22 noiembrie 1946, Piaţa Naţiunilor, Bucureşti

În data de 21 noiembrie 1946, Scânteia titra pe prima pagină, cu litere de-o şchioapă: „Pentru prima dată în istoria sa, poporul a votat liber!”. Ba mai mult decât atât,  nefiind încă cunoscute nici măcar rezultatele parţiale ale scrutinului desfăşurat două zile mai devreme, oficiosul Partidului Comunist ţinea să precizeze că: „Delegaţii şi candidaţii opoziţiei recunosc legalitatea deplină a operaţiunilor de votare[1].În după-amiaza aceleiaşi zile, rezultatele parţiale cădeau ca un trăsnet asupra întregii societăţi româneşti.

Relatarea Annei Bentoiu despre tumultul şi emoţiile acelor zile este sugestivă:

În agenda mea cele două zile – 19 și 20 noiembrie – poartă un singur cuvânt extins pe două pagini: „A – le – geri!” […] Nu țin minte ce am făcut în prima zi, dar în cea de-a doua am stat tot timpul acasă, primind la telefon comunicările lui N. și a lui Radu (implicat și el, nu prea știu cum, în consemnarea rezultatelor). Le însemnam pe un caiet (dispărut și el, vai! ca atâtea altele) pe măsură ce secțiile de votare din Capitală își încheiau numărătoarea. Memoria mea îmi restituie destul de bine cifrele însemnate pe hârtia albă. Erau monotone, cu unele variații în funcție de cartiere: procentele țărăniștilor, în București, oscilau între 55 și 60%; cele ale liberalilor brătieniști, între 11 și 16%; la un loc, majoritatea anticomunistă era arhisuficientă. Procentele de 25% realizate de autorități păreau a fi rezultatul fraudelor, căci ele n-ar fi trecut, corect, de 10% (și încă!). În după-amiaza aceea am trăit o senzație de liniște fericită, ca după o bătălie în sfârșit câștigată sau mai curând cu sentimentul unei ordini restaurate în drepturile ei firești. Foarte curând însă, probabil a doua zi, se instaurează luciditatea. Guvernul anunță câștigarea alegerilor de către Blocul Partidelor Democratice[2].

Faptele s-au petrecut întocmai. A doua zi, Scânteia anunţa victoria neverosimilă a coaliţiei BPD: “Rezultatele parţiale calculate până în prezent constituie o victorie hotărâtoare a democraţiei asupra reacţiunii. Blocul Partidelor Democratice e singura forţă politică a ţării care poate vorbi în numele poporului Român”. Şi pentru ca uimirea să se transforme în cutremur, acelaşi cotidian publica cifrele oficiale ale scrutinului din Capitală, unde BPD-ul obţinuse 424.826 de opţiuni, acestea însemnând un procent de 82,4% din totalul voturilor exprimate. Partidele istorice nu înregistraseră decât scoruri modeste – 8,7% P.N.Ţ. şi doar 2,5% P.N.L.[3].

În aceeaşi zi, în Piaţa Naţiunilor din Capitală, liderii comunişti savurau “succesul”. Imaginea de mai jos e un instantaneu din acea după-amiază. În centrul imaginii se regăsesc doi dintre liderii importanţi ai PCR – Ana Pauker şi Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ana Pauker afişează o mină satisfăcută, fiind surprinsă în timp ce savura o ţigară. Alături de ea, Dej pare infinit mai degajat. Zâmbeşte larg, cu detaşarea unui om care depăşise un obstacol important. Mai interesantă e postura lui Miron Constantinescu, personajul din spatele lui, care pare să îi facă “placaj” secretarului general al PCR. Interesant e şi felul în care acesta pare să încerce să se interpună între Dej şi Ghiţă Apostol, fidelul său tovarăş.

Piaţa Naţiunilor, Bucureşti - 22 noiembrie 1946
Piaţa Naţiunilor, Bucureşti – 22 noiembrie 1946
Sursa: Fototeca online a comunismului românesc

[1] Scânteia, 21 noiembrie 1946.

[2] Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat. Memorii, 1944-1947, Editura Humanitas, București, 2011, pp. 194-195.

[3] Scânteia, 22 noiembrie 1946.

Advertisements

Cuirasatul „POTEMKIN” şi „povestea” de după poveste

În dimineaţa zilei de 9/22 ianuarie, pe străzile din Sankt-Petersburg, a avut loc o mare demonstraţie populară. Marşul de protest avea să fie dispersat de către cazaci chiar în faţa Palatului de Iarnă al ţarului. Violenţa intervenţiei a fost însă extremă – deşi numărul victimelor variază de la o sursă la alta, se pare că era vorba despre o cifra ce depăşea o mie de morţi şi răniţi. Momentul a rămas în istorie ca „Duminica însângerată” şi este considerat astăzi scânteia ce va declanşa valul de proteste şi revolte din Rusia anului 1905.

În acest context tulbure, al unei revolte antiguvernamentale generalizate, fără o ţintă precisă, însă de o violenţă extremă, se înscrie şi povestea care avea să asigure vasului de război „Potemkin” o celebritate care va dăinui în posteritate.

Figura 8 - Imagine de pe Potemkin, înaintea revoltei (sursa - R. Hough)
Imagine de la bordul cuirasatului, înaintea revoltei

Potemkin”, pe numele întreg Kniaz Potiomkin Tavriceski (Князь Потемкин Таврический) a fost un cuirasat al Flotei Mării Negre a Imperiului Ţarist. A fost construit pe şantierul naval Nikolaev, începând cu anul 1898, şi a fost lansat la apă în 1904. Crucişătorul a fost botezat în onoarea prinţului Grigori Alexandrovici Potiomkin (23 septembrie 1739 – 5/16 octombrie 1791) fost general-feldmareşal rus, demnitar al statului şi favorit al ţarinei Ecaterina a II-a.

O revoltă şi o ecranizarea de succes

Celebritatea vasului de război rus avea să se datoreze revoltei marinarilor de pe vas din iunie 1905. Povestea revoltei este cunoscută, ea devenind subiectul unei ecranizări de succes a regizorului rus Sergei M. Eisenstein – Crucişătorul Potemkin / Bronenoset Potemkin. URSS, 1926. Pe fondul unor nemulţumiri crescânde, cauzate şi de înfrângerile succesive ale flotei ruseşti în războiul cu Japonia, la bordul crucişătorului Potemkin are loc o revoltă spontană (27 iunie), cauzată şi de hrana mizerabilă care era servită marinarilor. Când aceştia au refuzat să mănânce carnea alterată, ofiţerii de la bordul vasului au interpretat gestul lor ca pe un act de gravă nesupunere, drept pentru care au încercat să suprime prin forţă nemulţumirea. Din nefericire, marinarii au răspuns prin violenţă, iar situaţia a scăpat de sub control. Ofiţerii au fost fie ucişi, fie luaţi prizonieri, iar marinarii au preluat comanda vasului. În fruntea marinarilor răzvrătiţi era Afanasy Nikolaevich Matiushenko, despre care s-a spus ulterior că ar fi fost şeful celulei bolşevice de la bordul cuirasatului Potemkin.

Afiş sovietic al filmului lui Eisenstein
Afiş sovietic al filmului lui Eisenstein

După ce au preluat comanda vasului, marinarii de pe Potemkin au hotărât să pornească către portul Odessei. Opţiunea aceasta era justificată de mai multe considerente. În primul rând, era nevoie de o aprovizionare a vasului cu combustibil şi hrană, iar Odessa era unul dintre cele mai active şi dezvoltate porturi ruseşti. Un alt motiv pentru care marinarii răzvrătiţi au ales Odessa îl reprezenta dorinţa de a încerca să atragă de partea revoltei lor şi pe locuitorii oraşului. De ceva vreme, greve prelungite ale muncitorilor din Odessa paralizaseră activitatea economică a oraşului. Episodul s-a sfârşit însă tragic, printr-o intervenţie brutală a trupelor imperiale. Nici manevrele de intimidare ale marinarilor şi nici cele câteva obuze pe care aceştia le-au lansat asupra Odessei nu au avut darul de a schimba soarta lor. În urma masacrului de pe cheiul Odessei, crucişătorul a părăsit portul la data de 1 iulie. Filmul lui Eisenstein se încheie aproximativ în această secvenţă temporală, cu plecarea cuirasatului din portul Odessei şi cu întâlnirea cu alte vase din escadra imperială care nu s-au angajat într-un schimb de focuri cu Potemkin. Ce s-a întâmplat apoi cu marinarii „revoluţionari” sau cu vasul de război rusesc?

„Povestea” de după poveste

În după-amiaza zilei de 2 iulie 1905, locotenent comandorul N. Negru, căpitanul portului Constanţa se afla la bordul vasului S.M.R. „România” în compania locotenent colonelului Nicolae N. Banov, comandantul staţionarului rus „Psezuape”, care se afla ancorat în rada portului Constanţa. În jurul orelor 17:00, lui Nicolae Negru i-a fost adus la cunoştinţă faptul că un vas de război se îndrepta către port, din direcţia Sulina. Odată cu apropierea vasului, comandantul rus a recunoscut crucişătorul „Potemkin”, care cu o zi înainte părăsise portul Odessa. Se pare că autorităţile ţariste anticipaseră destinaţia cuirasatului, întrucât comandantul rus N. Banov fusese informat de către Legaţia Rusă de la Bucureşti, doar cu câteva ore mai devreme, de posibilitatea ca „Potemkin” să ajungă la Constanţa.

Primirea vasului de către autorităţile româneşti s-a făcut în conformitate cu toate regulile marinăreşti. La rândul lor, marinarii de pe Potemkin au arătat o grijă deosebită pentru etichetă, primindu-l pe căpitanul portului cu onorurile care i se cuveneau.

Întâlnirea a fost însă una protocolară iar primirea destul de rece. Reprezentanţii marinarilor i-au înmânat căpitanului N. Negru o listă cu provizii pe care le cereau şi pe care se angajau să le plătească pe loc [Cererile marinarilor: 400 tone de cărbune, 200 de kilograme de său (ulei) pentru maşină, 200 de litri de vin, 8 boi, pâine pentru trei zile socotit la 800 de oameni, 40 de kilograme de tutun şi 15 kilograme de hârtie de ţigară]. Precaut, căpitanul le-a răspuns marinarilor că decizia în această chestiune nu îi aparţine, dar că va face toate demersurile către autorităţile de la Bucureşti pentru ca să primească un răspuns urgent.

Iniţial, autorităţile româneşti au refuzat să acorde vasului dreptul de a se aproviziona şi au avut loc mai multe negocieri. Printre altele, s-a adus în discuţie şi posibilitatea ca românii să răscumpere crucişătorul, ofertă pe care marinarii au respins-o ferm. Autorităţile româneşti au trebuit să suporte şi presiunile diplomaţiei ruseşti care încerca să blocheze orice posibilitate de scăpare pentru marinarii de pe vas. În condiţiile în care părea că nu se poate ajunge la nici un compromis între marinarii răzvrătiţi şi autorităţile româneşti, şi întrucât singura soluţie acceptată de către Bucureşti era debarcarea şi predarea vasului de război, Matiushenko şi tovarăşii lui de luptă au decis să părăsească portul Constanţa. Destinaţia lor? Theodosia, portul rusesc de la Marea Neagră cu cel mai slab sistem defensiv. Necesitatea aprovizionării devenise stringentă.

Ajunşi la Theodosia, marinarii de pe Potemkin au întâmpinat noi refuzuri în ceea ce priveşte aprovizionarea navei. Căpitanul micului port rusesc a pretextat că nu poate satisface nevoile răzvrătiţilor întrucât oraşul nu dispunea de cantităţile atât de mari de cărbune. Mai mult decât atât, în urma unor schimburi de focuri, mai mulţi marinari de pe Potemkin au fost ucişi. Alternativele potemkiniştilor deveneau din ce în ce mai puţine. Dacă ar fi continuat să ducă această luptă surdă cu autorităţile ruseşti, era clar că vor rămâne în curând fără provizii. Ori în acel caz, singura soluţie nu era decât să se predea, mai ales în condiţiile în care toate vasele de război din Flota rusească a Mării Negre se aflau pe urmele lor. Iar dacă s-ar fi predat, cu toţii ştiau că vor sfârşi în faţa plutonului de execuţie. Astfel, gândul întoarcerii la Constanţa părea să devină în mintea a din ce în ce mai mulţi marinari ca o soluţie acceptabilă. În definitiv, românii le promiseseră că dacă vor debarca şi vor preda vasul, vor fi lăsaţi liberi şi nu vor fi extrădaţi în Rusia ţaristă.

În noaptea de 7-8 iulie 1905, la orele 2:00 ale dimineţii, cuirasatul intra lent, pentru a doua oară, în portul Constanţa. După o serie de discuţii care s-au purtat chiar în acea dimineaţă, Matiushenko părea încrezător că va obţine o înţelegere în termenii pe care autorităţile româneşti îi propuseseră cu ocazia vizitei lor anterioare: predarea vasului autorităţilor româneşti şi debarcarea tuturor marinarilor; mai mult decât atât, toţi marinarii urmau să fie lăsaţi liberi şi tuturora urma să li se acorde cetăţenia română. Abia dădeau zorile când şalupe pline cu marinarii de pe Potemkin începeau să ajungă la ţărm.

Marinarii de pe Potemkin se predau autorităţilor române
Marinarii de pe Potemkin se predau autorităţilor române
Marinarii de pe POtemkin debarcă la Constanţa
Marinarii de pe Potemkin debarcă la Constanţa

Cei aproape 750 de marinari răzvrătiţi rămâneau în România. Chiar după încheierea episodului din portul Constanţa, povestea nu avea să se încheie. Potemkiniştii reprezentau un pericol real pentru statul român, iar Siguranţa trebuia să îi supravegheze îndeaproape. Sarcina nu se va dovedi deloc facilă, mai ales în condiţiile în care mulţi dintre foştii marinari vor deveni agenţi agitatori ai bolşevicilor în România. Condiţiile de viaţă ale acestora în România nu au fost din cele mai uşoare. Dat fiind că „potemkiniştii” păreau şi puteau fi o ameninţare permanentă pentru democraţia românească, au existat reguli precise care au reglementat statutul lor în România. Libertatea de mişcare le era condiţionată de înştiinţarea autorităţilor. La fel, mutarea într-o altă localitate se putea face doar dacă în prealabil s-ar fi obţinut aprobări în acest sens. „Potemkiniştii” rămaşi în România au devenit în curând suspecţii permanenţi în cazurile oricăror tulburări sociale sau ale protestelor sindicale. În timpul revoltelor ţărăneşti din 1907, mulţi dintre vechii marinari de pe Potemkin au fost arestaţi preventiv, fiind suspectaţi de implicare în declanşarea revoltelor. Aceeaşi măsură va fi fost aplicată ulterior cu ocazia vizitei oricărui înalt oficial rus. Măsura arestului preventiv era justificată, spuneau autorităţile române, de necesitatea de a asigura condiţii de maximă securitate înalţilor oaspeţi ruşi. Peste ani, în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, acelaşi tip de precauţii a dus la internarea preventivă, în special în lagărul de la Tg. Jiu, a mai multor „potemkinişti”.

După jumătate de secol

Peste 50 de ani, într-o Românie devenită Republică Populară, povestea „potemkiniştilor” era un episod care putea fi „eroizat” de o propagandă aflată în cautarea de modele şi de surse de legitimare. Treizeci şi patru de foşti marinari de pe „Potemkin” mai trăiau în România la cincizeci de ani de la atât de celebra revoltă. Ca o răsplată pentru trecutul lor „revoluţionar, vechii „potemkinişti” au fost beneficiarii unei călătorii în ţara de unde fuseseră nevoiţi să fugă în urmă cu jumătate de secol Călătoria în Uniunea Sovietică a fost asigurată de statul român, iar la întoarcerea lor a fost organizată o sesiune de lucrări la Institutul de Istorie a Partidului, unde vechii marinari au fost invitaţi să îşi depene amintirile.

Afanasy Nikolaevich Matiushenko

Afanasy Matiushenko
Afanasy Matiushenko

Născut în 1879 în satul Dergachi din provincia Harkov, în Rusia. Tatăl său a fost nevoit să renunţe la agricultură, devenind cizmar. La vârsta de 9 ani, Afanasy a fost înscris ca elev în şcoala din satul său natal, un privilegiu destul de neobişnuit între copii de ţărani săraci.

Ulterior foametei din 1891, Matiushenko a fost nevoit să renunţe la şcoală şi să i se alăture tatălui său în atelierul în care acesta lucra.

La vârsta de 15 ani a plecat la Harkov unde a început să îşi câştige existenţa practicând diverse meserii. Ulterior a lucrat în portul Odessei, ca fochist pe un transportor către Vladivostok sau ca docher în Rostov.

În 1900, la vârsta de 21 de ani, a fost înrolat în Marina rusească, urmând să servească ca marinar în cadrul Flotei Mării Negre.

Odată cu declanşarea războiului ruso-japonez din 1904-5, Matiushenko a fost cooptat ca marinar la bordul crucişătorului „Potemkin”.

Se pare că ar fi fost unul dintre agenţii bolşevici de pe Potemkin, reuşind să formeze mai multe celule la bordul cuirasatului. Matiushenko a jucat un rol decisiv în timpul revoltei din iunie 1905, erijându-se în liderul răzvrătiţilor.

După predarea vasului către autorităţile româneşti în iulie 1905, Matiushenko nu a zăbovit prea mult în România. A plecat în Elveţia, unde s-a întâlnit cu mai mulţi lideri revoluţionari ruşi, inclusiv cu Lenin. Din Elveţia, a plecat spre Londra, apoi la Paris şi ulterior la New York. În 1907, s-a întors la Londra de unde a decis să plece în Rusia, la Odessa, pentru a-şi continua activitatea „revoluţionară”.

La 3 iulie 1907 a fost arestat la Nikolaev, judecat şi condamnat la moarte prin spânzurare. Sentinţa a fost dusă la îndeplinire în data de 20 octombrie 1907 la Sevastopol.

Kniaz Potiomkin Tavriceski” după revoltă

Fostul cuirasat Potemkin, rebotezat Panteleimon - 1906
Fostul cuirasat Potemkin, rebotezat Panteleimon – 1906

După ce s-au predat autorităţilor româneşti, Matiushenko şi alţi câţiva tovarăşi au încercat să scufunde vasul în portul Constanţa, dorind ca acesta să nu mai poată fi returnat Flotei ruseşti. La doar 24 de ore după ce echipajul de pe Potemkin se predase, în rada portului Constanţa ajungeau vasele de război ruseşti „Sinope” şi „Sfânta Treime (Три Святителя)”, sub comanda contra-amiralului Pisarevtsy, care plecaseră în urmărirea cuirasatului. În ciuda presiunilor Sankt-Petersburgului, autorităţile româneşti nu au acceptat extrădarea echipajului, permiţând în schimb ruşilor să îşi recupereze vasul pe jumătate scufundat. După două zile de eforturi, ruşii au reuşit să readucă cuirasatul pe linia de plutire.

La 9 octombrie 1905, ţarul Nicolae II a decretat ca numele crucişătorului să fie schimbat – „Pantelymon”, un nume de altfel peiorativ, care viza, în acelaşi timp, să şteargă din memoria contemporanilor simbolistica revoluţionară pe care numele „Potemkin” o dobândise.

După declanşarea Primului Război Mondial, crucişătorul a fost din nou rebotezat, cu un nume ceva mai adecvat – „Luptătorul pentru libertatei” (Boretz za Svobodu).

Istoria nefericită a crucişătorului s-a încheiat într-o notă la fel de tragică, fiind scufundat la 25 aprilie 1919 de către proprii ofiţeri care nu doreau ca vasul să ajungă în mâinile bolşevicilor.

În afara a două obuze lansate asupra Odessei în acele zile fierbinţi ale lunii iunie 1905, unul dintre cele mai puternice vase de război din Flota Mării Negre îşi încheie existenţa fără să fi tras un foc de armă.

Povestea lotului “Rugul Aprins”

Icoana Rugul Aprins
Icoana Rugul Aprins

5 august 1958. București, str. Dr. Staicovici. Liniștea nopții era spartă de huruitul motorului unei mașini. Era trecut de miezul nopții când, în fața casei de la nr. 34, au coborât mai multe persoane. În fruntea lor se afla căpitanul de securitate Gheorghe Dobre. Misiunea lor – de a-l reține pe numitul Voiculescu Vasile, pe numele căruia fusese emis un mandat de arestare cu o zi în urmă. Motivul: uneltire contra ordinii sociale.

Noaptea a trecut greu pentru bătrânul poet, nevoit să asiste la percheziționarea cu migală a întregii sale locuințe. Ofițerii de securitate nu s-au grăbit, îndeplinindu-și cu răbdare misiunea. Nu aveau să o termine decât spre dimineață. Abia atunci, Vasile Voiculescu avea să fie dus în arestul Ministerului de Interne. Îl așteptau patru ani de detenție. Un infern care i-a grăbit sfârșitul.

Povestea noastră e un episod al unei istorii despre care se ştiu destul de puţine – aceea a „Rugului Aprins”. O istorie plină de nenorocire şi arbitrar. O istorie absurdă petrecută în anii obsedantului deceniu ce a urmat instaurării comunismului în România. Povestea are mai multe începuturi. Asemenea acelor întâmplări tainice și pline de mistere.

Cel mai îndepărtat poate fi plasat în 1929, când Alexandru Teodorescu – cel care avea să înfiinţeze şi să „păstorească” peste ani grupul „Rugul Aprins” – pleca într-o călătorie inițiatică la Muntele Athos, despre care acesta avea să afirme ulterior că l-a schimbat profund.

Un alt „început” al poveștii noastre are loc în anii celui de-al Doilea Război Mondial, în orașul ucrainean Rostov, unde trupele româno-germane aflate în ofensivă îl eliberau dintr-un lagăr pe mitropolitul Nicolae al Kievului și pe duhovnicul său, călugărul Ivan Culighin. Peste doar doi ani, monahul Ivan se retrăgea în România, odată cu contraofensiva sovietică, găsindu-și adăpost la mănăstirile Cernica, iar mai apoi la  Antim, ambele din București. Cu el, Ivan Culighin aducea o icoană, despre care se spunea că e făcătoare de minuni. Aceasta icoană o înfățișa pe Maica Domnului deasupra unui rug aprins.

Un al treilea început are loc în anii postbelici, când același Alexandru Teodorescu – poet și gazetar care a semnat cu pseudonimul Sandu Tudor, îl întâlnește în chilia sa de la mănăstirea Antim pe monahul Ivan Culighin. Ulterior, Sandu Tudor a inițiat o serie de întâlniri periodice în biblioteca mănăstirii Antim. Grupul care s-a format treptat la Antim a fost chiar înregistrat în 1946 ca asociație cu caracter cultural, sub denumirea de „Rugul Aprins al Maicii Domnului”. Grupul de la Antim, care a activat legal până în 1948, era compus din mai mulți intelectuali laici (Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Șerban Coiculescu, Alexandru Elian, Paul Sterian, Vladimir Streinu, Ion Marin Sadoveanu) și din monahi (Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Adrian Făgețeanu, Arsenie Papacioc, Andrei Scrima, Vasile Vasilache).

În 1948, asociația „Rugul Aprins al Maicii Domnului” a fost scoasă în afara legii, iar întâlnirile de la Antim au fost suspendate. Pentru o vreme, acestea au continuat, însă într-un soi de clandestinitate. Ușor-ușor însă, grupul de la Antim avea să se risipească. Ivan Culighin a fost arestat în 1947 și condamnat la muncă silnică pe viață în Uniunea Sovietică. În anii 1948-1949, mai mulți monahi de la Antim s-au retras la alte mănăstiri și schituri din țară. În fine, în 1950, inițiatorul Sandu Tudor a fost arestat și condamnat la cinci ani de închisoare. După ispășirea unei părți a pedepsei, în 1952, Sandu Tudor a fost eliberat și s-a retras la mănăstirea Rarău, unde a fost hirotonit schimnic sub numele de Daniil.

Urgia nu se sfârșise însă. Avea să revină la zece ani de la desființarea asociației „Rugului Aprins”. Ceea ce ne readuce în 1958, la începutul anului – moment care poate fi considerat și un alt început al poveștii noastre. În data de 25 februarie 1958, Adrian Făgețeanu era arestat la Suceava. Monah și fost membru al grupului de la Antim, Adrian Făgețeanu avea un trecut care îi interesa pe comuniști. Îi interesa îndeosebi implicarea sa în pregătirea rebeliunii legionare din 1941. Supus unor interogatorii dure, bătut și torturat, Făgețeanu a sfârșit prin a declara apartenența lui Sandu Tudor la mișcarea legionară.

O mărturie care le era de ajuns anchetatorilor pentru a condamna „Rugul Aprins” ca asociație subversivă și contrarevoluționară. În vara aceluiași an au început arestările. În 14 iunie au fost arestați cei mai mulți dintre „suspecți”: Alexandru Teodorescu (Sandu Tudor), Benedict Ghiuș, Roman Braga, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Arsenie Papacioc, Alexandru Mironescu, Gheorghe Vasâi și Șerban Mironescu. Au urmat și alte arestări: Nicoale Rădulescu și Dan Grigore Pistol (29 iulie), Vasile Voiculescu și Gheorghe Dabija (5 august), Dumitru Stăniloaie (4 septembrie) și Emanoil Mihăilescu (18 septembrie).

Procesul lotului „Rugul Aprins” a început la 29 octombrie 1958, la Tribunalul Militar al regiunii a II-a din București. În cauză erau inculpate 16 persoane. Sentința a fost pronunțată în data de 8 noiembrie 1958, și învinuia lotul de „uneltire contra ordinii sociale și crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare”. „Rugul Aprins” era considerat ca fiind „o organizație subversivă unde s-au ținut mai multe ședințe cu caracter conspirativ, [care] a atras o serie de elemente reacționare din rândul studenților și i-au instigat la acțiuni contrarevoluționare împotriva orânduirii de stat democratice din RPR”.

Toţi cei 16 inculpaţi în cauză au fost condamnaţi la închisoare. Alexandru Teodorescu a primit cea mai aspră pedeapsă: 25 de ani de muncă silnică. A fost încarcerat la Aiud, unde a decedat în detenție la data de 17 noiembrie 1962. Vasile Voiculescu a fost condamnat la cinci ani de temniță. Nu i-a ispășit pe toți. Cu sănătatea distrusă de anii de temniță, Vasile Voiculescu avea să fie grațiat în data de 28 aprilie 1962, prin Decretul nr. 291 al Consiliului de Stat. A murit un an mai târziu (26 aprilie 1963).