Al XX-lea Congres al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice (1956)

Cel de-al XIX-lea Congres al PCUS s-a reunit la Moscova în perioada 5-14 octombrie 1952, sub conducerea lui Stalin. Trecuseră mai bine de 13 ani de la ultimul Congres. Cu toate că statutul partidului prevedea ca acestea să fie convocate la fiecare 3 ani. Liderul Uniunii Societice avea însă cel puţin un alibi – cei şase ani de război, care vor fi întârziat convocarea Congresului PCUS (organul suprem de conducere al partidului), amânat din considerente ce păreau infinit mai serioase. Sunt destui însă şi cei care pun întârzierea pe seama dispreţului total al lui Stalin pentru tot ceea ce ţinea de legalitatea partidului. În cadrul Congresului al XIX-lea avea să se aprobe o nouă regulă, în conformitate cu care viitoarele întâlniri de acest gen aveau să fie ţinute odată la patru ani. Raportorul proiectului ce reforma vechile statute nu era nimeni altcineva decât Nikita Hruşciov, cel care, peste doar cinci luni, ulterior morţii lui Stalin, avea să facă primii paşi către conducerea Uniunii Sovietice.

1956, Piaţa Roşie, Moscova Sursă foto: Arhivele Naţionale ale României
1956, Piaţa Roşie, Moscova
Sursă foto: Arhivele Naţionale ale României

Nikita Hruşciov s-a grăbit patru ani mai târziu. Evoluţiile interne din URSS l-au făcut să programeze Congresul PCUS cu opt luni mai devreme. Chestiuni serioase necesitau o clarificare ce nu mai suporta amânarea.

Astfel că, la 14 februarie 1956, în Marele Palat de la Kremlin era inaugurat, sub preşedinţia mareşalului Nikolai Bulganin, preşedinte al Consiliului de miniştrii al URSS, al XX-lea Congres al PCUS. Pentru alegerea delegaţilor, Comitetul Central fixase aceleaşi norme ca şi cele de la Congresul precedent: avea să fie ales câte un delegat cu vot deliberativ pentru fiecare cinci mii de membrii de partid şi câte un delegat cu vot consultativ pentru fiecare cinci mii de candidaţi. Pe baza acestui principiu, au fost aleşi 1.355 de delegaţi cu vot deliberativ şi 81 de delegaţi cu vot consultativ. Alături de aceşti delegaţi, care reprezentau aproximativ şapte milioane de membrii de partid sovietici, la Congresul al XX-lea au participat delegaţii ale nu mai puţin de 55 de „partide-frăţeşti”.

Lucrările Congresului XX al PC(b)US Sursă foto: Arhivele Naţionale ale României
Lucrările Congresului XX al PC(b)US
Sursă foto: Arhivele Naţionale ale României

Atmosfera la Congres a fost una destinsă, aşa cum reiese din imaginile de la eveniment. Trecuseră aproape trei ani de la moartea lui Stalin, iar la Moscova se vorbea din ce în ce mai mult despre „dezgheţ” sau despre politica „noului curs”. Arestările şi deportările nu încetaseră însă. E adevărat că magnitudinea acestor politici represive scăzuse considerabil. Un ochi ager ar fi observat şi primele semne care aveau să anunţe furtuna din februarie – în decembrie 1955, după mai bine de trei decenii, ziua de naştere a lui Iosif Visarionovici Stalin nu a mai fost sărbătorită cu fast la Moscova. Evenimentul a fost doar semnalat în presa centrală.

Delegaţia Partidului Muncitoresc Român care a plecat la Moscova pentru a participa la lucrările Congresului era formată din Gheorghe Gheorghiu-Dej, Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu şi Petru Borilă. Mai jos puteţi vedea o serie de fotografii de la evenimentul de la Moscova – în care apar cei patru membri ai delagaţiei PMR.

Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi. Moscova, februarie 1956 Sursă foto: Arhivele Naţionale ale României
Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi. Moscova, februarie 1956
Sursă foto: Arhivele Naţionale ale României

 

Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu, Petre Borilă Sursă foto: Arhivele Naţionale ale României
Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu, Petre Borilă
Sursă foto: Arhivele Naţionale ale României

 

Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu, Petre Borilă Sursă foto: Arhivele Naţionale ale României
Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu, Petre Borilă
Sursă foto: Arhivele Naţionale ale României

 

Gheorghe Gheorghiu-Dej discutând cu Walter Ulbricht Sursă foto: Arhivele Naţionale ale României
Gheorghe Gheorghiu-Dej discutând cu Walter Ulbricht
Sursă foto: Arhivele Naţionale ale României

 

Miron Constantinescu, Iosif Chişinevschi, Gheorghe Gheorghiu-Dej Sursă foto: Arhivele Naţionale ale României
Miron Constantinescu, Iosif Chişinevschi, Gheorghe Gheorghiu-Dej
Sursă foto: Arhivele Naţionale ale României

 

Petre Borilă, Miron Constantinescu, Iosif Chişinevschi Sursă foto: Arhivele Naţionale ale României
Petre Borilă, Miron Constantinescu, Iosif Chişinevschi
Sursă foto: Arhivele Naţionale ale României

Așa s-a călit oțelul (I)

August 1946, ședință a Comisiei de Control a CC al PCR. Căldură mare. Pe rol, cazul unui oarecare VK – om „subțire”, cu studii, profesor, membru de partid din ilegalitate (și încă al PC Francez).

communist party

Povestea începea prin 1930, când VK se alătură secțiunii maghiare a PCF. Doi ani mai târziu, PCdR-ul îl repatriază – s-au mai văzut cazuri, și încă destule -, și îl pune la „muncă”, la Satu-Mare, apoi la Cluj.
În 1934, la Cluj, studențimea nu are stare – protestează împotriva taxelor mari de școlarizare și intră în grevă. VK are o dilemă: să se ducă la examen (că avea de dat un examen la Facultate) sau la o conferință studențească a partidului. Se duce la examen, drept care e exclus din partid. Incidentul i-o fi prins bine, totuși, pentru că i-a dat posibilitatea de a-și termina studiile. Dar „demonul revoluției” nu-i dă pace, și din 1941 se apucă din nou de treburi clandestine.
Partidul îl ia din nou în brațe, punându-l la muncă de reabilitare, la Timișoara. Treaba merge ca pe roate vreo doi ani. Până când soția lui VK divorțează. Se pare că separarea nu a fost o chestiune mutuală, căci VK face scandal, deconspirându-l pe noul tovarăș de viață al fostei soții – de felul lui, „tovarăș” și în viața de zi cu zi. Bref: VK se alege cu un nou divorț – dintre el și PCdR.
După 23 august 1944, VK revine la prima lui dragoste (partidul – se înțelege) – și este încadrat în redacția ziarului local. Nici cel de-al treilea „mariaj” nu e cu happy-end, căci VK se ia la harță cu redactorul-șef. Scurt: al treilea „divorț” de partid – cu toate că timpul avea să demonstreze că acuzațiile lui VK la adresa redactorului-șef erau reale, cel din urmă fiind sancționat de partid.
Peste toate, omul „cade și la pat” – schizofrenie. Se „caută” de boală, cum e și firesc, și trece și peste acest episod. Cu o „dovadă medicală” în buzunar, care atestă faptul că s-a vindecat, VK bate din nou la porțile Partidului.
În august 1946, la ședința Comisiei de Control care analizează cazul său, erau numai Pârvulescu și Rangheț. Cel din urmă îl știa bine pe VK – de pe vremuri, de la Cluj. Băiat bun, „era sufletul Secției Agit. Prop.” – își amintește Rangheț. Și „dacă tov. e vindecat (…) poate să fie primit în partid”. Pârvulescu e chiar mai darnic – să-l primim, desigur – dar de ce nu i-am da și stagiu? Și uite așa, tov. VK – după trei mariaje și trei divorțuri cu partidul, bașca vindecat și de shizofrenie – intră în galeria „ilegaliștilor” cu un stagiu de partid din 1941 …
Așa s-a călit oțelul …

(to be continued)