„Ultimul burghez” faţă în faţă cu … „piscina cu valuri”

ImageÎn Bucureştiul interbelic, Bazinul „Lido” cu valuri maritime era una dintre atracţiile majore pentru locuitorii Capitalei. Deschise la începutul anilor 1930, ştrandul şi hotelul aparţineau familiei lui Constantin I. Angelescu Monteoru (1869-1948), politician liberal, medic, profesor universitar, fost Ministru al Instrucţiunii Publice (1922-1928, 1933-1937) şi ministru plenipotenţiar la Washington.

ImageDupă instaurarea Republicii Populare Române, hotelul şi piscina Lido au fost naţionalizate.

În 1957, complexul, aflat în administrarea O.N.T. „Carpaţi”, a fost reamenajat şi reintrodus în circuitul turistic. Hotelul a păstrat vechea denumire a bazinului cu valuri, fapt ce a stârnit nemulţumirea „ultimului burghez” – dr. Petru Groza, preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale, care semnala „inadvertenţa” printr-o notă adresată Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (3 septembrie 1957).

Reproduc mai jos câteva fragmente din „spumoasa” intervenţie a lui Petru Groza:

N-am înţeles de ce O.N.T.-ul „Carpaţi” a numit noul său hotel, după numele unui bazin de înnot (sic!), ce avea în trecut un renume destul de dubios – Lido.

Acest loc era pe vremuri cunoscut ca un loc unde oamenii de afaceri luau dejunul pe terasă, privind diverse frumuseţi cum se scaldă.

Atunci când multe denumiri, unele legate chiar de istoria neamului au fost uitate sau părăsite, de ce s-a menţinut şi i s-a mai dat şi amploare, botezând un nou mare hotel cu numele unui bazin de înnot (sic!), cu renume dubios?

Lido mai aminteşte de plaja de lângă Veneţia, frecventată de Maharajahi, magnaţi ai industriilor şi stele de cinema. Firma O.N.T.-ului este „Carpaţi”. Nu ar fi fost logic să numească hotelul Carpaţi?

Denumirea Hotelului Lido va fi desigur schimbată, dar cine sunt acei care au avut această idee să-l numească astfel? Nu vor face ei şi alte greşeli, care nu se pot observa de orice trecător? Şi cine va suporta costul schimbării firmelor luminoase şi de pe diferite obiecte din interior?”.

Nota lui Petru Groza va fi stârnit în rândul membrilor CC, dacă nu hohote de râs, cel puţin zâmbete. Până la urmă, din câte ştiu, hotelul şi-a pătrat denumirea şi a continuat să fie „Lido”. Dacă greşesc, să-mi fie cu iertare. Probabil că în bugetul O.N.T.-ului pe al doilea cincinal nu au mai fi fost bani pentru schimbarea „firmelor luminoase şi de pe diferitele obiecte din interior” …

Image
Sursă foto: Arhivele Naţionale ale României
Image
Sursă foto: Arhivele Naţionale ale României

Advertisements

Coupe du Monde 1938

Mai 1938

Echipa națională de fotbal a României se pregătea intens pentru cea de-a treia aventură mondială – în căutarea „Zeiței înaripate”: Cupa Jules Rimet. După faimoasa croazieră cu „Conte Verde” (Uruguay, 1930) și după turneul patronat de „Il Duce” (Italia, 1934), era rândul Franței să organizeze Cupa Mondială.

Echipa României a plecat spre Toulouse, acolo unde urmau să întâlnească reprezentativa Cubei (5 iunie). Zeița Fortuna le surâsese românilor, care urmau să se dueleze cu un adversar facil. Tricolorii se obișnuiseră cu norocul. În calificări, sorții îi trimisese la un baraj cu Egiptul. „Faraonii” s-au retras însă, netezind calea românilor către turneul final.

„Rușinea” de la Toulouse

În Hexagon atmosfera era bună. Cu câteva zile înaintea meciului, un oficial al echipei României fusese în misiune de spionaj la un antrenament al cubanezilor. S-a întors convins că americanii nu ne pot pune probleme. „Băieții aceia abia pot sta în ghete”, le-ar fi spus acesta jucătorilor români, amănunt care ar fi sporit încrederea în sine din sânul echipei tricolore.

romania-cuba
Căpitanul echipei naționale a României, Ştefan Dobay, la începutul meciului împotriva Cubei (5 iunie 1938, Toulouse)

Pe “Stade Municipale Chapou” din Toulouse, lucrurile nu s-au potrivit însă. Meciul s-a încheiat nedecis: 3-3 după prelungiri. Pe vremea aceea nu existau lovituri de departajare. În ultimă instanță, s-ar fi recurs la o tragere la sorți, cu bilețele amestecate în jobenul arbitrului. Până acolo însă, meciul se putea reprograma. Ceea ce s-a și întâmplat, patru zile mai târziu.

Pe 9 iunie 1938, echipa României a suferit una dintre cele mai rușinoase înfrângeri din istorie, pierzând la „rejucare” calificarea în dauna modestei reprezentative a Cubei (1-2).

Gustul amar al înfrângerii s-a accentuat câteva zile mai târziu, când Cuba a pierdut clar următorul meci: 0-8 cu Suedia, la Antibes (12 iunie 1938).

Peste o săptămână, la Paris, Italia era încoronată campioană mondială, pentru a doua oară consecutiv,  după o victorie în finală împotriva reprezentativei Ungariei (4-2).

Pentru naționala României aveau să urmeze 32 de ani de așteptare până la o nouă aventură mondială, până când Dumitrache, Dobrin, Dinu, Lucescu sau Neagu aveau să plece într-o nouă expediție transatlantică spre Guadalajara – acel „nume care cântă”, pentru Mexico 1970.

Agnita-Botorca

În 1948, nou-înfiinţatul Partid Muncitoresc Român a decis deschiderea mai multor şantiere naţionale, în cadrul cărora urma să fie folosită şi munca brigăzilor de voluntari ai Uniunii Tineretului Muncitoresc. La 1 aprilie, aveau să se deschidă şantierele de la Bumbeşti-Livezeni, Salva-Vişeu şi Lunca Prutului – cărora poeţii le vor închina numeroase ode. De departe, cel mai cunoscut şantier a fost cel care a finalizat linia ferată dintre Bumbeşti şi Livezeni (aprox. 30 km.), care străbătea masivul Parâng, legând Oltenia de Transilvania. Şantierul, care avea să fie denumit „Gheorghe Gheorghiu-Dej” în 1948,  fusese deschis de fapt încă din 1944, iar în primăvara anului 1948 lucrarea era finalizată în proporţie de 80%. Mai multe detalii legate de şantierele naţionale: aici.

Despre Bumbeşti-Livezeni s-a scris destul. S-a turnat inclusiv un film care glorifica munca brigadierilor – Răsună valea (1950), în regia lui Paul Călinescu. Mai multe detalii: aici.

Puţini însă ştiu că primul şantier care a folosit munca voluntară a fost cel de la Agnita-Botorca – proiect finalizat încă din toamna anului 1947, care a vizat construirea unei conducte de gaz, lungă de 55 km, care urma să îmbunătăţească aprovizionarea cu gaz metan a Capitalei. Pe şantierul de la Agnita-Botorca au lucrat aproximativ 700 de voluntari.

Am găsit într-unul din fondurile de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale o fotografie de propagandă din timpul unei vizite de lucru pe şantierul de la Agnita-Botorca a unei delegaţii a Partidului Comunist. Scena e ludică, avându-i în prim-plan pe Stoica Chivu şi pe Miron Constantinescu – membrii ai Biroului Politic al Comitetului Central al PCR. Cei doi, coborâţi în şanţ, mimează efortul cu zâmbetul pe buze. Amândoi sunt îmbrăcaţi impecabil, ba chiar Stoica e cât se poate de elegant, purtând pălărie şi un fular legat în jurul gâtului. Pe marginile şanţului, lumea se strânsese „ca la urs”, privind distrată această „punere în scenă”.

Miron_Agnita-Botorca

Pe 25 decembrie 1947, în numărul special de Crăciun al cotidianului Scânteia, Partidul făcea o radiografie a „succeselor” repurtate de-a lungul anului. Printre altele, era publicat şi un poem închinat de către Gheorghe Zaharia şantierului de la Agnita-Botorca. Câteva fragmente:

AGNITA-BOTORCA,

poem de Gheorghe Zaharia

Hei-hei, surori şi fraţi

Ascultaţi!

Bărbaţi şi neveste

Vreau să vă spun azi o poveste

Minunată

Adevărată.

Pe care tinerii noştrii au scris-o

Cu târnăcopul, cu sapa

Au frământat-o cu noroiul şi apa,

Prin viforniţe şi ploaie,

Prin zăpezi şi noroaie,

Pas cu pas,

Fără răgas, fără popas,

Flăcăi, fete – şapte sute –

Pe ’ntrecute, pe’ntrecute,

Zi şi noapte, val-vârtej

Brigada lui GHEORGHIU-DEJ.

[…]

Într-o zi, un glas

– Glasul milioanelor de glasuri – a strigat:

Tovarăşi,

Fabricile noastre au nevoie de hrană,

Daţi-le mană,

Mana pământului nostru !

Daţi-le cât mai mult, daţi-le fără plată,

Şi cu prisos ne vor întoarce ele răsplată !

Scânteia, luată de vânt,

S’a înfipt,

Prin mii de braţe,

În inima Transilvaniei!

Aprinzând vâlvoarea strădaniei,

Acolo, tăceri nu mai sunt,

Pădurea, trezită,

Murmură,

Freamătă,

Forfotă;

Forfotă ziua de cântec,

Forfotă noaptea, cu bezna’nţepată de focuri,

De jocuri

– Jocurile muncii pe’ntrecute,

Băieţi şi fete – şapte sute –

Parcă sunt draci,

Parcă sunt vraci

Scormonitori,

Căutători de comori.

Boc, boc, boc, boc !

Pământul surd,

Pământul ud

Se cască, plesneşte

Şanţul creşte.

Agnita-i aici,

Agnita-i colo,

Botorca-i colo,

Botorca-i aici.

Distanţele scad, –

Şi conducta, şarpe de fier şi de smoală,

S’afundă şi-aleargă,

Se urcă pe stânci, coboară în vaduri adânci.

– Agnita-i colo, Botorca-i aici.

Boc – boc, boc, boc !

Uriaş ropot de voci

Cutremură brazii, inertele roci:

Ura ! – Botorca !

Gazul porneşte năvalnic

– Meşter mecanic –

Spre inimile slăbite,

Inimi fără număr,

Care-l aşteaptau – sânge nou şi tânăr. –

Boc, boc., boc.., boc !

Agnita-Botorca s’au unit.

Auziţi cum bat

Motoarele

– Inimi mari de oţel –

Şi la fel

Cum duduie strungul,

Furnalul se ’ncinge,

Fonta e aur, fierul e sânge,

Sfârâie fuse, războaiele bat –

Paca – pac – pac, paca – pac, pac !

[…]

Agnita-Botorca, grăunte ’ncolţit,

Prima sămânţă

Din care va creşte bob înmiit;

Agnita-Botorca, flamură vie,

Istoria care de-acuma se scrie,

Steag înflăcărat purtat de milioane de mâni,

Peste câmpiile şi peste munţii noştri bătrâni.

He-hei, ţara mea, ţara mea …,

De când aştept să te văd aşa,

Înăţându-te mândră, cu soarele’n mână

Peste comorile tale stăpână !

[…].