Așa s-a călit oțelul … (IX)

Preambul: De ce … „așa s-a călit oțelul …”?

De ceva vreme, lecturez (cu o răbdare care nu mă caracterizează așa, în general) procesele verbale ale ședințelor Comisiei de Control a CC al PCR (devenită: Comisia Controlului de Partid din 1950 și Colegiul Central de Partid din 1965). Încerc să înțeleg dinamica politicilor punitive și/sau excluzive ale PCR/PMR. Cifrele seci ne „spun” doar o parte a poveștii. Pe scurt: în februarie 1948, în urma Congresului al VI-lea al PCR (rebotezat – Congresul I al PMR), și în urma fuziunii prin absorbție dintre PCR și PSD, „noul” Partid Muncitoresc Român avea în componență 1.184.372 de membri (povestea „gonflării” artificiale a partidului în intervalul 1944-1947 merită, de asemenea, o atenție specială, așa cum merită a fi și reevaluată dincolo de „sloganuri”). Fără a face alte speculații legate de aceste cifre, mai spun doar că în decembrie 1956 un raport al Secției Organizatorice a PMR „livra” cifra „la zi” a membrilor de partid – 550.899 de persoane (un minus de 633.473 de membri în raport cu cifra din februarie 1948). În perioada 1948-1956, PMR a restricționat masiv accesul de noi membri în partid – interzicându-l într-o primă fază (1948-1952/3), operând mai apoi cu mari rezerve și cu mare precauție (după 1953). Tot în acest interval, PMR a întreprins și o selecție drastică a efectivelor sale – odată cu Campania de Verificare a Membrilor de Partid (1948-1950), în urma căreia au fost excluși din PMR 192.881 de membri.

Legat de evoluțiile și involuțiile acestor cifre, se poate discuta mult. Cei peste 400.000 de membrii care nu prea ies la socoteală când pui cifrele unele peste altele pot fi „explicați” în parte: bunăoară, în intervalul februarie-noiembrie 1948, PMR „pierde” peste 100.000 de membri (în marea lor majoritate foști membri ai PSD), printr-un proces ambiguu de „validare” a apartenenței lor la PMR; alte câteva zeci de mii (în jur de 30.000) de membri se văd excluși prin metoda (alt „brevet” al partidului) de „preschimbare a documentelor de partid” (1953 – în realitate, tot un soi de „verificare”). Chiar și așa, numărul celor care își pierd calitatea de membrii ai PMR în intervalul 1948-1956 este imens.

Ei, pe mine poveștile lor mă interesează – istoriile acestea mici, „la firul ierbii”. Unii ar spune că-s neînsemnate. Se prea poate. De altfel, doar o parte dintre ele spun povești așa, mai „ieșite din comun”. Însă chiar și în banalitatea lor, istoriile astea mici, lecturate una după alta, zi după zi, te ajută să înțelegi comunismul românesc (cel puțin, o parte din istoria partidului) dincolo de bornele istoriei „mari”, politice. Ba chiar, te ajută să înțelegi mai bine tocmai acele „borne”. Tot așa, aceste istorioare – pe care mulți le-ar considera prozaice –, clarifică multe dintre semnele de întrebare care punctează istoria (încă prea puțin cunoscută) a partidului comunist. Mai ales … istoria interbelică. Dar, mai multe – mai încolo. Când oi înțelege și eu mai mult și … mai bine.

 

Povestea de azi – despre dedesubturile unui caz „banal”

2 februarie 1948. Ședință a Comisiei de Control a CC al PCR. Cu doar câteva săptămâni înaintea Congresului. Într-o România care devenise „Populară” de două luni. La prezidiu: nelipsitul Constantin Pârvulescu. Îi are alături pe: Petre Ganea și Ida Felix. Pe ordinea de zi: cazuri destule. Printre acestea și cel al Floricăi Văcărescu – născută în 1909, la Turnu-Severin, într-o familie cu „tradiție” în mișcarea de stânga: despre tatăl său (Cristache, croitor), Florica spune într-un memoriu din 1960 că fusese membru fondator al PCdR (1921). Biografia Floricăi Văcărescu, așa cum e „înregistrată” în scriptele partidului, e simplă: absolventă a Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București (1933), legături cu mișcarea comunistă ilegală prin intermediul „organizațiilor de masă” controlate de PCdR (Frontul Feminin, 1935, prin Nora Sovetov; Ajutorul Roșu, 1939, prin Lotty Foriș; Apărarea Patriotică, 1943). Florica Văcărescu a fost arestată în „lotul” organizației locale București a Apărării Patriotice (octombrie-noiembrie 1943), la procesul judecat în ianuarie 1944 fiind achitată, din lipsă de probe.

Dosarul care ajunsese pe masa Comisiei de Control în februarie 1948 mai cuprindea însă și o serie de fapte pe care partidul i le reproșa Floricăi Văcărescu, după cum urmează: o „ruptură” între Florica și PCdR în 1936-7, cauzată de divulgarea de către aceasta a unor informații conspirative; presupuse persecuții asupra populației evreiești (în perioada 1941-1942, Florica Văcărescu a lucrat în cadrul Comitetului Național de Românizare, poziție din care ar fi pretins bani și alte lucruri populației evreiești în schimbul unor favoruri); „purtarea provocatoare” de la „căderea” din 1943 (ar fi recunoscut activitatea și pe unii dintre „tovarăși”, declarații pe care nu le-a retras ulterior la proces); atitudinea „proastă” din perioada în care a fost arestată – Florica Văcărescu este consemnată ca având poziții „antisemite și netovărășești”.

Având în vedere aceste detalii, hotărârea Comisiei de Control era previzibilă – „respinge cererea de încadrare în partid a lui Văcărescu Florica (sic!), fiind un element mic burghez laș, ce n-are nimic în comun cu mișcarea muncitorească. Organizația locală să propună scoaterea ei și din organizațiile de masă”.

După 23 august 1944, situația de partid a Floricăi Văcărescu era încă neclară – după procesul judecat în ianuarie 1944, aceasta se îmbolnăvise de tifos, pierzând „legăturile” pe care le avea cu PCdR. A (re)devenit însă membră de facto a unei organizații de partid (1945), parcurgând ab initio procesul de încadrare – inclusiv redactarea unei adeziuni și a unei autobiografii; la fel, a început să activeze în ARLUS, iar la scurtă vreme și-a găsit și un post în cadrul Ministerului Asigurărilor Sociale (acolo unde i s-a cerut din nou completarea unui dosar de cadre, care includea atât o adeziune, cât și o autobiografie). În același timp, Florica Văcărescu făcea demersuri și pentru a i se recunoaște „stagiul de partid din ilegalitate”, trimițând o solicitare în acest sens Comisiei de Control – în data de 19 septembrie 1947. Audierea de la Comisia de Control – de câteva luni mai târziu – s-a încheiat după cum am arătat mai sus – fiindu-i invalidate practic și demersurile sale de adeziune din anii precedenți.

Ulterior deciziei formulate de Comisia de Control în februarie 1948, Florica Văcărescu și-a pierdut atât calitatea sa de membră a ARLUS, cât și locul de muncă și apartenența sa în sindicat. În anii ce au urmat a fost nevoită să poarte stigmatul acelei hotărâri a partidului – a avut dificultăți în a-și găsi locuri de muncă acceptabile, sfârșind prin a „supraviețui” în posturi neînsemnate.

Chestiunea avea să se clarifice în parte 12-13 ani mai târziu. În data de 21 martie 1960, Florica Văcărescu adresa un memoriu (al câtelea?) proximului Congres al III-lea al PMR, prin care solicita rezolvarea situației sale de partid. În martie 1960, Florica Văcărescu era profesoară de limba latină la Școala nr. 28 din București. Memoriul său a ajuns din nou (într-un final – abia în mai 1962) pe masa (de această dată a) Comisiei Controlului de Partid.

Dosarul din 1948 (era, în fond, același) a fost „citit” într-o cu totul altă notă de către membrii Comisiei paisprezece ani mai târziu: „Verificând motivele de respingere a cererii de încadrare în partid a lui Văcărescu Florica (sic!), în februarie 1948, a reieșit că hotărârea luată de Comisia Controlului de Partid (de fapt: Comisia de Control a CC al PCR – n.m., Ș.B.) s-a bazat pe o referință calomnioasă dată cu patimă de către tov. Sidi Toma și referințele unor tovarăși a căror relatări negative se bazau pe cele ce cunoșteau de la tov. Sidi Toma (soția lui A. Toma)”. Se schimbaseră vremurile. Așa cum se risipiseră și vechile ierarhii. Tot așa, raportul/hotărârea Comisiei Controlului de Partid mai consemna și faptul că: „Afirmațiile calomnioase ale lui Sidi Toma sunt în contradicție cu întregul trecut politic și fizionomia morală a tov. Văcărescu Florica”.

În aceeași manieră, raportul din 1962 demonta cu răbdare fiecare dintre acuzațiile care îi fuseseră aduse Floricăi Văcărescu în 1948, de către fix aceeași Comisie (e adevărat că, între timp, îi schimbaseră titulatura) – era ca la Radio Erevan: în problema evreilor, nu i-a persecutat – în realitate, i-a ajutat; în chestiunea căderii din 1943, nu a avut o purtare „provocatoare” – în realitate, s-a purtat „demn”, nerecunoscând nici una dintre acuzații, șamd.

Cu vremea, partidul avea să-și „repare” greșelile de care se făcea „vinovat” în raportul cu Florica Văcărescu, admițând treptat reabilitarea politică a acesteia: în 1962, Comisia Controlului de Partid a admis memoriul Floricăi Văcărescu, dispunând încadrarea ei în partid din 1947 (plecându-se de la data la care a solicitase inițial rezolvarea situației sale). Trei ani mai târziu, Florica Văcărescu avea să devină „beneficiara” deciziilor adoptate în urma Congresului al IX-lea al PCR (fost al IV-lea al PMR), prin care s-a dispus reevaluarea, în niște limite ceva mai generoase și mult mai permisive, a activității din ilegalitate a foștilor membrii de partid / foștilor membri ai organizațiilor coordonate de partid. Floricăi Văcărescu avea să i se acorde statutul de „ilegalist” – cu un stagiu în partid din 1938 (momentul în care a fost cooptată în cadrul MOPR/Ajutorul Roșu).

Cereri ulterioare ale Floricăi Văcărescu, care socoteau că și activitatea acesteia ei în cadrul Frontului Feminin (1936-1938) ar merita să fie considerată ca stagiu în ilegalitate, au fost respinse de către Colegiul Central de Partid.

Advertisements

Așa s-a călit oțelul (VIII) …

Vara anului 1950. 27 iulie. Căldură mare în București. Ședință prezidată de Constantin Pârvulescu. Mai participă: Liuba Chișinevschi, Petre Borilă, Mihai Moraru și Vasile Vâlcu. Pe masa proaspăt înființatei Comisii a Controlului de Partid (continuatoare a Comisiei de Control a CC al PCR/PMR), ajunge dosarul Monicăi (Alfandari) Sevianu, care solicitase încadrarea în PMR – și despre care se consemnează următoarele:

Născută la 11 iulie 1923, în București. Provine dintr-o familie de burghezi (tatăl ei a fost medic, secretarul Asociației Medicilor. A făcut politică liberală, fiind mai mulți ani Consilier Municipal). Venită din Palestina. N-a fost membră de partid. A fost UTC-istă în 1941-1942. În prezent lucrează la Radiodifuziune”.

Monica Sevianu

Numele Monicăi Sevianu avea să devină cunoscut nouă ani mai târziu, fiind legat de istoria celebrului jaf armat asupra unei furgonete a Băncii de Stat a RPR (28 iulie 1959), în urma căruia cinci persoane (una dintre ele fiind chiar Monica S.) ar fi sustras din mașina băncii o sumă frumușică – 1.600.000 lei (echivalentul a aprox. 250.000 $). Detaliile acestei istorii sunt cunoscute azi – chiar dacă povestea rămâne încă neclară și plină de contradicții. S-au făcut și filme – unul chiar de către autoritățile comuniste, în care autorii jafului armat au fost puși să-și „joace” propriile roluri (după un scenariu agreat de autorități – „Reconstituirea”, 1960, r. Virgil Calotescu); un excelent documentar postdecembrist („Marele jaf comunist”, 2004, r. Alexandru Solomon); ba chiar și un film artistic („Closer to the Moon”, 2013, r. Nae Caranfil).

Secvență din filmul „Reconstituirea” (1960, r. Virgil Calotescu)

În vara anului 1950 însă, Monica Sevianu nu era decât o tânără de 27 de ani, soție a lui Igor Sevianu (Herscovici) – locotenent în cadrul Direcției Controlului Străinilor din cadrul Direcției Generale a Miliției. Biografia ei păstra însă și legăturile mai vechi cu „partidul”. În anii războiului, se apropiase de mișcarea comunistă – în toamna anului 1940, pe când era elevă în clasa a VII-a de liceu (clasa XI-a) ar fi avut unele contacte cu un cerc de elevi UTC-iști, o poveste care ar fi luat sfârșit în septembrie 1942. După 1942, Monica a rămas în siajul mișcării sioniste, având legături cu unii dintre conducătorii organizației „Hașomer Hatzair”. Din această cauză ar fi suferit două arestări, din care a scăpat prin intervențiile unuia dintre clienții tatălui ei. În vara anului 1944, Monica a emigrat în Palestina. Acolo – cf. propriilor sale mărturii, ar fi trăit și lucrat în diferite kibbutz-uri. S-a întors în România în martie 1948, angajându-se câteva luni mai târziu la Radiodifuziune.

Cazul Monicăi Sevianu ar fi trebuit să fie unul banal. Conform „jurisprudenței” cu care opera Comisia de Control, nu existau detalii care să justifice respingerea cererii ei de încadrare în partid. Aproape sigur, nu i s-ar fi acordat vreun stagiu de partid, ci s-ar fi decis încadrarea ei în PMR: fie din data la care formulase cererea de „rezolvare” a situației sale de partid, fie de la data în care fusese „rezolvat” cazul său. Mai ales că nu avea vreo „pată” majoră („cădere”, „trădare” – în termenii proprii ai Comisiei) la dosar.

Însă, ca peste tot unde domnește arbitrariul, povestea ei avea să ia o turnură neașteptată. În plin delir antisemit – puternic „alimentat” și de liderul de la Kremlin, partidul nu doar că decide să respingă cererea de încadrare în partid a Monicăi Sevianu, dar dispune și o serie de măsuri preventive și punitive. Hotărârea Comisiei este de o duritate halucinantă:

Sevianu Monica este străină de clasa muncitoare, atât prin originea cât și prin comportarea ei. În țară și în Palestina, prin fostul ei soț, a avut legături cu elemente din conducerea organizațiilor sioniste. A trăit aproape 4 ani în străinătate, perioadă pe care n-o putem verifica.

Se hotărăște:

  • respingerea cererii sale de încadrare în PMR

  • să fie scoasă de la Radiodifuziune

  • să fie cercetați acei care au angajat-o la Radiodifuziune și care au recomandat-o

  • să fie supravegheată de Securitate”.

Așa s-a călit oțelul …

Așa s-a călit oțelul (VII)

4 noiembrie 1947. București. Comisia de Control a CC al PCR se reunea în ce-a de 34-a ședință a acelui an. La „pupitru”: nelipsitul Constantin Pârvulescu, secondat de Alexandru Drăghici și Emil Popa. Ordine de zi lungă: zece cazuri. De la „pești mici” – „strecurați în partid din lipsa de vigilență a organizațiilor”, până la cazuri mai grele: membri de partid veterani, mulți dintre ei cu păcate grele pe suflet.

Între aceste cazuri, a fost adus în dezbatere și contestația lui Tănase Ionescu (n. 1896, Bolintinul de Vale, Ilfov), cizmar în comuna Grădiștea, Ilfov, devenit membru al PCR în anii de după război – recent exclus din partid de către Comitetul Județean PCR Ilfov. Omul se considera nedreptățit de hotărârea „județenei”. Deși cazul său părea a fi unul banal, dosarul de pe masa comisiei era destul de voluminos și cuprindea o istorie tristă.

Răsfoind documentele, membrii comisiei au constatat că relațiile dintre Tănase Ionescu și partidul comunist erau ceva mai vechi – din anii războiului. Apropierea s-ar fi realizat, în 1941-1942, prin mijlocirea fiului lui Ionescu – elev în clasa a V-a la Școala Normală din Câmpulung Muscel. Acesta l-ar fi pus în legătură pe tatăl său cu doi membrii ai partidului: Dan Mihailovici și dr. Gers Meirovici, evrei „cantonați” la muncă obligatorie în Fierbinți – o localitate din apropierea comunei Grădiștea. Cei doi l-au instruit pe Tănase Ionescu, cerându-i să organizeze în comuna Grădiștea o celulă comunistă. Au stabilit și un canal de corespondență – cu ajutorul cărților poștale trimise către o adresă din București. Acest „dialog”, intermediat de fiul lui Tănase Ionescu, trebuia să asigure celulei din Grădiștea materialele de propaganda pe care aceștia urmau să le răspândească în satele din zonă.

Celula s-ar fi făcut. Și era formată din nici mai mult, nici mai puțin de trei oameni – pe lângă tată și fiu fiind cooptat în această „afacere” și Dumitru Nedelcu (n. 1906), un sătean originar din Grădiștea. Istoria celulei comuniste din măruntul sat ilfovean n-a durat prea mult – iar la începutul anului 1943 atât Tănase Ionescu, cât și Dumitru Nedelcu au ajuns în arestul postului local de jandarmi. Primul a vorbit Nedelcu. Poate de frică – la început. Apoi, cu oarece voluptate – acceptând senin remunerarea „serviciilor” sale. Oricum, treaba a mers ușor pentru șeful de post – care nu a fost nevoit să recurgă la vreo corecție fizică. Pus în fața dovezilor furnizate de Nedelcu, a cedat și Tănase Ionescu. La fel de ușor. Ambilor li s-a promis libertatea în schimbul ajutorului pentru capturarea „celor de la București”. Chestiunea s-a încheiat curând, odată cu „spovedaniile” complete ale celor doi. Șeful de post s-a ținut de cuvânt și le-a dat drumul – raportând mai departe informațiile.

Numai că istoria nu avea cum să se încheie aici. Așa că la numai două săptămâni Ionescu și Nedelcu au fost arestați din nou. De data aceasta, alături și de fiul lui Ionescu. Și, tot de data aceasta, nu de șeful de post din localitate – cu care s-ar fi înțeles ei mai ușor, ci de Legiunea de Jandarmi. Aici, ancheta a devenit serioasă – celor trei solicitându-li-se informații suplimentare. Nedelcu a continuat să colaboreze intens cu autoritățile, atras și de câștigurile materiale care i se propuneau. Bătut, Tănase Ionescu a sfârșit prin a mărturisi implicarea fiului său în această poveste – ca fiind cel care intermedia dialogul cu legăturile de la București și cel care ridica materialul de propagandă de la aceștia. Fiul lui Ionescu a refuzat însă să-și recunoască faptele – chiar și după ce fusese denunțat de tatăl său. A fost omorât în bătaie.

A urmat procesul în care au fost inculpați Dan Mihailovici și dr. Gers Meirovici – în martie 1943. Nedelcu și Ionescu nu au fost inculpați în proces, acceptând să depună mărturie împotriva acuzaților. Mihailovici și Meirovici au fost condamnați la moarte pentru distribuirea de materiale de propagandă comuniste. Au fost executați în martie 1943.

***

După război, Tănase Ionescu a devenit membru al PCR. Istoria poveștii din anii războiului l-a urmărit însă – fiind exclus din partid în 1947, prin hotărârea CJ Ilfov al PCR, consfințită și de decizia Comisiei de Control a CC al PCR din 4 noiembrie 1947. N-a avut de suferit însă dincolo de această decizie a partidului. A fost considerat „un element descompus, laș și cu purtare trădătoare la cădere”, însă nu ca fiind „un element dușmănos și provocator”.

N-avea să scape însă Dumitru Nedelcu – deși a trăit ani buni cu această speranță. După război, acesta s-a mutat într-o mahala a Bucureștilor unde își câștiga existența dintr-un salariul de paznic de noapte. Își întemeiase o familie – avea trei copii, și spera ca timpul să dea uitării amintirile din anii războiului. Numai că partidul n-avea să uite „trădarea” sa. A fost arestat în 1951 și condamnat în 1952 la 10 ani de temniță grea pentru „crime de război – a denunțat doi comuniști care au fost împușcați”. Închis la Văcărești și Jilava, lui Nedelcu i-a mai surâs odată destinul – fiind eliberat în noiembrie 1954. Trei ani mai târziu însă, avea să fie din nou arestat și condamnat la 15 ani de temniță grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare” (art. 93, CP). A fost închis la Făgăraș, fiind consemnat în scriptele închisorii la data de 17 martie 1957. Fișa matricolă penală a lui Dumitru Nedelcu mai consemnează și „ieșirea definitivă” a acestuia: decedat la data de 9 noiembrie 1959 în Penitenciarul Făgăraș.

Așa s-a călit oțelul …
(va urma)

l’Affiche Rouge

Către sfârșitul lunii februarie a anului 1944, pe străzile din Paris apărea un afiș de propagandă nazist – în urma încheierii unui proces în cadrul căruia mai mulți membri ai Rezistenței Franceze fuseseră condamnați la moarte.

Pe un fond roșu aprins, afișul curpindea în partea superioară zece portrete ale unora dintre cei inculpați și condamnați în procesul respectiv, încadrate într-un triunghi cu baza în sus. Construit ca o demonstrație, afișul era marcat în partea superioară de o întrebare: ‘Des libérateurs ?’ (Liberatori?), în timp ce răspunsul era plasat în partea de jos: ‘La Libération par l’armée du crime !’ (Eliberarea de către armata crimei).

Portretele celor zece erau însoțite de numele acestora, dar și de câte o scurtă caracterizare care avea scopul de a evidenția caracterul alogen al membrilor acestui grup (evreu, ungur, polonez, italian, spaniol, comunist, șamd). Tot așa, erau menționate și faptele pentru care aceștia fuseseră executați (deraieri de trenuri, atentate) – încercându-se să se sublinieze caracterul de organizație teroristă a Rezistenței.

În partea de jos a afișului se mai găsesc șase fotografii care ilustrează efectele produse de diferitele acțiuni ale grupului, cât și armamentul care fusese găsit asupra celor arestați – ‘probe’ care ar trebui să dovedească același caracter terorist al organizației.

affiche_rouge

Afișul ‘compus’ de propaganda nazistă nu avea să-și atingă niciodată scopul. Ba chiar din contră. Departe de a fi stârnit teama/frică în rândul populației pariziene, sau un soi de aversiune față de un presupus caracter ‘străin’/’ne-francez’ al Rezistenței, afișul avea să producă mai degrabă simpatie și admirație față de victime. În unele cazuri, populația avea să depună flori în locurile unde fusese expus afișul. În alte cazuri, în dreptul acestor afișe au apărut adnotări ca: ‘Da, armata Rezistenței’, ‘Morți pentru Franța’, ‘Martiri’.

10 portrete, 10 destine atât de diferite, pe care istoria avea să le aducă în mod curios împreună.

GRZYWACZ Szalma (Solomon), nom de guerre: Charles.

Născut la 8 decembrie 1910, Dobra (Polonia). Profesie: muncitor cizmar. Membru al organizației de tineret a Partidului Comunist Polonez din 1925, a fost arestat în 1931 și condamnat la 5 ani de închisoare. După ispășirea pedepsie, se refugiază în Franța (mai 1937) – de unde pleacă în Spania (via Paris), înrolându-se în Brigăzile Internaționale. Odată cu sfârșitul războiului, a fost internat la Gurs și Argelès – de unde evadează în 1940, întorcându-se la Paris.

În august 1942 este înrolat în cel de-al Doilea Detașament al FTP-MOI (matricola 10.157). Participă la acțiuni armate împotriva germanilor: lansează o grenadă în imobilul publicației Parizer Zeitung (100, rue Réaumur), o altă bombă incendiară asupra unui camion care transporta soldați germani. A fost arestat la 29 noiembrie 1943, la Paris.

ELEK Thomas (Tomas)

Născut la 7 decembrie 1924 la Budapesta (Ungaria). Licean. Născut într-o familie cu simpatii comuniste – tatăl său, Elek Sandor, fusese activ în timpul „Comunei” instaurate la Budapesta în 1919 (făcând parte din cadrele însărcinate cu rechiziționarea bunurilor Bisericii); unchiul său, Béla Hofmann, prieten al primarului comunist Bermann Istvan (Pista), fusese consilier al unui arondisment al capitalei ungare, tot în vremea regimului Béla Kun. Tatăl său a fost internat în lagărul de la Zalagerszeg pentru implicarea în evenimentele din 1919. În 1930, familia Elek (Elek Sandor și Hofmann Elena – membri ai Partidului Comunist Maghiar, aflat în clandestinitate) emigrează în Franța. În anii Războiului Civil Spaniol, aceștia strâng fonduri pentru cauza republicană prin intermediul MOPR. Din 1933, Elena Hofmann deschisese un restaurant la Paris – ’Le fer à cheval’ – loc unde se întâlneau adesea studenții de la Sorbona și membrii rețelei de rezistență de la Musée de l’Homme, organizație la care va adera și Thomas în 1941.

În restaurantul familiei Elek și în locuința lui Thomas aveau să fie depozitate mai multe arme – primele aduse de unul dintre clienții restaurantului, studentul Joseph (Iosif) Clisci. În august 1944, Thomas Elek, prin intermediul aceluiași Clisci, devine membru al FTP-MOI (matricola 10.306). Thomas a participat la mai multe acțiuni armate. Prima, din proprie inițiativă, a constat în plasarea unei bombe artizanale într-o librărie germană de pe bulevardul Saint-Michel (noiembrie 1942). În data de 29 martie 1943, alături de Pavel Simo, fiul unui fost combatant ceh din cadrul Brigăzilor Internaționale, Thomas atacă cu o grenadă un restaurant rezervat ofițerilor germani (Pavel Simo avea să fie arestat și executat). În 16 aprilie 1943, alături de alți doi camarazi din FTP-MOI, Thomas lansează o grenadă care explodează în mijlocul unui detașament german care se deplasa pe străzile Parisului. În iunie, ia parte la un alt atac asupra unui grup de soldați germani în stația de metrou Jaurès.

În 1943, Thomas Elek devine adjunctul tehnic al lui Iosif Boczor (Pierre), care fondase și conducea Al Patrulea Detașament al FTP-MOI – acesta era însărcinat cu acțiuni de sabotare a transporturilor feroviare. Thomas a participat la mai multe astfel de misiuni de-a lungul anului 1943. A fost arestat la data de 21 noiembrie 1943.

WAJSBROT Wolf

Născut la data de 3 martie 1925, la Krasnik (Polonia). Profesie: mecanic. Fiu al unei familii de imigranți polonezi. Membru al organizației de tineret a Partidului Comunist Francez. Părinții săi au fost arestați în 1942, deportați la Auschwitz – unde aveau să-și găsească sfârșitul.

În ianuarie 1943, este cooptat în cadrul FTP-MOI – în al Doilea Detașament, apoi în al Patrulea – însărcinat cu misiuni de sabotaj asupra transporturilor feroviare. A participat la mai multe acțiuni de acest fel de-a lungul anului 1943. În data de 17 noiembrie 1943, a fost arestat – în cadrul unei operațiuni de amploare a BS2, după „căderea” unui membru important al FTP-MOI – Iosif Davidovici.

WITCHITZ Robert, nom de guerre: René

Născut la data de 5 august 1924 la Abscon (Franța). Fiu al unui imigrant de origine poloneză.

În 1943 este cooptat în cadrul FTP-MOI (în cadrul celui de-al Treilea Detașament – italian). De-a lungul anului 1943, participă la mai multe acțiuni ale organizației – plasează o bombă artizanală într-un garaj rechiziționat de germani (13 martie 1943); lansează o grenadă asupra unui autobuz care transporta militari germani (19 mai 1943); lansează o grenadă asupra unui local frecventat de soldați italieni (16 iunie 1943); alte acțiuni similare în iulie – toate soldate cu victime. Acțiunile acestuia se radicalizează în partea a doua a anului – Witchitz participă și la diferite atentate armate împotriva unor ofițeri germani. În data de 12 noiembrie – face parte dintr-o echipă care atacă un convoi militar german. În schimbul de focuri, Witchitz este rănit, dar reușește să fugă și să se ascundă. Denunțat – avea să fie arestat în aceeași zi.

FINGERWEIG Moska (Maurice), nom de guerre: Marius

Născut la data de 25 decembrie 1922, la Varșovia (Polonia). Fiu al unei familii de emigranți polonezi (1926). După moartea mamei sale (1933), Moska a fost încredințat spre creștere unchiului său – Jacques, membru în organizația de tineret a PCF. Moska devine membru al aceleiași organizații în 1940. Atât tatăl său, cât și unchiul său sunt deportați în 1942 la Auschwitz.

În februarie 1943, Moska devine membru al FTP-MOI – al Doilea Detașament (matricola 10.152). Participă la mai multe acțiuni teroriste – plasarea de colete explozibile, lansarea de grenade, atacuri armate. În august, este detașat în al Patrulea Detașament, participând la acțiuni de sabotare a convoaielor feroviare. A fost arestat la data de 17 noiembrie 1943, – în cadrul unei operațiuni de amploare a BS2, după „căderea” unui membru important al FTP-MOI – Iosif Davidovici.

BOCZOR (BOSCOV) Iosif (WOLF Francisc, Ferenz), nom de guerre: Pierre

Născut la 3 august 1905, la Felsőbánya/Baia Sprie (Imperiul Habsburgic, astăzi: România). Încă din anii liceului se apropie de mișcarea comunistă, devenind membru al organizației de tineret a Partidului Comunist. Studiază inginerie chimică la Institutul Politehnic din Praga, continuându-și și activitatea militantă. Odată cu izbucnirea Războiului Civil, pleacă în Spania (parcurgând Cehoslovacia, Austria și Elveția pe jos) unde se alătură Brigăzilor Internaționale. După încheierea războiului, este internat la Argelès, apoi la Gurs – unde a fost conducătorul brigadiștilor români. Alături de alți tovarăși, organizează o evadare, după care se refugiază la Paris.

Este încadrat în OS-MOI – constituită în aprilie-mai 1941 din foștii combatanți în războiul civil spaniol. În 1942, odată cu formarea FTP-MOI – Boczor refuză încadrarea, dar organizează un detașament propriu – al Patrulea (specializat în sabotaje ale căilor ferate). A organizat peste 20 de sabotaje care au dus la deraierea unor trenuri militare germane. A fost arestat în data de 27 noiembrie 1943.

FONTANOT Spartaco, nom de guerre: Paul

Născut la data de 17 ianuarie 1922, la Monfalcone (Italia). Fiu al unei familii de imigranți italieni. Muncitor, sindicalist, simpatizant comunist.

În 1943, tatăl și sora lui sunt arestați. Se alătură FTP-MOI – al Treilea Detașament (italian), primind numele de cod Paul (matricola: 10.166). Începând din aprilie 1943, participă la diferite acțiuni al FTP-MOI – lansări de grenade, atacuri armate. În iunie este cooptat într-o echipa specială însărcinată cu acțiuni armate împotriva germanilor, alături de Marcel Rajman, Léo Kneler și Raymond Kojitski. Face parte din echipa care pregătește atentatul din 28 septembrie 1943 împotriva generalului SS Julius Ritter – responsabil al STO (Serviciul de muncă obligatori) în Franța, dar nu ia parte la acțiunea efectivă, fiind înlocuit în ultimul moment cu Léo Kneler. A fost arestat la data de 13 noiembrie 1943.

ALFONSO Celestino

Născut la data de 1 mai 1916 la Ituero de Azaba (Spania). Profesie: dulgher. Fiu al unei familii de imigranți spanioli.

În 1936 pleacă în Spania unde se alătură cauzei republicane. Luptă ca voluntar în cadrul Brigăzilor Internaționale. După sfârșitul războiului, este internat la Argelès. Eliberat, se întoarce la Paris. După o scurtă arestare și un stagiu de muncă în Germania, revine în Franța în iunie 1941.

În 1943 se alătură FTP-MOI, constituind o echipă specială de acțiuni armate, alături de Marcel Rajman și Léo Kneler. Coordonează mai multe acțiuni, unele în colaborare cu Missak Manouchian. Coordonează asasinarea generalului SS Julius Ritter (28 septembrie 1943). A fost arestat în noiembrie 1943.

RAJMAN (RAYMAN) Marcel (Miezyslaw)

Născut la data de 1 mai 1923, la Varșovia (Polonia). Fiu al unui imigrant de origine poloneză. Tatăl său, Moszek – membru al Partidului Comunist Francez, a fost arestat și deportat în 1942 la Auschwitz, unde și-a găsit sfârșitul.

Rajman devine membru al FTP-MOI în 1942 – al Doilea Detașament (matricola 10.305), iar din iunie 1943 este membru al unei echipe speciale însărcinate cu atacuri armate asupra germanilor – alături de Celestino Alfonso, Léo Kneler, ș.a. Face parte din echipa care îl execută de generalul SS Julius Ritter (28 septembrie 1943), alături de Celestino Alfonso, Léo Kneler, Cristina Luca (Boico), Boris Holban, ș.a. A fost arestat la 16 noiembrie 1943, alături de Olga (Golda) Bancic.

MANOUCHIAN Missak

Născut la data de 1 septembrie 1906, la Adyaman (Imperiul Otoman, astăzi: Armenia). Fiu al unei familii de țărani armeni. La nouă ani, este martorul genocidului asupra armenilor – alături de fratele său, Karapet, reușește să scape, fiind internat într-un orfelinat din Jounieh (astăzi: Liban), aflat sub protectorat francez. În 1925 emigrează în Franța – lucrează la Marsilia, apoi la Paris. Din 1934 devine membru al Partidului Comunist Francez – grupul armean din cadrul MOI.

În 1943 devine membru al FTP-MOI – Primul Detașament (matricola 10.300). În iulie 1943 devine responsabilul tehnic al FTP-MOI, iar din august 1943 – responsabilul militar, înlocuindu-l din funcție pe Boris Holban. Din această calitate, coordonează atentatul din 28 septembrie 1943 asupra generalului SS Julius Ritter. A fost arestat la data de 16 noiembrie 1943.

21 februarie 1944

În urmă cu 73 de ani [21 februarie 1944] – alături de cei zece, ale căror fotografii fuseseră publicate pe afișul de propagandă, au fost executați în fortăreața Mont-Valérien (Paris) alți 12 membrii ai așa-zisului grupul ‘Missak MANOUCHIAN’ – luptători în Rezistența Franceză, în cadrul ‘aripii armate’ a Partidului Comunist Francez (FTP-MOI, Francs-tireurs et partisans – Main-d’œuvre immigrée).

Aceștia sunt: Georges CLOAREC, Rino Della NEGRA, Jonas GELDUGIG, Emeric GLAZS, Leon GOLDBERG, Stanislas KUBACKI, Cesare LUCCARINI, Armenak TAVITIAN, Roger ROUXEL, Antoine SALVADORI, Willy SCHAPIRO, Amedeo USSEGLIO.

Cel de-al 23-lea membru al grupului (și singura femeie dintre cei arestați) – Olga (Golda) BANCIC -, avea să fie executată câteva luni mai târziu (10 mai), la Stuttgart, prin decapitare (legislația penală în vigoare la acea vreme nu permitea împușcarea femeilor pe teritoriul francez).

olgab
Olga (Golda) BANCIC, împreună cu fiica sa, Dolores Sursă foto: militiaspirituala.ro

CfP: History of Communism in Europe, no. 8/ 2017 – The Other Half of Communism: Women’s Outlook

 

History of Communism in Europe, no. 8/ 2017

The Other Half of Communism: Women’s Outlook

This call for papers seeks contributors for the eighth issue of the scientific journal History of Communism in Europe, no. 8/2017: The Other Half of Communism: Women’s Outlook on the gendered histories of European communisms. This issue looks to include the most recent scholarship on women and their intricate relations with the Communist parties in Europe, during the XX century. While including the valuable scholarship on “exceptional” personalities such as Alexandra Kollontai, Inessa Armand or Dolores Ibarruri, this issue aims to explore the voices of women that by political choice or simply historical tournaments found themselves as both objects and subjects of the Communist parties. The political evolution of Europe through the century, the existence of USSR and the national branches affiliated (some of them: outlawed by the authorities) to the Third Communist International, and later of an Eastern Bloc, determined completely different experiences, forms of activism and sociability. This issue of History of Communism in Europe aims to follow the relation between Communism and women before and after the Second World War, on the both sides of the Iron Curtain.

poum-girl
Marina Ginesta, a 17-year-old communist militant, overlooking Barcelona during the Spanish Civil War. [1936]

Contributions may focus on one country or may have a broader/transnational comparative scope, but all proposals should deal with how women negotiated their relation with the Communist parties, reacted to politics and state interests and understood to challenge these policies, rather than just embracing an allegedly passive attitude, as the Cold War studies used to depict it. We are particularly interested in covering the entire time frame specific to the evolution of Communist parties in Europe and the region under consideration. We strongly encourage contributions that cut across traditional periodization, deconstruct state-centric narratives, and question well established lieux communs, such as the impenetrability of the Iron Curtain, or the strictly decorative role of the Women International Democratic Federation (WIDF) – the international Communist women movement.

We welcome contributions from different fields of research: history, political science, philosophy, sociology, gender studies or any other related areas of interest, addressed from an interdisciplinary perspective.

Topics may address (but are not limited to) the following aspects:

  • Communist ideology and women in society – practice and discourse
  • Collective and/or individual biographies
  • State intrusion and the body politics
  • Empowerment and disempowerment
  • Women organizations – national and international: programs, attributions, activities, relations between the organizations and/or between the organizations and the states;
  • Labor, new jobs, women in industry; women in Academia, women in Politics etc.
  • Dissent and/or collaboration in totalitarian regimes of the XX century Europe;
  • State feminism
  • Socialist feminists
  • Women in the opposition movements: partisans and anti-communist resistance
  • European Communist women organizations and the Global South
  • Women and Eurocommunism

Contributors are kindly asked to write abstracts (English or French) that do not exceed 500 words.

Deadline: 1st of March 2017.

You may submit your proposals at: hce8@iiccmer.ro, dalia.bathory@gmail.com.

Selected authors will be notified by the 10th of March 2017.

The deadline for the final draft of the paper is the 15th of June 2017.

***

The editorial team of History of Communism in Europe announces the theme for the 9th issue in 2018: Transnational Biographies. The call for papers will be released in December 2017.

***

The academic journal History of Communism in Europe is edited by The Institute for the Investigation of the Communist Crimes and the Memory of the Romanian Exile. It is a journal open to all inquiries that have the objectivity, complexity and sophistication required by any research on the issue of communism, as well as on the different aspects of totalitarianisms of the 20th Century Europe. These scholarly investigations must remain an interdisciplinary enterprise, in which raw data and refined concepts help us understand the subtle dynamics of any given phenomenon.

 

CfP: Istoria socială a comunismului românesc. Surse, metodologii, abordări, perspective

CALL for PAPERS

Istoria socială a comunismului românesc. Surse, metodologii, abordări, perspective

Cluj-Napoca, 4-5 mai 2017

Vaslui, ani 70 Sursă foto: Vasluiul Comunist
Vaslui, anii 70
Sursă foto: Vasluiul Comunist

 

Organizator:

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Parteneri:

Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai”

Centrul de Studiere a Populației, Universitatea „Babeș-Bolyai”

 

În ciuda unei abundențe editoriale, vizibilă în ultimele aproape trei decenii, spațiul istoriografic românesc a rămas totuși prea puțin deschis către cercetările care abordează istoria recentă în general, și cea a regimului comunist în mod special, din perspectiva socialului – de jos în sus, aducând în discuție individul, anonimul istoriei, și depășind paradigma holistică a unei societăți monolitice, imobile și incapabile de a reacționa în fața unui regim care era capabil să controleze totul. Tot așa, de-a lungul ultimelor (aproape) trei decenii, istoriografia românească a părut ancorată într-un tip de discurs, destul de liniar și adesea lipsit de analize dincolo de structurile politice, care a subliniat cu tușe stridente latura represivă a totalitarismului comunist – un demers a cărui justificare și/sau necesitate nu poate fi nici negată, nici ignorată. Ceea ce nu înseamnă că nu poate fi și dublată, completată și întregită de demersuri, cercetări și abordări noi care propun lărgirea câmpului de analiză al istoricului și reorientarea către o istorie la firul ierbii, și care presupun nuanțări și modificări ale discursului istoriografic, necesitatea recursului la noi tipuri de surse, cât și inovații din punct de vedere metodologic.

În ultima vreme însă, istoriografia românească a căutat să depășească abordările tradiționale, propunând deschiderea unor câmpuri de cercetare deloc sau prea puțin studiate. Astfel, au apărut din ce în ce mai multe proiecte de cercetare care vizează lărgirea discuțiilor și  a dezbaterilor referitoare la trecutul comunist al României, prin studii de caz asupra unor teme/subiecte care readuc în atenție socialul în general, și individul și/sau comunitatea particular, dar și relațiile care apar din interacțiunea dintre aceștia și regim/puterea politică. Aceste demersuri au în vedere transformările și reconfigurările masive pe care le înregistrează societatea românească postbelică, în urma proceselor de industrializare și urbanizare, a „cruciadelor” împotriva zonelor rurale, proceselor de migrație internă, restructurărilor sistemelor de învățământ și culturale. Toate aceste procese/evoluții/prefaceri au provocat mutații semnificative la nivel societal și au dus la apariția unor noi categorii sociale, dar și la apariția și dezvoltarea unor noi tipuri de relații interumane. Tot așa, au influențat și dat naștere sau sens altor procese/evoluții importante, referitoare la transformările socio-economice ale spațiilor rurale și urbane, dezvoltării urbane (din punct de vedere social, economic, edilitar), interacțiunii dintre rural și urban. Aceste subiecte sunt importante întrucât ele reprezintă teme care ne pot edifica atât asupra dimensiunilor procesului de modernizare socială imaginat de regimul comunist, cât și asupra rezultatelor efective înregistrate la nivel local.

Conferința Istoria socială a comunismului românesc. Surse, metodologii, abordări, perspective are în vedere abordări multi- și inter-disciplinare ale unor teme care au legătură cu dimensiunea socială a comunismului românesc, încurajând contribuțiile din sfera a cât mai multor științe sociale: istorie, sociologie, psihologie, antropologie, demografie, științe politice, geografie, economie, ș.a.

O direcție importantă asupra căreia am dori să insistăm se referă la sursele care pot sta la baza cercetărilor și analizelor referitoare la istoria socială a comunismului românesc. În genere, dezbaterile în această problemă sunt tranșate în mod superficial prin respingerea și/sau infirmarea validității oricărei date statistice emisă de o instituție a regimului comunist. Alte tematici importante, pe care le avem în vedere – fără a limita însă deschiderea organizatorilor către alte propuneri:

  • procesul de industrializare postbelic
  • urbanizarea: evoluția și dezvoltarea spațiilor urbane
  • transformările socio-economice ale lumii rurale
  • consum, penurie, calitatea vieții, alimentație
  • mobilitatea socială a populației
  • demografie (nupțialitate, natalitate, mortalitate, spor natural)
  • studii de gen
  • munca – productivitatea muncii, mobilitatea forței de muncă
  • igienă, standard de viață, morbiditate

 

Așteptăm contribuții sub forma unor propuneri individuale sau colective (secțiuni tematice cu trei-patru prezentări) până în data de 5 martie 2017.

Propunerile trebuie să conțină un rezumat de maximum 300 de cuvinte, însoțit de titlul lucrării și o scurtă prezentare a autorului, cuprinzând informații referitoare la afilierea academică, ariile de expertiză științifică și principalele publicații/activități în domeniu. Acestea trebuie trimise către organizatorii conferinței: Ștefan BOSOMITU (stefan.bosomitu@iiccmer.ro) și Luciana JINGA (luciana.jinga@iiccmer.ro).

Confirmarea rezultatelor, în urma selecției materialelor primite, se va face până în data de 13 martie 2017.

Organizatorii conferinței au în vedere și publicarea unui volum (la o editură prestigioasă din România) care să cuprindă contribuțiile importante prezentate în cadrul conferinței.

 

Organizatorii vor acoperi costurile de cazare și masă ale participanților de-a lungul conferinței. La cerere, există posibilitatea decontării și a cheltuielilor de transport (tren, autocar, microbuz, autoturism).

Les fusillés (1940-1944)

Avea să fie arestat de către agenții ai Gestapo-ului în după-amiaza zilei de 30 iunie 1942, în Gara din Dijon. Se pregătea să treacă clandestin în Elveția, alături de un grup de olandezi. Cunoștea bine drumul, pe care-l bătuse de atâtea ori, în împrejurări similare. Ceea ce nu știa Olivier Giran – eroul scurtei noastre relatări –, e că unul dintre membrii grupului pe care urma să-l treacă clandestin în Elveția era Freddy Carnet – agent infiltrat al poliției germane.

Olivier Giran nu împlinise 22 de ani în momentul arestării. Și activa deja de mai bine de un an în cadrul Rezistenței. Născut la 14 septembrie 1920, la Sèvres, era fiul lui Étienne Giran (1871-1944), filosof și istoric francez, fost pastor al Bisericii Walone din Amsterdam și secretar al unei Uniuni a liberilor cugetători. Étienne Giran nu avea să supraviețuiască celui de-al Doilea Război Mondial – membru al Rezistenței și al rețelei „AGIR”, a fost arestat la data de 5 iunie 1944 și deportat în lagărul de la Buchenwald (unde este înregistrat cu matricola nr. 78551, în data de 22 august 1944). A murit după doar trei săptămâni (14 septembrie 1944), în lagărul de la Mittelbau-Dora.

Olivier Giran avea să fie prins, asemeni tatălui său, în tăvălugul de foc și moarte al războiului. A reacționat instinctiv odată cu declanșarea ostilităților dintre Franța și Germania (2 septembrie 1939), înscriindu-se voluntar în armata franceză. A fost concentrat în data de 8 decembrie 1939 – și trimis pentru instrucție la Versailles și Vincennes, fiind mobilizat în Batalionul de Infanterie de la Larzac în data de 26 iunie 1940. Cum între timp se semnase deja armistițiul, Giran n-a mai apucat să fie trimis pe front, fiind demobilizat în data de 5 august 1940.

În toamna anului 1941 s-a alăturat rețelei „AGIR” – structură subordonată Secret Intelligence Service (serviciul de spionaj britanic) -, coordonată de Michel Hollard. Rețeaua întreprindea acțiuni de spionaj în legătură cu efectivele și pozițiile trupelor germane din Franța – informații care erau livrate ulterior britanicilor prin intermediul atașatului militar din cadrul Ambasadei Marii Britanii de la Berna (Elveția). Giran a întreprins acțiuni de strângere de informații/spionaj în diferite regiuni din Franța, așa cum avea să conducă/ajute și grupuri de olandezi (urmăriți de Gestapo), prin facilitarea trecerii clandestine în Elveția.

A fost arestat în vara anului 1942, tocmai când se pregătea să treacă un grup de olandezi în Elveția. Încă de la primele anchete și cercetări, Olivier Giran a încercat să nu implice în vreun fel rețeaua „AGIR”, susținând că trecerile sale în Elveția nu aveau alt scop decât contrabanda. A fost închis inițial la Dijon, transferat ulterior la Fresnes (14 octombrie 1942 – în apropierea Parisului, cea mai mare închisoare din Franța), iar apoi la închisoarea Pré-Pigeon din Angers (9 decembrie 1942).

Închisoarea Pré-Pigeon din Angers
Închisoarea Pré-Pigeon din Angers

În data de 24 martie 1943, Olivier Giran a fost judecat de un tribunal militar german, alături de Georges Beuret, André Lourioux, André Mérand, Robert Tschanz și Jean Vuillecot. Toți cei șase acuzați vor fi condamnați la moarte – prin sentința formulată în data de 30 martie 1943. Olivier Giran – pentru spionaj.

În dimineața zilei de 16 aprilie 1943, la ora 9:00, Olivier Giran a fost executat prin împușcare în apropierea Angers-ului, la Belle-Beille.

Postum, Olivier Giran a fost avansat la gradul de căpitan al Forțelor Franceze combatante. Tot postum, a primit titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare și a fost decorat cu „Croix de la Guerre” (1939-1945). În 1950, alături de tatăl său, avea să fie decorat postum și cu „Verzetkruis 1940-1945” (Crucea Rezistenței olandeze) – decorație care avea să fie acordată unui număr restrâns de foști combatanți (95). Începând cu data de 30 mai 1958, printr-o decizie a municipalității din Angers, piața din fața Închisorii Pré-Pigeon poartă numele lui Olivier Giran. Numele său este gravat și pe o placă memorială situată în Paris (207, rue de Bercy) care menționează numele a douăzeci de martiri ai rețelei „AGIR”, cât și pe scările primăriei din Sevres, alături de alte nume ale celor „Morți pentru Franța” (1939-1945).

Monumentul ridicat în 1952 în memoria celor executați la Belle-Beille între 1942-1944

În anii 1950, Belle-Beille a devenit un cartier din N-V Angers-ului. Astăzi, cartierul găzduiește și unul dintre campusurile Universității din Angers. Locația unde au fost executați, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, cel puțin 46 de prizonieri se găsește astăzi într-un parc, amenajat în jurul lacului Saint-Nicolas. Exact în acel loc, în septembrie 1952 avea să fie inaugurat un monument – o placă de ardezie, pe care este gravată silueta unui om cu mâinile legate la spate – care comemorează memoria celor executați prin împușcare între 1942-1944. În 2013, alături de monument a fost așezată o placă comemorativă cu numele celor 46 de executați. An de an, în cea de-a treia duminică a lunii octombrie, angevinii participă la o ceremonie de comemorare, organizată în fața monumentului din Belle-Beille.

Placa memorială cu numele celor 46 de executați, adăugată monumentului în 2013

Povestea lui Olivier Giran e doar una dintre cele peste 4000 pe care ni le propune spre lectură Les fusillés (1940-1944): Dictionnaire biographique des fusillés et exécutés par condamnation et comme otages ou guillotinés en France pendant l’Occupation, Paris: Les Éditions de l’Atelier,  volum colectiv apărut în mai 2015, sub coordonarea lui Claude Pennetier, Jean-Pierre Besse, Thomas Pouty și Delphine Leneveu.

les-fusilles

Lucrarea – care însumează aproape 2000 de pagini, e rezultatul unui proiect de cercetare derulat de-a lungul a opt ani, și efortul muncii a peste 118 autori. Pe lângă fișele biografice ale celor executați în urma unor condamnări penale (3287 persoane), sau a prizonierilor executați (863 persoane), lucrarea mai cuprinde și fișe biografice ale unor persoane ghilotinate (18 persoane), a celor care s-au sinucis înaintea execuției (8 persoane), a celor care au decedat în timpul anchetelor, din cauza torturilor la care au fost supuși (85 persoane), dar și listă parțială a femeilor executate (39 de persoane) – printre acestea din urmă și Olga Bancic.