Constantin Pârvulescu vs. Nicolae Ceauşescu. Congresul XII al PCR (24 nov. 1979)

1979_Congresul al XII-lea al PCR. Aspect din sala
1979. Congresul al XII-lea al PCR. Aspect din sala

24 noiembrie 1979. Sala Palatului, Bucureşti. Era ultima zi a celui de-al XII-lea Congres al Partidului Comunist Român. Sala Palatului, pavoazată cu patru drapele imense (două roşii, ale partidului; altele două tricolore, ale Republicii) şi cu o supradimensionată stemă a PCR, era umplută până la refuz de cele câteva mii de delegaţi. În sală se mai aflau şi reprezentanţi ai partidelor comuniste frăţeşti, dar şi corespondenţi de presă, atât din România, cât şi din străinătate. Prezidiul şedinţei tocmai consemna unanimitatea cu care se votase propunerea de a încheia sesiunea intervenţiilor, când de la acceaşi masă a Prezidiului s-a ridicat cineva, cerând să fie înscris la cuvânt. Au urmat câteva clipe de nedumerire, apoi un scurt dialog între cel care îşi manifestase intenţia de a face o declaraţie şi tovarăşul care conducea şedinţa. Plictisit, Nicolae Ceauşescu a fost cel care a întrerupt „disputa”, încuviinţând neobişnuita cerere. De la masa Prezidiului, a coborât spre tribună alene un tovarăş destul de în vârstă. Cei câţiva paşi au fost însoţiti de anunţul grav al celui de la Prezidiu: „Are cuvântul tovarăşul Constantin Pârvulescu”, primit cu aplauze moderate de către sală.

Asemeni unui bătrânel în căutarea unei ultime clipe de glorie, Pârvulescu relata sălii amănunute tehnice legate de vechimea sa în partid şi în structurile de conducere ale partidului. Primele fraze ale cuvântării lui au fost aplaudate frenetic de o sală ce părea să răspundă mecanic şi la unison oricărei afirmaţii care venea de la tribună. În definitiv, Pârvulescu părea benign. A urmat apoi un moment de uluială, ce s-a transformat repede în cutremur:

Am fost uimit cum s-a desfăşurat pregătirea acestui congres […] Tovarăşul Ceauşescu şi-a permis […] Este fără precedent […] de ce Ceauşescu se sustrage […] De ce? Pentru că Ceaușescu se sustrage controlului partidului. Caută să…”.

Nu a durat decât câteva clipe, întrucât cineva, care înţelesese mai repede decât ceilalţi finalitatea intervenţiei lui Pârvulescu, a strigat dezaprobator: „Nu e corect”. Remarcă ce a fost însoţită de rumoarea întregii săli. Pârvulescu a încercat să răspundă celui care îl întrerupsese, dar nu a mai apucat. Lumea era deja în picioare, aclamându-l pe Ceauşescu. Un nou refren se năştea din tumultul sălii – „Ceauşescu reales / La al XII-lea Congres”, repetat obsesiv, ca o incantaţie.

Fără a părea intimidat de turnura evenimentului, Pârvulescu a mai avut răgazul de a arunca o ultimă acuză. De această dată nu împotriva lui Ceauşescu, ci împotriva întregii săli:

În spiritul acesta a fost organizat Congresul, tovarăși, și aici sunt echipe speciale de agitatori, începând din față și…”.

Sala îi răspundea însă prin huiduieli. Care se înteţiseră. Înainte să coboare de la tribună, Pârvulescu a mai apucat să adauge:

Tovarășe, eu nu votez pentru ca să aleg pe Ceaușescu în conducerea partidului!”.

Camerele au surprins şi momentele ce au urmat. Momente de precipitare. „Partidul” s-a repliat repede, trimiţând pe cineva la tribună. Misiunea de a răspunde „obrăzniciilor” lui Pârvulescu i-a revenit iniţial lui Ion Popescu-Puţuri. Timpul se scurgea greoi. Popescu-Puţuri venea de undeva din fundul sălii. Agale, purtându-şi pe umeri bătrâneţea. Aşteptarea era usturătoare. Tâmplele zvâcneau. În urechile tuturor încă răsuna corul care îl aclama sacadat pe Ceauşescu. Dar persistau şi acuzele trufaşului Pârvulescu. În sfârşit, se reia şedinţa. Fiecare frază a lui Popescu-Puţuri a fost ovaţionată îndelung de sală. Acestuia i-au succedat la tribună Geroge Macovescu, iar apoi Leonte Răutu. Acesta din urmă luase cuvântul la cererea expresă a lui Nicolae Ceauşescu, surprinsă de microfoanele de fond. Alegerea celor trei nu era o întâmplare. Toţi trei erau veterani ai partidului, cu stagii din ilegalitate: Popescu-Puţuri din 1932, Macovescu din 1936 şi Răutu din 1931. E adevărat că nu erau personaje din primul eşalon al PCR, dar stagiile lor din ilegalitate le permiteau să îi răspundă lui Pârvulescu. Toţi trei au subliniat acest aspect. Popescu-Puţuri, Macovescu şi Răutu l-au atacat fără menajamente pe Pârvulescu, taxând pseudo-apostazia acestuia. Discursul lui Popescu-Puţuri a fost unul dezgustător – presărat cu laude şi linguşiri la adresa secretarului general al partidului. Celelalte două intervenţii au fost mai ponderate în laude, însă mai acide la adresa lui Pârvulescu. Macovescu şi-a jucat cu abilitate şi cinism rolul, întorcându-se la un moment dat către Pârvulescu şi anunţându-l apodictic:

Tovarăşe Pârvulescu, astăzi ne despărţim; vă despărţiţi de Partid aşa cum nu trebuia […]”.

Într-un final, a decis să urce la tribună şi Nicolae Ceauşescu. Vizibil afectat de cele întâmplate, Ceauşescu s-a lansat într-o tiradă la adresa lui Constantin Pârvulescu:

Pârvulescu nu a fost întotdeauna în conducerea partidului și o bună parte din anii ilegalității i-a trăit în afara poporului, rupt de partid, rupt de popor! […] El n-a înțeles niciodată nici partidul, nici poporul și n-a servit partidul și poporul nostru! […] De ce patru ani de zile în timpul războiului a stat închis într-o casă până când noi, cei din închisoare, l-am scos afară și l-am pus la muncă!”.

Însă cu adevărat josnică a fost invocarea memoriei lui Lucreţiu Pătrăşcanu, pentru al cărui sfârşit ar fi fost răspunzător şi Pârvulescu:

Sângele lui Pătrășcanu și a altora se află și pe mâinile lui Pârvulescu! Și el ar dori din nou readucerea acestor vremuri în partidul nostru, vremuri care au apus pentru totdeauna”.

Sala l-a ovaţionat îndelung pe Nicolae Ceauşescu, tranşând ceea ce ar fi putut să devină un moment important din istoria Partidului Comunist Român.

Pârvulescu a părăsit imediat după aceea incinta Sălii Palatului. S-a speculat ulterior că ar fi fost „săltat” de Securitate şi condus la locuinţa personală. În realitate, Pârvulescu a plecat de la Sala Palatului într-o maşină a Salvării, fiind transportat la spital. Se pare că, în pauza care a urmat, acesta ar fi suferit un puseu hipertensiv. Lucrările Congresului au continuat şi fără Pârvulescu, căruia oricum avea să îi fie retras mandatul de delegat la Congres.

Constantin_Pârvulescu
Constantin Pârvulescu

Motivaţiile reale ale gestului lui Constantin Pârvulescu sunt greu de înţeles. Nu sunt puţini cei care vor fi pus derapajul său din 1979 pe seama vârstei înaintate – avea 84 de ani la Congres. Sunt destui şi cei care au speculat că în spatele gestului lui Pârvulescu s-ar fi putut afla agenţii Moscovei. Alţii s-au rezumat doar la a aprecia curajul neobişnuit al acestuia, despre care s-a spus că ar fi fost singurul care ar fi îndrăznit să îl  înfrunte direct pe Ceauşescu.

În epocă, s-a vorbit puţin, ba chiar deloc, despre cele petrecute în ultima zi a Congresului al XII-lea al PCR. Partidul a reuşit să treacă lejer peste incident, disimulând micul cutremur pe care îl provocase veteranul Pârvulescu. Chiar şi aşa, gestul acestuia nu avea cum să rămână nepedepsit. Constantin Pârvulescu a fost exclus din rândurile partidului, dar abia în ianuarie 1981. Această întârziere poate părea bizară. Însă Pârvulescu, dincolo de diatribele lansate de la tribuna Congresului, în acele zile de sfârşit de noiembrie, nu mai reprezenta vreun pericol real. Cu toate acestea, Ceauşescu a ales să se poarte cu „mănuşi” cu fostul şef al „cadrelor”. Realitatea este că prin mâinile lui Constantin Pârvulescu trecuseră zeci de mii de dosare de-a lungul anilor; el a fost vreme îndelungată şeful „cadrelor”, dar şi cel care a condus campania de verificare a membrilor de partid (1948-1950). Nu am greşi prea mult dacă am afirma că acesta era unul dintre personajele care cunoşteau cele mai intime detalii din trecutul multor „eroi” comunişti. Inclusiv pe cele ale „cuplului prezidenţial”. Căci tocmai Constantin Pârvulescu fusese cel care îi refuzase iniţial Elenei Ceauşescu recunoaşterea stagiului de partid din ilegalitate.

După 1979, Constantin Pârvulescu a fost pus sub supraveghere. Abia în ianuarie 1981, Biroul organizaţiei de bază din cadrul Secţiei Gospodăriei de partid a CC al PCR avea să hotărască excluderea din partid a acestuia. Convocat în data de 17 ianuarie 1981 la o şedinţă a biroului, sub pretextul discutării chestiunilor legate de preschimbarea documentelor de partid, Constantin Pârvulescu a fost supus unui tir de întrebări ce părea mai degrabă a interogatoriu. Dialogul a fost contondent pe alocuri, Pârvulescu rămânând fidel celor declarate în urmă cu mai bine de un an, de la tribuna Congresului. Spre nemulţumirea tovarăşilor săi, exasperaţi de îndărătnicia lui Pârvulescu. Rămâne de referinţă replica pe care acesta avea să i-o dea unui anume Gh. Barbu, care încerca să îl convingă de faptul că munca colectivă este o realitate palpabilă la nivelul structurilor superioare de conducere ale partidului. „Dragă, dar numai un singur om decide” i-ar fi replicat atunci Pârvulescu, afirmaţie care i-ar fi alarmat şi mai mult pe membrii biroului.

În încheierea discuţiilor din cadrul şedinţei din 17 ianuarie, lui Pârvulescu i s-a cerut să participe şi la adunarea generală a organizaţiei de bază, programată pentru ziua de 23 ianuarie. Comunist cu ştate vechi, Pârvulescu a înţeles imediat că adunarea generală avea să decidă excluderea sa din partid, drept pentru care i-a anunţat pe interlocutorii săi că nu va onora invitaţia lor. Interesant e că, dincolo de refuz, Pârvulescu şi-a declarat deschis încă o dată adeziunea faţă de crezul comunist:

Vreţi să puneţi în adunare excluderea mea din partid? […] Nu am să particip la această adunare […] Eu am fost primit în partid în condiţii revoluţionare, nu aşa. Sunt mândru că am activat cu cinste şi convingere, nu aşa. Că nu sunt de acord cu unele metode care s-au introdus, ele mai târziu sau mai devreme o să se rezolve, pentru că mişcarea comunistă, partidul comunist va acţiona atât, până când ele se vor rezolva, nu aşa. Se vor găsi alte forme mai superioare [sic!]”.

Constantin Pârvulescu a trăit deceniul al noulea al secolului trecut ca disident al regimului Ceauşescu, exclus din partid pentru că îl criticase pe secretarul general de la tribuna Congresului al XII-lea. Sfârşitul deceniului i-a mai oferit încă o dată prilejul de a-l irita la culme pe Ceauşescu, Pârvulescu fiind unul dintre semnatarii celebrei scrisori de protest la adresa regimului Ceauşescu, semnate de şase demnitari de rang înalt comunişti, care a fost remisă mass-mediei occidentale în martie 1989.

Advertisements

Ce ne propune Gaudeamus 2013 în materie de cărţi de istorie sau … “wishlist” pe săptămâna aceasta

Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus, ediţia 2013, se va desfăşura între 20-24 noiembrie, la Complexul Romexpo Bucureşti.

Am căutat pe internet un program complet al lansărilor de la târg. Nu am reuşit să găsesc. Vina poate fi a mea. Nu voi fi căutat nici cum trebuie, nici unde trebuie. În fine, am recurs la „controlul la fişe” – adică la accesarea paginilor de internet ale editurilor, unde lesne se pot găsi link-uri cu event-urile programate cu ocazia Gaudeamus 2013. Firesc, m-a interesat în principal cartea de istorie.

Editura Polirom vine cu o ofertă largă din acest punct de vedere, propunând cititorilor o mulţime de evenimente-lansări. E adevărat că multe dintre lucrări nu sunt neapărat „proaspete”, ele fiind deja de ceva vreme în librării. Altele au avut parte până acum de alte lansări – în avanpremieră. Mi-au atras totuşi atenţia câteva lucrări, ce merită a fi menţionate. Pe primul loc ar fi volumul Ce a fost – cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, o carte pe marginea căreia s-au scris deja mai multe recenzii şi cronici. „Mărturisirea” lui Paul Cornea se anunţă a fi o lectură extrem de incitantă. Tot Editura Polirom mai propune şi alte câteva titluri interesante: volumul de documente editat de Viorel Achim, referitor la politica regimului Antonescu faţă de cultele neoprotestante, volumul lui Dinu Zamfirescu despre agenţii de influenţă ai Securităţii din exilul românesc, sau volumul lui George Neagoe despre Ştefan Aug. Doinaş. Interesant se anunţă şi volumul lui Nae Caranfil – în fapt, un dicţionar al realizatorilor de film românesc.

Şi Editura Humanitas e cât se poate de ofertantă din acest punct de vedere. Din lunga listă a lucrărilor promovate de Humanitas, merită menţionate cele mai noi volume ale lui Vladimir Tismăneanu şi Gabriel Liiceanu. Pentru cei interesaţi de literatura de gen, volumul lui Ion Mihai Pacepa se anunţă a fi o carte despre care se va discuta îndelung. Personal, am destule reticenţe faţă de acest gen de scriitură.

Nu e de evitat nici standul Editurii Curtea Veche. Pe lângă preţurile promoţionale şi reducerile anunţate, Editura ne propune o lectură cât se poate de captivantă, prin volumul coordonat de Zoltan Rostas şi Antonio Momoc – Bişniţari, descurcăreţi, supravieţuitori.

Dincolo de oferta marilor edituri, se vor găsi şi destule titluri interesante la celelalte standuri. Mai ales dacă vor exista şi reduceri.

Nu pot încheia fără a menţiona alte două lucrări ce vor fi lansate tot la Gaudeamus, despre care nu s-a scris nicăieri, aflând de ele întîmplător. În primul rând ar fi volumul al doilea al trilogiei despre viaţa lui Nicolae Ceauşescu – Fiul poporului, volum semnat de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Răzvan Mihai şi Ilarion Ţiu. Cel puţin la fel de interesant pare a fi şi volumul X (1948-1989) al Istoriei românilor, coordonat de Dinu Giurescu.