www.ilegalisti.ro

Image
http://www.ilegalisti.ro

Despre comunismul românesc se scrie, într-o manieră pe care am putea-o considera coerentă şi legitimă din punct de vedere istoric, de mai bine de două decenii. O perioadă însemnată, de-a lungul căreia s-au publicat articole, studii şi volume semnificative. Au fost abordate subiecte diverse, însă accentul a părut să cadă mai întotdeauna asupra dimensiunii represive a regimului sau asupra universului carceral din perioada comunistă. S-a scris puţin sau chiar deloc despre: evoluţia economiei de-a lungul regimului comunist, articularea identităţilor individuale sau colective, diferitele aspecte ale cotidianului, ş.a.m.d.

Însă o carenţă evidentă este cea referitoare la comunismul românesc interbelic. Istoria interbelică a mişcării comuniste în special, şi a „stângii” româneşti în general reprezintă o preocupare academică personală. Încă de când am început să cercetez arhivele comunismului românesc interbelic, am înţeles că istoria subiectului nu a fost practic niciodată „scrisă”. Dacă a existat un interes în anii comunismului, retorica discursului istoriografic a fost puternic influenţată de ingerinţele ideologiei şi ale politicului. Ulterior, istoria comunismului românesc interbelic a fost un subiect evitat de către o istoriografie preocupată mai degrabă de dimensiunea represivă a regimului instaurat după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Ceea ce este, în definitiv, cât se poate de firesc. Până la un punct însă.

În acest context, proiectul finalizat de dr. Cristina DIAC – cercetătoare la Institutul Național pentru Studierea Totalitarismului – nu poate fi decât îmbucurător.

Arhiva electronică www.ilegalisti.ro reprezintă o bază de date statistice unică în România. Acolo se găsesc fișele biografice a aproximativ 1.000 de membri sau simpatizanți ai Partidului Comunist din România din perioada interbelică.

Mai mult decât atât, cercetătorii interesați de istoria comunismului românesc interbelic vor găsi pe site-ul www.ilegalisti.ro și câteva grafice, tabele și sinteze realizate pe criterii politice și sociodemografice.

Pe lângă aceste date statistice, site-ul oferă și alte câteva rubrici ce se anunță foarte interesante. Unele dintre ele – Biografii exemplare – sunt deja updatate cu informații biografice ample referitoare la membri importanți ai PCdR: Bela Brainer, secretar general interimar al partidului între 1939-1940, Ileana Popp Răceanu, Francisc Bukova sau Ivanca Rudenko. Altele ne propun deocamdată doar niște titluri extrem de tentante – cum ar fi, spre exemplu, rubrica Istorii nespuse.

Din câte se pare, site-ul se va dezvolta încontinuu, în sensul că updatarea bazelor de date existente deja va continua. Ceea ce nu poate fi decât un lucru benefic.

Felicitări, Cristina, pentru finalizarea acestui proiect.

La Periprava

Sursă foto: România liberă
Sursă foto: România liberă

O cârciumă mizeră de mahala. Victor Petrini, aflat la o masă cu colegii săi de la *deratizare*, cerea lăutarului să-i cânte „La Chilia-n port”. Ascultând tânguiala tristă a lăutarului, Petrini plângea mușcându-și pumnii. Ștefan Iordache a interpretat magistral rolul lui Victor Petrini din ecranizarea romanului omonim al lui Marin Preda – Cel mai iubit dintre pământeni. Iar scena relatată succint mai sus a rămas una de referință. Așa cum este și melodia lui Ionel Tudorache – cea care spune o poveste sfâșietoare. De la Chilia de tristă amintire, undeva mai în străfundul Deltei, a existat un alt loc, poate la fel de sinistru, despre care se știu puține lucruri – Periprava.

La Periprava se ajunge doar pe apă. De la Tulcea – cu barja, barcazul, sau cu ori care altă ambarcaţiune. Drumul e greu şi anevoios, străbătând aproape de trei sferturi din braţul Chilia. De la Periprava, marea e aproape. Dunărea mai curge doar aproximativ 30 de kilometri, cotind abrupt către sud. În vechime, la Periprava se înălţa semeaţă cetatea genoveză Licostomo. Astăzi, acolo nu se mai găseşte decât un sat de pescari lipoveni, care numără puţin peste 100 de suflete.

Undeva la începutul anilor 1950, la Periprava s-a înfiinţat un punct de lucru al Formaţiunii 0600 – Penitenciarul Chilia Veche – pentru recoltarea stufului. În 1957, Periprava s-a desprins ca formaţiune de sine stătătoare în cadrul DGPCM (Direcţia Generală a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă), fiindu-i atribuit indicativul 0830.

De aici încolo, povestea Peripravei este una tristă – plină de frig, întuneric, foame şi moarte. Primele barăci au fost construite câţiva ani mai târziu. Până atunci, deţinuţii dormeau pe bacuri, îngrămădiţi în hambarele acestora, sau chiar în corturi, pe pământul nisipos al grindului Letea. Un gard, înalt de doi metri şi jumătate, a delimitat precis perimetrul coloniei. Aici au fost construite începând cu 1958-1959 cele câteva barăci, ridicate din paiantă şi acoperite cu stuf.

La Periprava se muncea, cât era ziua de lungă. Vara, deţinuţii erau folosiţi îndeosebi la munci agricole. Colonia avea în subordine o fermă zootehnică. Iar după construirea unui dig în apropiere, aceleiaşi colonii i-a revenit spre folosire un perimetru arabil de aproximativ 2000 de hectare. Greul începea însă odată cu lăsarea iernii. Zi de zi, îmbrăcaţi în pufoaice, cu căciuli cu clape peste urechi, şi încălţaţi în opinci de cauciuc, deţinuţii erau scoşi la recoltarea stufului. Munca era istovitoare. La fel şi normele zilnice, pe care cu greu le puteai îndeplini. Hrana era, de cele mai multe ori, neîndestulătoare. Un colț de pâine dimineața, o zeamă lungă la amiază și o cafea către seară. Nicidecum o masă care ar fi putut suplini eforturile considerabile depuse de deținuți de-a lungul zilei de lucru. Dar problema cea mai mare era lipsa apei potabile. În cadrul coloniei, existau câteva puțuri. Insuficiente pentru a asigura necesarul de apă. Astfel că, de cele mai multe ori, deținuților le era „servită” apă din Dunăre, netratată. Până și apa folosită la prepararea hranei, tot din bălțile din jurul coloniei era procurată. Rapoartele medicilor coloniei au specificat necesitatea găsirii unor soluții. În iunie 1960, s-a precizat chiar că inclusiv apa din puțuri a fost declarată nepotabilă, în urma unor teste. În ciuda acestor sesizări, autoritățile nu au luat măsuri. Efectele imediate aveau să se vadă în curând. În primul rând, incidența îmbolnăvirilor a crescut simțitor. Un raport medico-sanitar din trimestrul al III-lea al anului 1960 consemna existența a nu mai puțin de 1.811 cazuri de afecțiuni acute gastro-intestinale. Dintre acestea, 1.626(!) erau cazuri noi.

Însă poveștile cele mai sinstre ale Peripravei sunt cele despre morții coloniei. Una dintre cele mai tragice este aceea a lui Marin Brînzan, consemnat în scriptele coloniei ca deținut CR (deținut contra-revoluționar), condamnat în iunie 1959 la 2 ani de închisoare. Născut în 1896 la Calafat, Marin Brânzan era capul unei familii cu cinci copii (2 băieți și 3 fete). Nu poseda avere și nici școală prea multă nu făcuse (doar patru clase primare). Își câștigase existența în trecut muncind cinstit, practicându-și meseria de cojocar. Avea însă un „păcat” pe suflet, care pentru regimul comunist era sinonim cu „crimă” – în trecut avusese simpatii legionare. La cei aproape 64 de ani ai săi, atât cât avea în momentul arestării și condamnării sale, Marin Brînzan era încă în putere. Fişa matricolă penală a deţinutului Marin Brânzan ne spune doar o parte a poveştii. Mai precis, se consemnează că în data de 20 septembrie 1960, acesta a fost eliberat din Colonia Periprava. Adevărul e că Marin Brînzan nu a mai apucat să facă decât câţiva paşi în libertate. Un referat medical din 21 septembrie 1960 relatează restul istoriei:

Eliberatul BRÎNZAN M. MARIN în etate de 64 de ani, se internează de urgenţă cu F. Obs. 1470/20.09.1960, în Staţionarul de Medicină Internă a Form. 0830 – Periprava, cu diagnosticul de: ictus apoplectic, hemiplegie dr., hemipareză facială dr., afazie.

Bolnavul pe când ieşea pe poarta locului de detenţie, anunţat fiind cu câteva ceasuri înainte că va fi eliberat, în mod brusc cade pe jos şi de urgenţă este adus în staţionar şi internat.

La examenul clinic bolnavul este lipsit de cunoştinţă, prezintă hemipareză dr., hemiplegie dr., afazie, Babinsky pozitiv. TA. 21-13 la momentul internării. Ulterior 23-15. În rest, nimic de semnalat […]

Cabinetul medical al Formaţiunii MAI 0830 – Periprava, cu nota telefonică 7089 din 21 sept. 1960 solicită trimiterea avionului sanitar de la staţia „Salvare” a Spit. Nr. 1 – Adulţi – Tulcea. Avionul sanitar sosind, este evacuat în ziua de 21 sept. 1960 orele 16, la Spitalul Adulţi Nr. 1 – Tulcea, unde ulterior a decedat”.

Materialul a fost publicat şi în ediţia online a revistei  Observator cultural.