Martor la mai multe sfârșituri de lume. Colecția Costică Acsinte, sursă pentru o istorie socială a secolului al XX-lea

Luni, 31 martie 2014, Facultatea de Istorie a Universităţii din București și Asociația Română de Istorie Socială (ARIS) organizează întâlnirea „Martor la mai multe sfârșituri de lume. Colecția Costică Acsinte, sursă pentru o istorie socială a secolului al XX-lea“ în cadrul Serilor de istorie socială.

ca_20140116_006
Sursă foto: colectiacosticaacsinte.eu

Vor participa la eveniment prof. univ. dr. Adrian Cioroianu, decan al Facultății de Istorie a Universităţii din București, Cezar Popescu, realizator al site-ului www.colectiacosticaacsinte.eu și Ioan Cernău, muzeograf la Muzeul Județean Ialomița (MJI).

Costică Acsinte și-a început cariera de fotograf în timpul primului război mondial. La sfârșitul războiului, a deschis un atelier în orașul Slobozia, județul Ialomița, care a funcționat mai multe decenii. Majoritatea portrete individuale și de grup, dar și peisaje, fotografiile lui Costică Acsinte oferă prilejul unei incursiuni în cotidianul unui oraș de provincie din România secolului al XX-lea. Tradiții și obiceiuri, copilăria, școala, munca, timpul liber, nunta, moartea, femeia, muncitorul, țăranul, patronul, militarul – toate acestea și multe altele se regăsesc printre cele aproximativ 5000 de imagini achiziționate de MJI în 1985 aflate în plin proces de digitizare, grație unui proiect realizat de Cezar Popescu în colaborare cu Muzeul.

Evenimentul va avea loc începând cu ora 16:00 la Sala de Consiliu a Facultății de Istorie.

Conferinta_ARIS_31-mar-2014
Afişul evenimentului
Advertisements

Câteva întâmplări din primele luni de existenţă legală a Scânteii

La 21 septembrie 1944 apărea pe piaţă primul număr legal al Scânteii, cotidian ce avea să devină tribuna propagandismului Comitetului Central al PC(d)R. La aproape jumătate de veac de la eveniment, Silviu Brucan – unul dintre artizanii Scânteii – rememora întâmplărea:

Într-o bună zi, ne-a chemat pe toţi Chişinevschi, secretarul cu propaganda, şi ne-a spus: <Mergeţi la Curentul (în vechea clădire a lui Pamfil Şeicaru) […], azi e luni, miercuri scoateţi primul număr al Scânteii. Aveţi o tipografie bună şi s-a vorbit cu muncitorii să vă ajute. Sarcină de partid>. Am scos-o numai Dumnezeu ştie cum! (Silviu Brucan, Generaţia irosită. Memorii, Editurile Univers şi Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1992, p. 50.)

Din prima “echipă” care a lucrat la editarea şi tipărirea oficiosului PCR făceau parte: Miron Constantinescu – care era redactorul şef al publicaţiei, Pavel Chirtoacă, Iosif Ardeleanu, Stela Moghioroş, Matei Socor şi Silviu Brucan.

113
Legitimaţie de serviciu a lui Silviu Brucan – redactor la Scânteia (1955)

Ziarul a apărut în condiţii grafice deplorabile, semănând mai degrabă cu o publicaţie din ilegalitate. Articolele nu erau semnate, semn că teama şi obiceiurile din trecut nu se risipiseră încă. Povestea asumării textelor nu avea să se “rezolve” decât peste mai bine de o lună, şi nici atunci în totalitate. Drept pentru care paternitatea textelor publicate în intervalul 21 septembrie – începutul lunii noiembrie 1944 e imposibil de stabilit. În timp, lucrurile se vor aşeza, atât din punct de vedere grafic, cât şi din punct de vedere editorial. Interesant de observat e şi faptul că numărul din 21 septembrie 1944 nu ţinea cont de “istoria ilegală” a publicaţiei, fiind înregistrat ca “numărul 1, anul I” – ceea ce însemna că publicaţia este una nouă.

Snapshot_nr.1
Primul număr legal al Scânteii (21 septembrie 1944)

Despre primele luni petrecute în redacţia Scânteii, tot Brucan îşi amintea că fuseseră o “perioadă romantică” – relatând cum îşi petrecea întreg timpul în redacţie, alături de Miron Constantinescu, dormind pe jos, acoperindu-se cu pături şi ziare – „aşa cum făceam în casele conspirative, după şedinţele de celulă”, păstrând, „ca în filmele cu cowboy”, pistoalele Beretta sub pernă.

Imaginea e cât se poate de interesantă. Citind mărturia lui Brucan, m-am întrebat cât adevăr poate exista în relatarea acestuia. În mod curios, aveam să regăsesc o menţiune asemănătoare într-o altă sursă – o biografie propagandistică a lui Constantinescu, cuprinsă într-un dosar din 1946 redactat de Direcţia Relaţiilor Culturale cu Străinătatea din cadrul Ministerului Informaţiilor. Referindu-se la activitatea lui Constantinescu după 23 august 1944, textul respectiv consemna următoarele:

ieşit din închisoare la 23 august 1944, el (Miron Constantinescu – n.n.) lucrează timp de şase luni la ziarul „Scânteia”, în calitate de redactor şef; îşi petrece în birourile acestui ziar atât zilele cât şi nopţile. Doarme pe jos, câteva ore pe noapte, sau chiar pe rolele de hârtie din imprimerie (ANIC, fond 95, dosar 121.225, vol. IV)

Povestea pistolului Beretta păstrat cu grijă aproape, chiar şi în ceasurile de răgaz, m-a intrigat, de asemenea. De altfel, e un amănunt despre care poţi crede că nu e altceva decât o exagerare. Realitatea era însă mai sumbră decât am putea crede. Radicalismul discursului din paginile „Scânteii” provoca reacţii neaşteptate din partea celor care anticipau pericolul pe care îl reprezenta proliferarea stângii în România.

Un incident petrecut chiar în redacţia ziarului ar fi avut loc la nici două săptămâni de la apariţia primului număr. În seara zilei de 4 octombrie 1944, în biroul lui Miron Constantinescu ar fi ajuns o persoană, un oarecare Gheorghe Chişiu, care ar fi cerut publicarea în ziar a unui memoriu. Întâmpinând refuzul lui Constantinescu, respectivul ar fi devenit violent. Povestea s-a încheiat însă fără incidente – “petentul” fiind repede imobilizat de cei din redacţie, mai numeroşi, şi dat pe mâna Poliţiei.

O altă poveste bizară avea să aibă loc câteva luni mai târziu – în februarie, când maşina în care se afla Miron Constantinescu şi alţi redactori ai Scânteii, ar fi fost implicată într-un schimb de focuri pe străzile Capitalei. Tot Brucan va fi cel care va relata în paginile ziarului incidentul, sub un titlu sugestiv: “Lupii vor să curgă sânge”:

Acelaşi spirit de călău, aceleaşi mâini pătate de sângele muncitorilor de la Lupeni şi Griviţa, care luptau pentru libertate, aceleaşi care au săvârşit pogromurile de la Borşa, de la Mostovoi, aceleaşi care au tăiat cu securea capetele de la Aita Seacă şi Aghireş, aceleaşi mâini au tras în tovarăşii noştri de la Scânteia. Sunt mâinile ucigaşilor înarmaţi de reacţiunea românească sau hitleristă. Fascismul românesc nu este încă răpus, legionarismul a trecut la acte făţişe (Silviu Brucan, „Lupii vor să curgă sânge”, în Scânteia, 8 februarie 1945)

În fine, pe adresa ziarului aveau să sosească, de-a lungul toamnei anului 1944, şi destule “anonime” – scrisori de ameninţare cât se poate de violente.

Spre exemplificare, redau mai jos textul unei astfel de misive, primită la redacţia Scânteii în data de 14 noiembrie 1944:

Buc[ureşti], 14.XI. 944

Trădătorule,

Care răspunzi la numele de Miron Constantinescu. Ia seama ce zici. Sau de nu, numără-ţi zilele.

Cum poţi afirma nenorocitule că ungurii au aceleaşi drepturi asupra Ardealului ca şi noi.

Când istoricii străini afirmă drepturile noastre, cum te ridici tu canalie, analfabetule să spui că ungurii trebuie lăsaţi liberi?

N-au avut drepturi ca şi noi până în 1940?

De ce s-au ridicat să ne răpească Ardealul?

Bestie cu chip de om.

De ce nu iei în studiu şi problema Basarabiei şi a Bucovinei?

Poţi dovedi tu imbecilule că Basarabia e a ruşilor?

Şi mai ales Bucovina?

Poţi tu convinge pe cineva că regimul vostru comunist e democrat?

Golane, dacă vrei comunism şi tovărăşie, du-te în Rusia, slugă jidovească.

Nu ne intoxica pe noi cu presa voastră complet lipsită de bun simţ.

Află fiară sălbatică:

Noi aşteptăm biruinţa democraţiei anglo-americane şi apoi vom veni să vă dăm vouă pâine printre gratii.

Ce vrei tu javră?

Vrei să fii ministru?

Adresează-te lui Duca şi Călinescu, poate te angajează.

Haimanao, tu cu jidovii tăi şi cu ungurii tăi, trebuie să vă faceţi testamentul.

Nu uita că românii sunt duşmanii lui Stalin şi ai jidovilor.

Şi-acum iute, cât mai ai timp, lasă vorbă acasă să-ţi facă o colivă pentru flămânzi.

ABC

Sursă: Arhivela Naţionale Istorice Centrale, Fond 95, dosar 121.225, vol. V.

„Căderea” înspre comunism. Instalarea guvernului Petru Groza (6 martie 1945)

24 februarie 1945. Era o sâmbătă friguroasă, de sfârşit de iarnă. Încă din ajunul zilei, Scânteia publicase pe prima pagină un manifest prin care îndemna populaţia Capitalei şi pe locuitorii din Ilfov să ia parte la o manifestaţie organizată de Frontul Naţional Democrat în Piaţa Naţiunii din Capitală – a doua zi, la ora 14:00. Manifestul era reluat în paginile oficiosului PCdR şi în dimineaţa zilei următoare. După prânz, Piaţa Naţiunii era invadată de mulţimi. Comuniştii aveau să anunţe ulterior că la meeting-ul pe care-l organizaseră participaseră 600.000 de oameni. Fără îndoială, cifra este exagerată. Însă acest aspect este cel mai puţin important. Ceea ce contează e ce a urmat în acea după-amiază fatidică.

24 februarie
Scânteia (26 februarie 1945), relatând despre incidentele de sâmbătă, 24 februarie, din Piaţa Palatului

În Europa Centrală, războiul încă răvăşea oraşe şi existenţe. Nici la Bucureşti, lucrurile nu erau foarte calme. Guvernul generalului Nicolae Rădescu – instalat la 6 decembrie 1944, făcea cu greu faţă problemelor unei societăţi şi unei ţări care încă susţinea efortul de război împotriva Germaniei hitleriste. Pacea era departe de a fi încheiată. Situaţia României era cât se poate de instabilă. Convenţia de armistiţiu semnată cu Puterile Aliate – la Moscova, în septembrie 1944 – pusese Regatul României sub controlul unei Comisii Aliate de Control. Rolul hotărâtor în cadrul acestei structuri revenea Uniunii Sovietice, cea care avea să îşi declare interesul geostrategic pentru această zonă.

La Bucureşti, după încheierea meeting-ului din Piaţa Naţiunii, demonstranţii au pornit pe Calea Victoriei către Piaţa Palatului Regal. Ce s-a întâmplat acolo e greu de reconstituit. Există diferite versiuni. Cert este că la sfârşitul zilei bilanţul a fost unul lugubru – patru morţi şi douăzeci şi şapte de răniţi. Presa comunistă a acuzat vehement autorităţile – guvernul Rădescu şi Armata care, la ordinul lui Rădescu, ar fi deschis focul asupra manifestanţilor. Anchetele magistraţilor militari nu au putut elucida acest caz, insistând însă asupra faptului că soldaţii nu fuseseră cei care au deschis focul. Una dintre versiunile plauzibile, deşi nedovedită, ar fi că întreaga chestiune nu ar fi fost altceva decât o diversiune pusă la cale de PCdR. Dovezile păreau să indice că locaţiile de unde s-a tras asupra manifestanţilor erau blocurile din jurul Pieţei – Ilfov, Boteanu, Generală şi Wilson.

În urma gloanţelor a rămas o Românie aflată într-o profundă criză. Nouă dintre miniştrii şi subsecretarii de stat ai cabinetului Rădescu (Petru Groza, Gh. Gheorghiu-Dej, Lotar Rădăceanu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Voitec, Gh. Vlădescu Răcoasa, Gheorghe Nicolau, Teohari Georgescu şi Romulus Zăroni) – cei care reprezentau coaliţia FND, au reacţionat trimiţând o scrisoare de protest Majestăţii Sale Regele Mihai I, prin care cereau demiterea guvernului Rădescu (!). Comuniştii au plusat câteva zile mai târziu – publicând în paginile Scânteii o scrisoare publică a fiului lui Nicolae Rădescu, adresată tatălui său.

Telegramă de protest a miniştrilor şi secretarilor de stat FND, prin care cereau demisia guvernului Rădescu
Telegramă de protest a miniştrilor şi secretarilor de stat FND, prin care cereau demisia guvernului Rădescu (!)

În câteva zile, criza a escaladat. Pe 27 februarie, ajungea la Bucureşti un emisar al Uniunii Sovietice – comisarul adjunct pentru afaceri externe, Andrei I. Vîşinski. În aceeaşi seară, el este primit în audienţă de M.S. Regele. Misiunea lui Vîşinski la Bucureşti avea un scop precis – restabilirea „ordinii” în România. Pentru Uniunea Sovietică asta presupunea demiterea guvernului Rădescu şi instalarea unui nou guvern, în care să se regăsească reprezentanţi ai partidelor democratice.

Regele a evitat să ia o decizie în acest sens, căutând să găsească o soluţie proprie de soluţionare a crizei politice. Numai că Uniunea Sovietică nu mai avea timp de pierdut cu „problemele” din România. Astfel că Vîşinski a cerut o nouă audienţă la Rege, la mai puţin de 24 de ore de la prima. De data aceasta, nici tonul şi nici atitudinea comisarului adjunct pentru afaceri externe al Uniunii Sovietice nu au mai fost protocolare. Într-o manieră cu totul neadecvată, Vîşinski a dat un ultimatum Regelui, cerându-i ca „problema” guvernului Rădescu să fie rezolvată încă din seara respectivă.

Fără a avea soluţii în faţa cererilor ultimative ale sovieticilor, Regele a consimţit la înlocuirea guvernului. Nicolae Rădescu şi-a depus demisia în seara zilei de 28 februarie.

Însă demisia nu reprezenta decât rezolvarea numai pe jumătate a chestiunii. Regele trebuia să încredinţeze cuiva misiunea de formare a noului executiv. Zvonurile nu au întârziat să apară. Cele mai vehiculate variante ale presei îi desemnau pe dr. Nicolae Lupu, pe prinţul Barbu Ştirbey sau pe gen. Gh. Avramescu ca potenţiali preşedinţi ai Consiliului de Miniştri. Exista câte un dram de adevăr în cazul fiecăruia dintre ei. Se pare că primul abordat a fost dr. Nicolae Lupu, care ar fi fost îndemnat chiar şi de către Ana Pauker să accepte oferta Regelui. Lupu a refuzat însă nominalizarea sa. Să fi fost un calcul politic? Sursele ne „spun” că motivaţia sa ar fi avut la bază „algoritmul” următorului executiv, pe care l-a considerat ca fiind nemulţumitor pentru PNŢ. Nici soluţia Gheorghe Avramescu, despre care au vorbit ziarele vremii, nu era una fantezistă. Ba chiar avea sens în contextul guvernelor precedente – care fuseseră încredinţate unor militari de carieră. În fine, şi prinţul Barbu Ştirbey a fost „în cărţi” pentru preşedinţia Consiliului de Miniştri – o soluţie care a fost acceptată atât de liberali, cât şi de ţărănişti. Barbu Ştirbey ar fi purtat negocieri şi consultări prealabile cu toate partidele, renunţând însă la mandat după ce nu a reuşit să îşi asigure colaborarea FND-ului.

Tentativele nereuşite de a încredinţa formarea executivului unei figuri importante a vieţii politice româneşti nu au fost pe placul sovieticilor. În acest context, are loc o a treia audienţă a lui Vîşinski la Rege – în seara zilei de 1 martie. În cadrul acesteia, Vîşinski a sugerat o variantă despre care ar fi spus că este pe placul conducerii Uniunii Sovietice – dr. Petru Groza, liderul unui partid neînsemnat, Frontul Plugarilor.

Petru Groza
Petru Groza

În data de 2 martie, Regele a primit în audienţă pe cei mai importanţi lideri ai vieţii politice, căutând să găsească o soluţie. De fapt, el aştepta şi o reacţie din partea celorlalţi aliaţi – Statele Unite şi Marea Britanie. O reacţie care nu a avea să ajungă la Bucureşti. Drept care reprezentanţii acestor puteri la Bucureşti i-au sugerat şi ei Regelui să accepte propunerea sovieticilor, cu condiţia ca Petru Groza să formeze un guvern echilibrat.

În aceste condiţii, în seara zilei de 2 martie, Regele Mihai I l-a desemnat pe Petru Groza noul prim-ministru, trasându-i acestuia misiunea de a forma noul executiv. Groza a început negocierile cu partidele politice încă din noaptea aceea.

Povestea nu avea să se încheie însă aici, întrucât negocierile se vor dovedi infinit mai dificile. În decursul câtorva zile, Petru Groza merge de cel puţin şapte ori la Palat, în audienţă la Rege. Liderii partidelor „istorice” refuză să ia parte la guvernul preconizat de Petru Groza. Prima încercare de instalare a guvernului are loc în data de 3 martie, când Groza se prezintă la Palat cu o listă în care nu se regăsesc reprezentanţi ai PNŢ sau PNL. Regele respinge propunerea şi îi cere lui Groza includerea celor două partide în executiv.

Noile consultări nu duc la niciun rezultat. Groza revine la Palat cu o listă aproape neschimbată. Primul impuls al Regelui e să îi retragă lui Groza mandatul. Ezită în a face acest pas, dându-i acestuia un ultim răgaz pentru refacearea listei ministeriabililor. Vîşinski nu e mulţumit de tergiversările Regelui, drept care intervine încă o dată pe lângă acesta. Tonul sovieticilor se ascute – Regelui îi este comunicat faptul că retragerea mandatului lui Petru Groza va fi considerat un act ostil al suveranului faţă de Uniunea Sovietică. Pe străzile Bucureştiului, sovietici încep şi unele manevre militare de intimidare. Comuniştii iau chiar în considerare soluţia de a trece peste Rege, cerând un plebiscit.

În fine, sovieticii joacă şi ultima carte – informându-l pe Rege, prin intermediul lui Groza, despre disponibilitatea de a retroceceda României administraţia Ardealului de Nord. Presiunea sovieticilor creşte în data de 5 şi 6 martie, când atât Vîşinski, cât şi mareşalul R. I. Malinovski – comandant al Frontului 2 ucrainean şi Preşedinte al Convenţiei de Armistiţiu – îi cer încă o dată Regelui acceptarea guvernului propus de Petru Groza. În momentul acela, nu mai era loc de protocol, iar tânărului Rege i se comunică faptul că, în cazul unui nou refuz, consecinţele asupra României vor fi grave.

Supus unor presiuni puternice din partea sovieticilor şi fără a primi vreo reacţie din partea celorlalţi aliaţi, regele acceptă propunerile lui Petru Groza în data de 6 martie, la prânz. În noile funcţii sunt numiţi: Gheorghe Tătărăscu (vicepreşedinte şi ministru de Externe – PNL Tătărăscu); Lucreţiu Pătrăşcanu (ministrul Justiţiei – PCdR); Teohari Georgescu (ministru de Interne – PCdR); Gh. Gheorghiu-Dej (ministrul Comunicaţiilor – PCdR); Gheorghe Nicolau (ministrul Asistenţei şi Asigurărilor Sociale – PCdR); Petre Constantinescu-Iaşi (ministrul Propagandei – UP); Dumitru Bagdasar (ministrul Sănătăţii – UP); Constantin Burducea (ministrul Cultelor – UP Democraţi); Ştefan Voitec (ministrul Educaţiei Naţionale – PSD); Lothar Rădăceanu (ministrul Muncii – PSD); Tudor Ionescu (ministrul Minelor şi Petrolului – PSD); Romulus Zăroni (ministrul Agriculturii şi Domeniilor – FP); Mihai Ralea (ministrul Artelor – FP); Dumitru Alimănişteanu (ministrul de Finanţe – PNL Tătărăscu); Petru Bejan (ministrul Comerţului – PNL Tătărăscu); Anton Alexandrescu (ministru al Cooperaţiei – PNŢ Alexandrescu); gen. C. Vasiliu-Răşcanu (ministru de Război – independent).

Noul Guvern
Lista noului guvern dr. Petru Groza, publicată în Scânteia (8 martie 1945)

În aceeaşi seară, miniştrii depun jurământul la Palat. Unii dintre ei acceptă protocolul şi jură cu mâna pe Biblie. Alţii – liber-cugetătorii, recurg la un alt procedeu, rezumându-se la rostirea unei fraze care consfinţea ceremonia. Absolut patetic e Romulus Zăroni, noul ministru al Agriculturii şi Domeniilor, care refuză jurământul tradiţionalist, dar în încheierea ceremoniei merge în faţa Regelui şi îşi face cruce cu gesturi largi, rostind: „Doamne ajută dreptăţii !”.

Pe străzi – FND-iştii exultă. În aceeaşi Piaţă a Naţiunilor, unde ceruseră în urmă cu două săptămânii demisia guvernului Rădescu, şi unde vor celebra peste un an şi jumătate şi „câştigarea” alegerilor (noiembrie 1946), comuniştii îşi savurează succesul. E momentul când România intră într-o spirală întunecată pe care nimeni nu o va mai putea opri. Nici „greva regală”, nici exerciţiul democratic al alegerilor libere, nici orice altă formă de rezistenţă. Nu vor mai trece decât doi ani şi jumătate până când România avea să devină Republică Populară.

6 martie
Scânteia relatează despre manifestaţiile din Capitală, care au urmat instalării guvernului Petru Groza. Cifra de 800.000 este o enormitate – populaţia totală a Bucureştiului în acei ani nedepăşind cifra de 1.000.000 de locuitori

Moartea lui Stalin

În noaptea de 5-6 martie 1953 a fost frig la Moscova. Un frig pătrunzător, adus de vântul ce bătea sinistru dinspre Kuntsevo. Peste reşedinţa liderului de la Kremlin se aşternuse o linişte funestă. Svetlana jelea la căpătâiul tatălui său, în timp ce Vasili se lupta cu demonii săi interiori, zbierând şi acuzând pe orişicine îi ieşea în cale de nenorocirea ce tocmai se abătuse asupra lor.

Kuntsevo
Reşedinţa de la Kuntsevo a lui I. V. Stalin. În dreapta (jos), canapeaua pe care a decedat liderul sovietic

Cădea cortina peste o epocă. Istoria nu stătea însă în loc. La Kremlin, se urzeau deja planuri.

Vestea a plecat iute spre mai toate zările lumii. Agenţiile de presă sovietice au transmis funestul anunţ încă din seara zilei de 5 martie. Până spre dimineaţă, întreg mapamondul avea să afle teribila veste.

La Moscova însă, noaptea a fost calmă. Nici dimineaţa nu a fost altfel. Buletinele de ştiri de la radio continuau să îi informeze pe cetăţenii sovietici de starea de sănătate precară a liderului de la Kremlin.

Mai erau câteva minute până la orele 3 ale după-amiezii. Brusc, programul postului de radio s-a întrerupt. După câteva momente de linişte, au început să bată clopotele. Lugrubu, anunţând parcă nenorocirea care se abătuse asupra lumii comuniste. Au răsunat apoi acordurile imnului Uniunii Sovietice. Şi din nou linişte.

Trecuseră mai bine de cincisprezece ore de la eveniment. Abia acum le era dat şi cetăţenilor sovietici să afle vestea decesului lui Stalin. Care să fi fost motivele unei astfel de întârzieri? Fără doar şi poate, întreaga poveste fusese tratată ca o „afacere de partid”. Drept care anunţul a fost făcut public doar atunci când „chestiunea” fusese rezolvată la nivelul Politburo-ului.

Funeraliile lui I. V. Stalin (9 martie 1953)

Peste trei zile, Piaţa Roşie din Moscova s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru mulţimile care participau la „eternizarea” lui Stalin. Trupul îmbălsămat al acestuia era depus alături de “ilustrul” său înaintaş, în Mausoleul care fusese redenumit „Lenin-Stalin”. Au luat cuvântul Lavrenti Beria, Malenkov sau Molotov. Soţia celui din urmă, Polina, era încă în beciurile Liubiankăi când Molotov îi închina fostului lider un elogiu funest. Nu avea să fie eliberată decât a doua zi, şi se spune că la aflarea veştii morţii lui Stalin, ar fi leşinat.

Liderii PCUS la funeraliile lui I. V. Stalin (9 martie 1953)
Mausoleul din Piaţa Roşie a purtat până în 1961 numele de “Lenin – Stalin”

***

Totul începuse în ultima zi a iernii 1952-1953. După o seară de film la Kremlin, „greii” Uniunii Sovietice s-au retras la reşedinţa lui Stalin din apropierea Moscovei. Aici, Stalin locuia de mai bine de douăzeci de ani. Singur, înconjurat doar de servitori şi de gărzile de corp. Tot aici, Stalin organiza agape nocturne – „stropite”, firesc, cu mult alcool. La „reuniunea” din seara respectivă fuseseră invitaţi doar cei care încă îi erau apropiaţi: Nikita Hruşciov, Lavrenti Beria, Gheorghi Malenkov şi Nikolai Bulganin. Petrecerea s-a sfârşit spre dimineaţă, când cei patru au plecat fiecare către reşedinţele lor din Moscova. Stalin a rămas şi a adormit în sala de mese. Obişnuia să se culce pe unde apucă. Servitorii şi garda sa aveau ordine stricte să nu îi deranjeze odihna. A doua zi, Stalin nu se trezise până la prânz. Garda de la Kuntsevo nu s-a alarmat însă. Târziu în acea zi, pe la ora 18:00, s-au aprins luminile la etajul vilei, fapt ce i-a liniştit pe soldaţii. Spre seară, odată cu sosirea corespondenţei de la Kremlin, unul dintre aceştia a îndrăznit să intre la Stalin. Abia atunci a fost găsit prăbuşit în camera sa. Beria, Hruşciov sau Malenkov, alertaţi de veste, au revenit la Kuntsevo. Au ezitat însă în a lua o hotărâre în legătură cu ceea ce era de făcut. A doua zi, nici medicii nu au avut curaj să intervină. Spectrul campaniei represive din urmă cu o lună îi bântuia încă.

După o agonie de câteva zile, Stalin a decedat în 5 martie 1953, la ora 21:50. Diagnosticul oficial al medicilor – hemoragie cerebrală. Ulterior, s-a speculat că vor fi fost destui care au grăbit acest deces. Vasili a aruncat vina asupra „locotenenţilor” tatălui său, acuzând lipsa de reacţie a acestora. Avea să plătească în curând pentru această îndrăzneală, petrecându-şi următorii opt ani în închisoare. S-a adus în discuţie şi ipoteza otrăvirii – cel mai adesea se vorbeşte despre warfarina. Lavrenti Beria a devenit personajul principal al tuturor acestor scenarii. Ulterior, atât Hruşciov, cât şi Molotov au sugerat o posibilă implicare a sa în sfârşitul subit al lui Stalin. Era, fără îndoială, cea mai convenabilă variantă pe care o vor fi putut aduce în discuţie cei doi. Lavrenti Beria a „căzut” la câteva luni după decesul lui Stalin, fiind executat în decembrie 1953.

S-a speculat şi în legătură cu ceea ce s-ar fi întâmplat în cazul în care Stalin nu ar fi decedat în martie 1953. Cele mai intrigante ipoteze vorbesc despre iminenţa declanşării unei noi conflagraţii mondiale, pe care liderul de la Kremlin o plănuia de ceva vreme. La fel de fantezistă e şi ipoteza cum că Stalin ar fi plănuit deportarea tuturor evreilor din Uniunea Sovietică în Siberia. Au fost voci care au afirmat chiar că în dimineaţa zilei de 6 martie, la „porţile” Moscovei s-ar fi aflat mai multe vehicule, aduse special pentru demararea acestei operaţiuni.

Apariţia tuturor acestor ipoteze şi scenarii e cât se poate de firească. Viaţa lui Iosif Visarionovici Stalin va fi fost oricum, însă banală nu a fost. Nici moartea lui nu putea fi astfel. Adevărul îl ştiu însă doar zidurile de la Kuntsevo