Așa s-a călit oțelul … (IX)

Preambul: De ce … „așa s-a călit oțelul …”?

De ceva vreme, lecturez (cu o răbdare care nu mă caracterizează așa, în general) procesele verbale ale ședințelor Comisiei de Control a CC al PCR (devenită: Comisia Controlului de Partid din 1950 și Colegiul Central de Partid din 1965). Încerc să înțeleg dinamica politicilor punitive și/sau excluzive ale PCR/PMR. Cifrele seci ne „spun” doar o parte a poveștii. Pe scurt: în februarie 1948, în urma Congresului al VI-lea al PCR (rebotezat – Congresul I al PMR), și în urma fuziunii prin absorbție dintre PCR și PSD, „noul” Partid Muncitoresc Român avea în componență 1.184.372 de membri (povestea „gonflării” artificiale a partidului în intervalul 1944-1947 merită, de asemenea, o atenție specială, așa cum merită a fi și reevaluată dincolo de „sloganuri”). Fără a face alte speculații legate de aceste cifre, mai spun doar că în decembrie 1956 un raport al Secției Organizatorice a PMR „livra” cifra „la zi” a membrilor de partid – 550.899 de persoane (un minus de 633.473 de membri în raport cu cifra din februarie 1948). În perioada 1948-1956, PMR a restricționat masiv accesul de noi membri în partid – interzicându-l într-o primă fază (1948-1952/3), operând mai apoi cu mari rezerve și cu mare precauție (după 1953). Tot în acest interval, PMR a întreprins și o selecție drastică a efectivelor sale – odată cu Campania de Verificare a Membrilor de Partid (1948-1950), în urma căreia au fost excluși din PMR 192.881 de membri.

Legat de evoluțiile și involuțiile acestor cifre, se poate discuta mult. Cei peste 400.000 de membrii care nu prea ies la socoteală când pui cifrele unele peste altele pot fi „explicați” în parte: bunăoară, în intervalul februarie-noiembrie 1948, PMR „pierde” peste 100.000 de membri (în marea lor majoritate foști membri ai PSD), printr-un proces ambiguu de „validare” a apartenenței lor la PMR; alte câteva zeci de mii (în jur de 30.000) de membri se văd excluși prin metoda (alt „brevet” al partidului) de „preschimbare a documentelor de partid” (1953 – în realitate, tot un soi de „verificare”). Chiar și așa, numărul celor care își pierd calitatea de membrii ai PMR în intervalul 1948-1956 este imens.

Ei, pe mine poveștile lor mă interesează – istoriile acestea mici, „la firul ierbii”. Unii ar spune că-s neînsemnate. Se prea poate. De altfel, doar o parte dintre ele spun povești așa, mai „ieșite din comun”. Însă chiar și în banalitatea lor, istoriile astea mici, lecturate una după alta, zi după zi, te ajută să înțelegi comunismul românesc (cel puțin, o parte din istoria partidului) dincolo de bornele istoriei „mari”, politice. Ba chiar, te ajută să înțelegi mai bine tocmai acele „borne”. Tot așa, aceste istorioare – pe care mulți le-ar considera prozaice –, clarifică multe dintre semnele de întrebare care punctează istoria (încă prea puțin cunoscută) a partidului comunist. Mai ales … istoria interbelică. Dar, mai multe – mai încolo. Când oi înțelege și eu mai mult și … mai bine.

 

Povestea de azi – despre dedesubturile unui caz „banal”

2 februarie 1948. Ședință a Comisiei de Control a CC al PCR. Cu doar câteva săptămâni înaintea Congresului. Într-o România care devenise „Populară” de două luni. La prezidiu: nelipsitul Constantin Pârvulescu. Îi are alături pe: Petre Ganea și Ida Felix. Pe ordinea de zi: cazuri destule. Printre acestea și cel al Floricăi Văcărescu – născută în 1909, la Turnu-Severin, într-o familie cu „tradiție” în mișcarea de stânga: despre tatăl său (Cristache, croitor), Florica spune într-un memoriu din 1960 că fusese membru fondator al PCdR (1921). Biografia Floricăi Văcărescu, așa cum e „înregistrată” în scriptele partidului, e simplă: absolventă a Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București (1933), legături cu mișcarea comunistă ilegală prin intermediul „organizațiilor de masă” controlate de PCdR (Frontul Feminin, 1935, prin Nora Sovetov; Ajutorul Roșu, 1939, prin Lotty Foriș; Apărarea Patriotică, 1943). Florica Văcărescu a fost arestată în „lotul” organizației locale București a Apărării Patriotice (octombrie-noiembrie 1943), la procesul judecat în ianuarie 1944 fiind achitată, din lipsă de probe.

Dosarul care ajunsese pe masa Comisiei de Control în februarie 1948 mai cuprindea însă și o serie de fapte pe care partidul i le reproșa Floricăi Văcărescu, după cum urmează: o „ruptură” între Florica și PCdR în 1936-7, cauzată de divulgarea de către aceasta a unor informații conspirative; presupuse persecuții asupra populației evreiești (în perioada 1941-1942, Florica Văcărescu a lucrat în cadrul Comitetului Național de Românizare, poziție din care ar fi pretins bani și alte lucruri populației evreiești în schimbul unor favoruri); „purtarea provocatoare” de la „căderea” din 1943 (ar fi recunoscut activitatea și pe unii dintre „tovarăși”, declarații pe care nu le-a retras ulterior la proces); atitudinea „proastă” din perioada în care a fost arestată – Florica Văcărescu este consemnată ca având poziții „antisemite și netovărășești”.

Având în vedere aceste detalii, hotărârea Comisiei de Control era previzibilă – „respinge cererea de încadrare în partid a lui Văcărescu Florica (sic!), fiind un element mic burghez laș, ce n-are nimic în comun cu mișcarea muncitorească. Organizația locală să propună scoaterea ei și din organizațiile de masă”.

După 23 august 1944, situația de partid a Floricăi Văcărescu era încă neclară – după procesul judecat în ianuarie 1944, aceasta se îmbolnăvise de tifos, pierzând „legăturile” pe care le avea cu PCdR. A (re)devenit însă membră de facto a unei organizații de partid (1945), parcurgând ab initio procesul de încadrare – inclusiv redactarea unei adeziuni și a unei autobiografii; la fel, a început să activeze în ARLUS, iar la scurtă vreme și-a găsit și un post în cadrul Ministerului Asigurărilor Sociale (acolo unde i s-a cerut din nou completarea unui dosar de cadre, care includea atât o adeziune, cât și o autobiografie). În același timp, Florica Văcărescu făcea demersuri și pentru a i se recunoaște „stagiul de partid din ilegalitate”, trimițând o solicitare în acest sens Comisiei de Control – în data de 19 septembrie 1947. Audierea de la Comisia de Control – de câteva luni mai târziu – s-a încheiat după cum am arătat mai sus – fiindu-i invalidate practic și demersurile sale de adeziune din anii precedenți.

Ulterior deciziei formulate de Comisia de Control în februarie 1948, Florica Văcărescu și-a pierdut atât calitatea sa de membră a ARLUS, cât și locul de muncă și apartenența sa în sindicat. În anii ce au urmat a fost nevoită să poarte stigmatul acelei hotărâri a partidului – a avut dificultăți în a-și găsi locuri de muncă acceptabile, sfârșind prin a „supraviețui” în posturi neînsemnate.

Chestiunea avea să se clarifice în parte 12-13 ani mai târziu. În data de 21 martie 1960, Florica Văcărescu adresa un memoriu (al câtelea?) proximului Congres al III-lea al PMR, prin care solicita rezolvarea situației sale de partid. În martie 1960, Florica Văcărescu era profesoară de limba latină la Școala nr. 28 din București. Memoriul său a ajuns din nou (într-un final – abia în mai 1962) pe masa (de această dată a) Comisiei Controlului de Partid.

Dosarul din 1948 (era, în fond, același) a fost „citit” într-o cu totul altă notă de către membrii Comisiei paisprezece ani mai târziu: „Verificând motivele de respingere a cererii de încadrare în partid a lui Văcărescu Florica (sic!), în februarie 1948, a reieșit că hotărârea luată de Comisia Controlului de Partid (de fapt: Comisia de Control a CC al PCR – n.m., Ș.B.) s-a bazat pe o referință calomnioasă dată cu patimă de către tov. Sidi Toma și referințele unor tovarăși a căror relatări negative se bazau pe cele ce cunoșteau de la tov. Sidi Toma (soția lui A. Toma)”. Se schimbaseră vremurile. Așa cum se risipiseră și vechile ierarhii. Tot așa, raportul/hotărârea Comisiei Controlului de Partid mai consemna și faptul că: „Afirmațiile calomnioase ale lui Sidi Toma sunt în contradicție cu întregul trecut politic și fizionomia morală a tov. Văcărescu Florica”.

În aceeași manieră, raportul din 1962 demonta cu răbdare fiecare dintre acuzațiile care îi fuseseră aduse Floricăi Văcărescu în 1948, de către fix aceeași Comisie (e adevărat că, între timp, îi schimbaseră titulatura) – era ca la Radio Erevan: în problema evreilor, nu i-a persecutat – în realitate, i-a ajutat; în chestiunea căderii din 1943, nu a avut o purtare „provocatoare” – în realitate, s-a purtat „demn”, nerecunoscând nici una dintre acuzații, șamd.

Cu vremea, partidul avea să-și „repare” greșelile de care se făcea „vinovat” în raportul cu Florica Văcărescu, admițând treptat reabilitarea politică a acesteia: în 1962, Comisia Controlului de Partid a admis memoriul Floricăi Văcărescu, dispunând încadrarea ei în partid din 1947 (plecându-se de la data la care a solicitase inițial rezolvarea situației sale). Trei ani mai târziu, Florica Văcărescu avea să devină „beneficiara” deciziilor adoptate în urma Congresului al IX-lea al PCR (fost al IV-lea al PMR), prin care s-a dispus reevaluarea, în niște limite ceva mai generoase și mult mai permisive, a activității din ilegalitate a foștilor membrii de partid / foștilor membri ai organizațiilor coordonate de partid. Floricăi Văcărescu avea să i se acorde statutul de „ilegalist” – cu un stagiu în partid din 1938 (momentul în care a fost cooptată în cadrul MOPR/Ajutorul Roșu).

Cereri ulterioare ale Floricăi Văcărescu, care socoteau că și activitatea acesteia ei în cadrul Frontului Feminin (1936-1938) ar merita să fie considerată ca stagiu în ilegalitate, au fost respinse de către Colegiul Central de Partid.

Așa s-a călit oțelul (VIII) …

Vara anului 1950. 27 iulie. Căldură mare în București. Ședință prezidată de Constantin Pârvulescu. Mai participă: Liuba Chișinevschi, Petre Borilă, Mihai Moraru și Vasile Vâlcu. Pe masa proaspăt înființatei Comisii a Controlului de Partid (continuatoare a Comisiei de Control a CC al PCR/PMR), ajunge dosarul Monicăi (Alfandari) Sevianu, care solicitase încadrarea în PMR – și despre care se consemnează următoarele:

Născută la 11 iulie 1923, în București. Provine dintr-o familie de burghezi (tatăl ei a fost medic, secretarul Asociației Medicilor. A făcut politică liberală, fiind mai mulți ani Consilier Municipal). Venită din Palestina. N-a fost membră de partid. A fost UTC-istă în 1941-1942. În prezent lucrează la Radiodifuziune”.

Monica Sevianu

Numele Monicăi Sevianu avea să devină cunoscut nouă ani mai târziu, fiind legat de istoria celebrului jaf armat asupra unei furgonete a Băncii de Stat a RPR (28 iulie 1959), în urma căruia cinci persoane (una dintre ele fiind chiar Monica S.) ar fi sustras din mașina băncii o sumă frumușică – 1.600.000 lei (echivalentul a aprox. 250.000 $). Detaliile acestei istorii sunt cunoscute azi – chiar dacă povestea rămâne încă neclară și plină de contradicții. S-au făcut și filme – unul chiar de către autoritățile comuniste, în care autorii jafului armat au fost puși să-și „joace” propriile roluri (după un scenariu agreat de autorități – „Reconstituirea”, 1960, r. Virgil Calotescu); un excelent documentar postdecembrist („Marele jaf comunist”, 2004, r. Alexandru Solomon); ba chiar și un film artistic („Closer to the Moon”, 2013, r. Nae Caranfil).

Secvență din filmul „Reconstituirea” (1960, r. Virgil Calotescu)

În vara anului 1950 însă, Monica Sevianu nu era decât o tânără de 27 de ani, soție a lui Igor Sevianu (Herscovici) – locotenent în cadrul Direcției Controlului Străinilor din cadrul Direcției Generale a Miliției. Biografia ei păstra însă și legăturile mai vechi cu „partidul”. În anii războiului, se apropiase de mișcarea comunistă – în toamna anului 1940, pe când era elevă în clasa a VII-a de liceu (clasa XI-a) ar fi avut unele contacte cu un cerc de elevi UTC-iști, o poveste care ar fi luat sfârșit în septembrie 1942. După 1942, Monica a rămas în siajul mișcării sioniste, având legături cu unii dintre conducătorii organizației „Hașomer Hatzair”. Din această cauză ar fi suferit două arestări, din care a scăpat prin intervențiile unuia dintre clienții tatălui ei. În vara anului 1944, Monica a emigrat în Palestina. Acolo – cf. propriilor sale mărturii, ar fi trăit și lucrat în diferite kibbutz-uri. S-a întors în România în martie 1948, angajându-se câteva luni mai târziu la Radiodifuziune.

Cazul Monicăi Sevianu ar fi trebuit să fie unul banal. Conform „jurisprudenței” cu care opera Comisia de Control, nu existau detalii care să justifice respingerea cererii ei de încadrare în partid. Aproape sigur, nu i s-ar fi acordat vreun stagiu de partid, ci s-ar fi decis încadrarea ei în PMR: fie din data la care formulase cererea de „rezolvare” a situației sale de partid, fie de la data în care fusese „rezolvat” cazul său. Mai ales că nu avea vreo „pată” majoră („cădere”, „trădare” – în termenii proprii ai Comisiei) la dosar.

Însă, ca peste tot unde domnește arbitrariul, povestea ei avea să ia o turnură neașteptată. În plin delir antisemit – puternic „alimentat” și de liderul de la Kremlin, partidul nu doar că decide să respingă cererea de încadrare în partid a Monicăi Sevianu, dar dispune și o serie de măsuri preventive și punitive. Hotărârea Comisiei este de o duritate halucinantă:

Sevianu Monica este străină de clasa muncitoare, atât prin originea cât și prin comportarea ei. În țară și în Palestina, prin fostul ei soț, a avut legături cu elemente din conducerea organizațiilor sioniste. A trăit aproape 4 ani în străinătate, perioadă pe care n-o putem verifica.

Se hotărăște:

  • respingerea cererii sale de încadrare în PMR

  • să fie scoasă de la Radiodifuziune

  • să fie cercetați acei care au angajat-o la Radiodifuziune și care au recomandat-o

  • să fie supravegheată de Securitate”.

Așa s-a călit oțelul …

Așa s-a călit oțelul (VII)

4 noiembrie 1947. București. Comisia de Control a CC al PCR se reunea în ce-a de 34-a ședință a acelui an. La „pupitru”: nelipsitul Constantin Pârvulescu, secondat de Alexandru Drăghici și Emil Popa. Ordine de zi lungă: zece cazuri. De la „pești mici” – „strecurați în partid din lipsa de vigilență a organizațiilor”, până la cazuri mai grele: membri de partid veterani, mulți dintre ei cu păcate grele pe suflet.

Între aceste cazuri, a fost adus în dezbatere și contestația lui Tănase Ionescu (n. 1896, Bolintinul de Vale, Ilfov), cizmar în comuna Grădiștea, Ilfov, devenit membru al PCR în anii de după război – recent exclus din partid de către Comitetul Județean PCR Ilfov. Omul se considera nedreptățit de hotărârea „județenei”. Deși cazul său părea a fi unul banal, dosarul de pe masa comisiei era destul de voluminos și cuprindea o istorie tristă.

Răsfoind documentele, membrii comisiei au constatat că relațiile dintre Tănase Ionescu și partidul comunist erau ceva mai vechi – din anii războiului. Apropierea s-ar fi realizat, în 1941-1942, prin mijlocirea fiului lui Ionescu – elev în clasa a V-a la Școala Normală din Câmpulung Muscel. Acesta l-ar fi pus în legătură pe tatăl său cu doi membrii ai partidului: Dan Mihailovici și dr. Gers Meirovici, evrei „cantonați” la muncă obligatorie în Fierbinți – o localitate din apropierea comunei Grădiștea. Cei doi l-au instruit pe Tănase Ionescu, cerându-i să organizeze în comuna Grădiștea o celulă comunistă. Au stabilit și un canal de corespondență – cu ajutorul cărților poștale trimise către o adresă din București. Acest „dialog”, intermediat de fiul lui Tănase Ionescu, trebuia să asigure celulei din Grădiștea materialele de propaganda pe care aceștia urmau să le răspândească în satele din zonă.

Celula s-ar fi făcut. Și era formată din nici mai mult, nici mai puțin de trei oameni – pe lângă tată și fiu fiind cooptat în această „afacere” și Dumitru Nedelcu (n. 1906), un sătean originar din Grădiștea. Istoria celulei comuniste din măruntul sat ilfovean n-a durat prea mult – iar la începutul anului 1943 atât Tănase Ionescu, cât și Dumitru Nedelcu au ajuns în arestul postului local de jandarmi. Primul a vorbit Nedelcu. Poate de frică – la început. Apoi, cu oarece voluptate – acceptând senin remunerarea „serviciilor” sale. Oricum, treaba a mers ușor pentru șeful de post – care nu a fost nevoit să recurgă la vreo corecție fizică. Pus în fața dovezilor furnizate de Nedelcu, a cedat și Tănase Ionescu. La fel de ușor. Ambilor li s-a promis libertatea în schimbul ajutorului pentru capturarea „celor de la București”. Chestiunea s-a încheiat curând, odată cu „spovedaniile” complete ale celor doi. Șeful de post s-a ținut de cuvânt și le-a dat drumul – raportând mai departe informațiile.

Numai că istoria nu avea cum să se încheie aici. Așa că la numai două săptămâni Ionescu și Nedelcu au fost arestați din nou. De data aceasta, alături și de fiul lui Ionescu. Și, tot de data aceasta, nu de șeful de post din localitate – cu care s-ar fi înțeles ei mai ușor, ci de Legiunea de Jandarmi. Aici, ancheta a devenit serioasă – celor trei solicitându-li-se informații suplimentare. Nedelcu a continuat să colaboreze intens cu autoritățile, atras și de câștigurile materiale care i se propuneau. Bătut, Tănase Ionescu a sfârșit prin a mărturisi implicarea fiului său în această poveste – ca fiind cel care intermedia dialogul cu legăturile de la București și cel care ridica materialul de propagandă de la aceștia. Fiul lui Ionescu a refuzat însă să-și recunoască faptele – chiar și după ce fusese denunțat de tatăl său. A fost omorât în bătaie.

A urmat procesul în care au fost inculpați Dan Mihailovici și dr. Gers Meirovici – în martie 1943. Nedelcu și Ionescu nu au fost inculpați în proces, acceptând să depună mărturie împotriva acuzaților. Mihailovici și Meirovici au fost condamnați la moarte pentru distribuirea de materiale de propagandă comuniste. Au fost executați în martie 1943.

***

După război, Tănase Ionescu a devenit membru al PCR. Istoria poveștii din anii războiului l-a urmărit însă – fiind exclus din partid în 1947, prin hotărârea CJ Ilfov al PCR, consfințită și de decizia Comisiei de Control a CC al PCR din 4 noiembrie 1947. N-a avut de suferit însă dincolo de această decizie a partidului. A fost considerat „un element descompus, laș și cu purtare trădătoare la cădere”, însă nu ca fiind „un element dușmănos și provocator”.

N-avea să scape însă Dumitru Nedelcu – deși a trăit ani buni cu această speranță. După război, acesta s-a mutat într-o mahala a Bucureștilor unde își câștiga existența dintr-un salariul de paznic de noapte. Își întemeiase o familie – avea trei copii, și spera ca timpul să dea uitării amintirile din anii războiului. Numai că partidul n-avea să uite „trădarea” sa. A fost arestat în 1951 și condamnat în 1952 la 10 ani de temniță grea pentru „crime de război – a denunțat doi comuniști care au fost împușcați”. Închis la Văcărești și Jilava, lui Nedelcu i-a mai surâs odată destinul – fiind eliberat în noiembrie 1954. Trei ani mai târziu însă, avea să fie din nou arestat și condamnat la 15 ani de temniță grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare” (art. 93, CP). A fost închis la Făgăraș, fiind consemnat în scriptele închisorii la data de 17 martie 1957. Fișa matricolă penală a lui Dumitru Nedelcu mai consemnează și „ieșirea definitivă” a acestuia: decedat la data de 9 noiembrie 1959 în Penitenciarul Făgăraș.

Așa s-a călit oțelul …
(va urma)