegalitatea fără să fi cunoscut supliciul măcar a unei arestări. Ori atitudinea și purtarea fiecăruia în acele momente critice era esențială. Mulți dintre cei ‘căzuți’ sfârșeau prin a recunoaște în anchetă apartenența la mișcarea comunistă. În termenii Comisiei de Control: ‘trădare’ și ‘capitulare în fața dușmanului de clasă’. Contau prea puțin contextele, eventualele motivații sau presiunile (uneori fizice) care provocaseră respectivele mărturisiri. La fel de inflexibilă se dovedea a fi Comisia de Control și în cazul unor tovarăși cu stagii în cadrul partidelor comuniste ‘frățești’. Astfel de episoade erau privite cu oarece suspiciune de către membrii Comisiei. Pentru că era mai sănătos să fii circumspect și rezervat în astfel de situații. Conta mai puțin, din nou, trecutul, în rest, ireproșabil.

Ladislau Schwimmer (n. 1899, Robojan, jud. Bihor) e un caz ilustrativ din acest punct de vedere. Schwimmer a fost, pe rând, membru al Partidului Comuniștilor din Ungaria (din 1919), al Partidului Comunist din România (din 1924), al Partidului Comunist Spaniol (din 1937), și al Partidului Comunist Francez (din 1944). A studiat medicina la Viena, revenind  în România în 1934 – unde a activat în PCdR în cadrul sectorului financiar. După izbucnirea Războiului Civil, a plecat în Spania, unde a luptat în cadrul Brigăzilor Internaționale. După înfrângerea republicanilor, trece Pirineii și este închis într-un lagăr francez, alături de alți refugiați ai Războiului civil. În anii ce au urmat luptă în Rezistența Franceză. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, este ‘repatriat’ în Ungaria (1945) la cererea Partidului Comunist Maghiar, al cărui membru redevine. Un an mai târziu, se întoarce în România și cere Partidului să-i recunoască calitatea de membru. Dosarul său ajunge pe masa Comisiei de Control în data de 26 septembrie 1946. Cazul său e privit cu circumspecție de unii dintre membrii Comisiei. Singurul său ‘aliat’ e Petre Borilă (la rândul său fost combatant în cadrul Brigăzilor Internaționale), care propune Comisiei nu numai (re)încadrarea lui Schwimmer, dar și recunoașterea stagiului său de partid. Elanul lui Borilă e potolit de intervențiile Liubei Chișinevschi și Constantin Pârvulescu. Liuba nu e pe deplin convinsă de motivațiile trecerii sale în România. Se întreabă chiar dacă PCM aprobase această ‘detașare’. Astfel, propune amânarea luării unei decizii în acest caz, și ‘contactarea’ PCM pentru clarificarea situației lui Schwimmer. Pârvulescu, în schimb, se arată mai preocupat de ce va fi făcut Schwimmer în anii cât va fi activat în Franța. Decizia Comisiei rămâne ‘în pronunțare’, întrucât Pârvulescu & Co. nu găsesc oportună (re)încadrarea lui Schwimmer. Cel puțin până când nu se vor clarifica detaliile ‘confuze’ ale trecutului său militant. Doctorul Schwimmer se va stinge din viață la începutul anilor 1950 … neștiind dacă mai e / mai are rost să fie membru de partid …

Așa s-a călit oțelul …