Breaking the Wall: A National and Transnational Perspective on East-European Science (1945-1990)

Breaking the Wall: A National and Transnational Perspective on East-European Science (1945-1990)

Bucharest, 10-13 October 2017
Organizers:
The Institute for the Investigation of Communist Crimes and the Memory of the Romanian Exile (IICCMER)
Konrad Adenauer Stiftung (KAS)
Centre de Recherches Historiques de l’Ouest (CERHIO- FRE CNRS 2004)
Programme
October 11

9h30-10h Registration
10h-10h30 Opening remarks

Ilinca Iordache, Programme Coordinator, Konrad Adenauer Stiftung Romania Office

Dinu Zamfirescu, President of the Scientific Council of the Institute for the Investigation of Communist Crimes and the Memory of the Romania Exile

10h30 – 12h Session 1 
Mihai Maci
Lecturer, Department of International Relations and European Studies, University of Oradea, Romania
Embracing Enlightenment : Translators and their translations of international scientific works

Jan Surman
Researcher, Higher School of Economics, Moscow / IFK Vienna
Translation Policy of the Kiev publishing house ’Naukova Dumka’ between Soviet Union, Socialist Camp and the Scientific Community

Mirosław Sikora
Researcher, Institute of National Remembrance (Historical Research Bureau) Regional Branch in Katowice (Upper Silesia) Poland.
From promising agent to suspicious Francophile. Professor Stefan Węgrzyn and his contacts with professor Jean Charles Gille in the eyes of Polish (counter) intelligence 1958-1976

14h-15h30 Session 2 
William deJong-Lambert,
Professor, Bronx Community College, City University of New York, USA
“The Difference Between No. 1 1928 and No. 1 1930 is Great Indeed”
Theodosius Dobzhansky’s Self-Imposed Exile from Soviet Russia

Stéphane Tirard 
Professor, Centre François Viète d’épistémologie et d’histoire des sciences et des techniques, Université de Nantes, France
Aspects of the reception in France of Oparin’s ideas on the origin of life in the middle of the 20th century

Cristiana Oghină-Pavie
Associate Professor, Centre de Recherches Historiques de l’Ouest CNRS FRE 2004, Université d’Angers, France
Lysenkoism in Romanian political archives 

16h-17h30 Session 3
Jean-Claude Dupont 
Professor, Centre d’histoire des sciences, des sociétés et des conflits (CHSSC-EA 4289), Université de Picardie Jules Verne, France
The Medical and Political History of Pavlovism in France : Fernand Lamaze and the Case of Painless Childbirth

Corina Dobos
Researcher, New Europe College, Bucharest, Romania
The Pavlovian turn : psychiatry textbooks and career strategies in post-war Romania

Sarah Marks
Lecturer, Birkbeck, University of London, UK
After Pavlov : Behavioural Conditioning Research in Poland and Czechoslovakia during the Cold War

October 12

9h- 10h30 Session 4 
Luciana Jinga
Marie Curie Fellow, Centre de Recherches Historiques de l’Ouest CNRS FRE 2004, Université d’Angers, France / Researcher, IICCMER, Romania
Attitudes towards disability and diseases in communist Romania. Case study : unrecoverable children and the premises for Humanitarian intervention after 1990

Anaïs Van Ertvelde
PhD Candidate, Leiden University, Netherlands
Rights and Rehabilitation. Polish scientific approaches to disability across the Iron Curtain.

Stefan Bosomitu
Researcher, IICCMER, Romania
Building Socialism while Challenging it. Sociology during Communism between Expertise, Societal Projects and the Socialist State Needs

11h-12h30 Session 5
Dalia Bathory
Researcher, IICCMER, Romania
Knowledge Production and Redistribution. The Case of the Institute of History in Cluj between 1957 and 1968

Petru Negură 
Lecturer, „Ion Creanga” State Pedagogical University in Chisinau, Moldova/ EHESS, France
Language, Linguistics, and Politics in the Soviet Moldavia

Daniela Maci
Lecturer, Department of Sociology and Social Care, University of Oradea, Romania
The Status of Philosophy in Romanian Communism

12h-12h30 Conclusions / general discussions

Advertisements

SOVROM-PORTRETE (I) – Miron Constantinescu

„România muncitoare – revista socială şi politică a sindicaliştilor din exil” a fost o publicație lunară a exilului românesc, care a apărut în Franța între anii 1952-1961. Principalul animator al publicației a fost social-democratul Eftimie Gherman (n. 1894, Lăpuşnicu Mare, jud. Caraș-Severin – d. 1980, Lăpuşnicu Mare, jud. Caraș-Severin).

România muncitoare
România muncitoare, nr. 1/ianuarie 1952

De-a lungul timpului, în paginile revistei a fost publicată rubrica „SOVROM-PORTRETE”, care aduna scurte note biografice despre mai-marii României Populare.

Primul astfel de portret pe care îl reproduc, din numărul 10/octombrie 1952, este cel dedicat lui Miron Constantinescu.

SOVROM-PORTRETE

Miron Constantinescu

Prietenii și cunoștințele lui Miron Constantinescu din anii treizeci, vor putea cu greu recunoaște în birocratul obez care își ascunde privirea în dosul unor ochelari negri, pe militantul comunist de la Litere.

Miron Constantinescu e intelectualul sinistrei echipe staliniste de conducere a Reperelei. Tânăr, în vârstă de 36 de ani, Miron Constantinescu e azi în culmea puterii, secretar al PMR-ului, Președintele Comisiei de Planificare, șeful „Braintrustului” lui Gheorghiu-Dej.

Miron Constantinescu a descins de la Arad în Bucureștiul anilor 1934-1935. Orfan, vlăstar plăpând de intelectual, tânărul student de la Litere s-a pasionat foarte curând de problemele politice. În Universitate, la Litere și Filosofie, elementele de stânga se impuneau colegilor lor printr-un dinamism intelectual incontestabil. Miron Constantinescu, Constanța Crăciun, Grigore Preoteasa, Mișu Dragomirescu, sunt câțiva dintre tinerii care au aderat atunci la comunism. Printre ei, cel mai intelectualizat a fost tânărul bursier de la Arad. În UTC și în celula universitară, Miron Constantinescu reprezintă de la început ortodoxia stalinistă. El este un „mâncător” de socialiști, și combate cu o înverșunare demnă de o cauză mai bună pe „deviaționiștii” din rândurile studenților. În discuțiile aprinse din mediul universitar, el aprobă frenetic procesele de la Moscova, lichidarea vechii gărzi bolșevice, hecatombele de cadavre ale „epurației” staliniste.

În anii 1936-1937, când fascismul universitar devine deosebit de agresiv, iar studenții de stânga apără libertatea de expresie în facultăți, Miron Constantinescu, mai prevăzător, e absent.

În perioada războiului, integrat în aparatul partidului, tânărul profesor de sociologie, care a promovat cu o interesantă teză de licență asupra mișcărilor țărănești din Ardeal, e arestat și condamnat la ani grei de temniță. E liberat după armistițiu cu sănătatea zdruncinată.

În Comitetul Central de după 23 august, Miron Constantinescu e socotit, alături de soții Chișinevschi, unul dintre adjutanții credincioși ai Anei Pauker. Redactor-șef al „Scânteii”, el are menirea , în primii ani ai apariției legale a oficiosului comunist, să contracareze influența lui Lucrețiu Pătrășcanu.

În Comitetul Central el este însărcinat cu supravegherea militanților și activiștilor ne-comuniști din mișcarea muncitorească. Biroul său, cu un fișier polițist ținut la zi, e un centru de spionaj și de dezagregare a social-democrației.

După fuziunea din 1948, odată cu transformarea României în republică „populară”, Miron Constantinescu – din lipsă de persoane de încredere care ar putea să conducă planificarea economiei – e pus în fruntea unei noi Comisii de Stat. Și de această dată, funcția lui e mai mult negativă decât pozitivă. El are menirea să supravegheze îndeaproape funcționarea Ministerului de Finanțe și a organismelor anexe, conduse în mod autocrat de Vasile Luca. Sarcina sa nu e ușoară. Sovrom-urile – care își fac apariția ca ciupercile după ploaie, organizații ce au menirea de a continua politica moscovită de spoliere a României inițiată în 1944, cu alte mijloace mai „științifice-avansate” –, răstoarnă toate planurile întocmite în anii 1948-1949. Miron Constantinescu, care a învățat între timp rusește, a schimbat rolul de „răzvrătit” cu cel care aprobă frenetic toate inițiativele Kremlinului. El „planifică” monopolul Sovrom-Construcției, el aprobă desfacerea pe piața neagră a stocurilor Sovrom-Metalului, el semnează trecerea minelor de cărbune din Valea Jiului în patrimoniul Sovrom-Cărbunelui.

Între timp, șeful planificării stă la pândă pentru a vâna capul lui Vasile Luca. Oficinele sale întocmesc zi de zi dosarul ministrului de finanțe Vasile Luca și cel al colaboratorilor săi, pentru răfuiala politică de mai târziu.

La sfârșitul lui decembrie 1951, la Sala Ateneului, Miron Constantinescu, pus să sărbătorească patru ani de existență a Reperelei, prezintă pentru prima dată în public actul de acuzare împotriva Ministrului de Finanțe. Nu se amintește încă numele lui Vasile Luca, însă militanții din partid știu încă de pe acum că operația de epurare va începe în curând. În mai, Luca e un cadavru politic. De acum înainte, rușii transmit ordinele lor lui Miron Constantinescu. La 15 august, el semnează în numele Consiliului de Miniștri ukazul moscovit de înființare a două noi societăți mixte: Sovrom-Utilaj petrolifer și Sovrom-Naval.

Această nouă tâlhărie rusească e sărbătorită de Miron Constantinescu „ca o lărgire a colaborării economice cu Uniunea Sovietică”, o nouă dovadă a „prieteniei staliniste față de poporul român”.

În galeria slugoilor Kremlinului de la București, „planovikul” Sovromguberniei ocupă un loc de frunte: acela al intelectualului care-și vinde țara la mezat.

„România muncitoare – revista socială şi politică a sindicaliştilor din exil”, nr. 10/octombrie 1952, pp. 40-41.

 

Despre un alt 23 august … Trei versiuni ale aceleiași istorii

Despre 23 august 1944 s-a scris mult. Într-o vreme (în anii regimului comunist), dintr-o perspectivă unilaterală și deseori subiectivă. Tușele s-au îngroșat în timp, dând naștere unei adevărate mitologii în jurul subiectului. Ulterior (post 1989), lucrurile s-au schimbat. „Povestea” acelui 23 august și-a recăpătat în parte echilibrul. „Ierarhiile” simbolice ale istoriei s-au răsturnat. Unii ar spune că prea mult.
Personal, cred că povestea lui 23 august 1944 încă așteaptă să fie scrisă. Așa cum se cuvine – fără ură și părtinire.

Imagini pentru 23 august

Dincolo de tumultul evenimentelor din Capitală, ziua de 23 august 1944 a curs firesc pentru majoritatea românilor. Ca o zi obișnuită de vară, marcată de rutina cotidiană. Mulți nu-și vor mai fi amintit prea multe amănunte legate de respectiva dată. Nu e și cazul deținuților politici – pentru care evenimentul a însemnat foarte mult – amnistierea pedepsei și eliberarea din închisoare.

Public mai jos trei mărturii – versiuni ale aceleiași istorii -, despre cum a ajuns vestea legată de 23 august în Penitenciarul Mislea și cum au decurs „negocierile” care au precedat eliberarea din închisoare a deținutelor. Mărturiile aparțin unor prizoniere de la Penitenciarul Mislea, condamnate pentru delicte politice – activitate comunistă. Acestea sunt: Elisabeta Sencovici (condamnată în 1942 la 25 de ani de temniță grea), Cecilia Ioniță (condamnată în 1942 la 5 ani de închisoare) și Liuba Chișinevschi (condamnată în 1936 la 10 ani de închisoare).

Penitenciarul Mislea este situat în comuna cu același nume din jud. Prahova. A luat ființă în 1896, unitatea de detenție fiind creată pe locul vechii mănăstiri Mislea, întemeiată de Radu Paisie în 1534. Până în 1924, a fost unitate de deținere a minorilor. Ulterior, a fost rezervată femeilor – condamnate de drept comun. În cadrul penitenciarului, exista o secție specială pentru deținutele politice (comuniste, legionare și arestate pentru activități de spionaj). După 1944 – penitenciarul Mislea a continuat să fie destinat exclusiv femeilor.

La data de 24 august 1944, când gardianul a deschis ușa dormitorului nostru și a făcut numărătoarea, într-un moment dat s-a oprit și ne-a spus: „Pentru dumneavoastră este o bucurie foarte mare”. Cu aceasta a plecat. Noi nu am știut despre ce este vorba și am fugit după el. Nu l-am lăsat până nu ne-a spus de decretul de amnistiere pentru deținuții politici comuniști. Nu vă pot descrie bucuria noastră. Am coborât, am intrat în sufragerie unde am întins o horă mare, am cântat și am dansat cum nu am făcut acest lucru niciodată. Îmi aduc aminte că Stela Moghioroș s-a urcat pe masă, ea dansa și cânta pe masă, iar noi jucam hora în jurul mesei. Apoi am ieșit afară în curte. Nu vă puteți imagina cum arătau legionarele, de-acuma speriate, cu nasul în jos, iar noi eram fericite. Ce am făcut imediat. Am continuat munca, dar am dezbrăcat zeghile. Noi eram obligate să salutăm în poziție de drepți, cu „Să trăiți!”. Am luat măsura să nu mai salutăm cu „să trăiți!”, ci: „bună ziua”. Eu fiind șefa atelierului, la un moment dat am fost chemată la directoare. Am intrat fără zeghe și am spus „bună ziua, domnișoara directoare”. Cu o gură mare a început să strige, cine ți-a permis să dezbraci zeghea și cum îndrăznești să mă saluți cu bună ziua. Atunci, i-am spus: „Domnișoară, este un decret de amnistiere a noastră, noi nu mai suntem deținute și am luat această măsură ca să ne îmbrăcăm în civil, că noi așteptăm din moment în moment eliberarea noastră”. Atunci, ea mi-a spus așa: „Tu vei rămâne în continuare în închisoare, pentru că tu nu ești numai o deținută politică, tu ai fost condamnată și la 3 ani pentru fals în acte publice”. I-am spus că am fost condamnată la 3 ani pentru fals în acte publice dar pentru același delict politic, de acțiune subversivă împotriva statului. Deci, aceasta am făcut-o tot în scopul aceluiași delict. Ea mi-a spus că uite, pe tine n-am să te eliberez, pe celelalte da, dar pe tine nu. Între timp, noi am început tratativele cu directoarea, întrucât ea nu ne elibera pentru că nu aveam nimic la mână în această privință și a auzit numai la radio decretul. Pe de altă parte, ei îi era frică să ne elibereze, fără un document legal, totodată și nouă ne era frică întrucât Valea Prahovei era înconjurată cu armata hitleristă germană. De aceea, de la 24 august, noi am mai stat în închisoare până la data de 28-29 august, când a venit de la Ministerul Justiției, trimis de Pătrășcanu (numit Ministrul Justiției), un om special cu decretul și cu dispoziția de a ne elibera.

Elisabeta Sencovici, Memorii (1917-1968), ANIC, fondul 60, dosar 641, ff. 51-52.

 

Dar a venit și ziua aceea. Doar că, pentru noi, aflate în spatele zidurilor, ziua de 23 August a venit și s-a rostogolit pe traiectoria infinită a Timpului, fără ca să știm că sunase clopotul eliberării noastre. În a doua seară însă, în jurul orei opt – nu pot spune dacă puțin înainte de închidere sau ceva mai târziu, nici dacă a mai avut loc, la timpul cuvenit, legiuita numărătoare (din pricina emoției, aducerile-aminte șovăie), deci – în jurul orei opt, câteva fete au fost chemate la conducerea închisorii. Pătrunse de emoție, ele au ascultat atunci informația despre încheierea Armistițiului și cuvântarea lui Lucrețiu Pătrășcanu: s-a vorbit acolo de eliberarea deținuților politici (cu excepția legionarilor). Ni s-a povestit apoi că audierea s-a făcut la invitația maistrei, în domiciliul acesteia situat în primul ocol din curtea închisorii […] Târziu, către miezul nopții, în dormitor se discuta potolit. Deodată, cheile zuruiră în lacăte. Masiva ușă se deschise prudent. O gardiancă transmite aproape șoptit: „Armistițiul s-a încheiat. Veți fi eliberate!” și se retrase grăbit […] În continuare, lucrurile s-au petrecut așa: directoarea a comunicat fetelor din conducere că nu ne poate pune în libertate doar pe baza comunicatelor transmise la radio; că este datoare să aștepte un ordin scris – cu toate ștampilele și parafele de rigoare. Rezerva ei ni s-a părut rațională. În orice caz, nu aveam ce discuta. În dimineața următoare, îmi amintesc – sau în cea de-a doua dimineață – am aflat că, peste noapte, sosise un curier din partea Ministerului de Interne, care adusese ordinul scris, de eliberare. Priveam fermecate și emoționate o bicicletă rezemată de zidul alb ce mărginea, spre interior, birourile; se vorbea că – sau într-adevăr așa s-a întâmplat – omul venise călare pe delicatul vehicul tocmai din capitală, ocolind liniile de luptă […] În cele din urmă ni s-a comunicat: formele așteptate s-au încheiat! Fiecare și-a primit „Biletul nr. … de eliberare a Condamnatei … (Da, așa era scris Condamnatei cu majusculă) […] Eram acum adunate în fața porții, dar în afara închisorii. Nimeni nu ridica glasul – se auzea doar un murmur al bucuriei, temperat de bunăcuviință […] Aici, în poartă, grupul nostru mare se despărți, inițial, în două: cele mai multe fete hotărâseră să pornească pe jos. Din acest grup – al temerarelor – multe se vor îndrepta spre capitală, altele – spre Banat, urmând ca ardelencele să ia în piept, vitejește, prin Arad, drumurile transilvane. Un al doilea grup, mai mic, cuprindea câteva femei vârstnice, câteva suferinde. Acesta va rămâne în sat. „Sperăm că, într-o zi-două, cineva va veni să vă ia în primire” […] Am fost nevoită să mă atașez grupului mic ce rămânea în sat: nu mă simțeam încă în stare s-o pornesc la un drum atât de lung. Ostașii ne conduseră la câteva case din preajmă […] În dimineața următoare, am fost trezite foarte devreme de zgomotul unor vehicule puternice, ce au oprit în apropiere. Mare ne-a fost bucuria: erau două camioane venite din Capitală.

Cecilia Ioniță, Istorii vechi și noi, Editura Printech, București, 2011, pp. 105-108.

 

Eliberarea. Eram la Mislea. Am aflat de 23 august chiar în noaptea respectivă. Dimineața s-au deschis camerele. Toate am aruncat zeghile noastre în curte. Voiam să ieșim imediat. Directorul nostru a spus că nu ne dă drumul – pe drum, din Mislea, sunt lupte cu nemții. Dacă ne dă drumul, ne omoară. Nemții au venit și au plecat. Eu rămân să mă împuște pe mine. Pe 25 august a venit un băiat trimis de Pătrășcanu. Liuba și Constanța [Crăciun] știau nemțește, sa stabilit să plece în recunoaștere. Băiatul de la Pătrășcanu avea o schiță de sate eliberate. Pe 26 am ieșit după această schiță, conduse de Melita [Scharf], care se descurca bine. Eram multe. „Cine vrea să meargă pe jos, să lase lucrurile”. Țărăncile, care erau și ele deținute, nu voiau să lase lucrurile. Am spus că, din București, vom trimite trenul după ele.

Liuba Chișinevschi, în Confesiunile elitei comuniste. 1944-1965: rivalități, represiuni, crime … Arhiva Alexandru Șiperco, vol.II, (Andrei Șiperco: editor), București: INST, 2017, p. 57.

Scurte „istorii” din ilegalitate (I)

[1940]
Cum se ‘făceau’ căsătoriile dintre comuniști. Când unul dintre ei era deținut …

elis

„Căsătoria noastră […] a fost organizată cu dispensă, deci foarte repede. Pentru ziua fixată am călătorit la Sibiu. De la închisoare l-am luat pe soțul meu și am pornit spre primărie, bineînțeles cu plutonierul major după noi, care avea arma în spate. În drum spre primărie, spre ofițerul stării civile, ni s-a spus că trebuie să avem la căsătorie doi martori, iar noi nu-l aveam decât pe plutonierul Neacșu. Ne-am gândit să luăm pe cineva de pe stradă, pentru că era și foarte greu să găsești martori pentru o căsătorie între comuniști. Ne-am uitat de-a lungul străzii și căutam cu privirea un muncitor, un om care să accepte, deși în primul moment nu știa despre ce și mai ales despre cine e vorba. Am oprit un om mai modest îmbrăcat. Îl chema Constantinescu. I-am spus: „Noi vrem să ne căsătorim și ne trebuie un al doilea martor. Dumneata dorești să fii al doilea martor al nostru?”. El a văzut că este vorba de un arestat, deoarece plutonierul major era cu noi, și cu toate acestea a fost de acord. Ne-am urcat la ofițerul stării civile […] După ce a luat actele și datele noastre personale, ofițerul s-a adresat soțului meu, că nu va oficia căsătoria noastră deoarece eu sunt evreică. La aceasta, Sencovici a răspuns că nu are dreptul să oprească căsătoria noastră întrucât și el face parte din minoritățile naționale, fiind ungur. Într-adevăr, nu a putut face acest lucru și așa că ne-a declarat căsătoriți. După semnarea actului și de către cei doi martori, am plecat. În drum spre închisoare, eu i-am propus plutonierului major să întrăm undeva ca să servim ceva. Plutonierul Neacșu a fost de acord, așa că am intrat într-un local unde am comandat câte o gustare și bere. După ce am servit, am plătit, ne-am luat rămas bun de la martorul nostru necunoscut și apoi ne-am continuat drumul la închisoare”.

Elisabeta Sencovici, Memorii (1917-1968), ANIC, fondul 60, dosar 641, f. 8.

 

Partea a II-a: NUNTA și … ultimul ‘twist’ 😉

Image may contain: 1 person, suit and sunglasses
Alexandru Sencovici

„Ajungând la închisoare, am cerut voie directorului să-mi permită un vorbitor cu toți minerii arestați în procesul soțului meu*. Directorul închisorii, fiind un profesor, care a fost concentrat în acea perioadă, un om corect și binevoitor, a admis cererea mea. Eu am pregătit alimentele pe care mi le-au dat tovarășii de la Cluj. Patroana mea, mi-a dat un conserv mare de șuncă, am mai cumpărat eu ceva băutură, salam și pâine și în camera de vorbitor am dat o mică gustare pentru tovarășii arestați. Aceasta a fost oarecum „nunta” noastră. Tovarășii și noi toți am fost foarte emoționați, de fapt a fost și foarte, foarte trist. Nu peste mult timp a venit directorul și ne-a spus că trebuie să întrerupem vorbitorul, ceea ce nu a fost deloc pe placul unor tineri căsătoriți, care se iubeau. Minerii și cu soțul meu au trebuit să se retragă, iar eu să plec din nou la hotel. În după amiaza acelei zile, am mers la agenția de voiaj să-mi cumpăr bilet de tren spre Cluj. Când am cerut bilet spre Cluj, casierița a început să plângă, spunând: „Cum, mergeți la Cluj, nu știți ce s-a întâmplat?”. Eu, chiar că nu știam nimic, și am întrebat-o: „Ce s-a întâmplat?”. Îmi răspunde: „S-a publicat Dictatul de la Viena, Ardealul de Nord ni s-a răpit”. Era exact ziua Dictatului de la Viena. N-am înțeles prea bine din cele spuse de casieră, care plângea, dar am ieșit pe stradă și m-am interesat. Era agitație foarte mare. Am fugit la închisoare. Plutonierul major, Neacșu, a deschis poarta. I-am cerut să vorbesc câteva minute cu Sencovici. Pe el l-am văzut plimbându-se cu minerii în curte. Când m-a văzut, s-a apropiat de poartă. Plutonierul major n-a prea vrut să ne permită să vorbim. Dar eu i-am strigat: „Să știi că s-a hotărât ruperea Ardealului de Nord, care va aparține ungurilor, eu ce fac? Clujul este răpit”. El știindu-mă foarte tânără și fără experiență mi-a răspuns: „Rămâi la Cluj cu tovarășii tăi”. Plutonierul major a închis poarta și nu ne-a dat voie să vorbim mai mult. Am plecat și m-am întors acasă”.

Elisabeta Sencovici, Memorii (1917-1968), ANIC, fondul 60, dosar 641, ff. 8-9.
————–
* Alexandru Sencovici fusese trimis de către conducerea PCdR în primăvara anului 1940 în Valea Jiului, pentru a reorganiza mișcarea comunistă din zonă. A fost arestat în mai 1940 la Lupeni, alături de 30+ tineri mineri care participaseră la ședințele convocate de Alexandru Sencovici.

Confesiunile elitei comuniste. Arhiva Alexandru Șiperco, vol. II (prefață)

Confesiunile elitei comuniste. 1944-1965: rivalități, represiuni, crime … Arhiva Alexandru Șiperco, vol.II, (Andrei Șiperco: editor), București: INST, 2017.

Prefață

Stop-cadru. În camera de zi a unei impozante vile din nordul Bucureștilor, într-o noapte de primăvară a tumultosului an 1956, trei personaje scrutau cu un amestec curios de teamă și de hotărâre propriile lor viitoruri. Doi dintre aceștia erau potentați ai regimului, în timp ce cel de-al treilea personaj era soția unuia dintre aceștia – la rândul ei, personaj important al nomenclaturii. Așezați comod în fotolii, cei trei discutau nu despre destinul/ele lor, ci despre ceva ce se dovedea a fi – așa cum narațiunea lasă să se înțeleagă –, infinit mai important: partidul însuși, metaforizat de aceștia ca fiind năpădit de boli și aflat pe un drum ce nu se dovedea a fi cel drept. Neliniștile lor – despre care ni se sugerează că ar fi fost mai vechi –, păreau a fi legitime, mai ales în noul context creat de furtuna provocată de cel de-al XX-lea Congres al PCUS, însă teama nu putea – și, mai ales, nu trebuia –, să constituie o motivație care să îi abată de la un crez pe care și-l asumaseră cu ani în urmă. „Oare poate să ne oprească faptul că vom fi scoși, că vom pierde casele, că vor suferi copiii?”, ar fi spus atunci unul dintre cei doi, susținut mai apoi și de soție, chiar și după ce aceasta fusese avertizată explicit că ea și copii vor avea la fel de mult de pătimit – „Asta e problema, când trebuie să ajutăm partidul să se reașeze pe drumul cel bun?”. Decizia pe care vor fi luat-o tustrei în aceea seară avea să le marcheze destinul, așa cum va fi provocat – după cum se știe, probabil –, și o reconfigurare a geometriei puterii în cadrul partidului comunist.

*

E prea puțin important dacă întâmplarea se va fi desfășurat întocmai așa cum o relatează, peste ani, unul dintre cei trei participanți la întâlnirea nocturnă. E însă foarte important să o reținem. În primul rând, pentru că relatările de acest fel sunt puține și adesea mult mai anoste. În al doilea rând, pentru că elementele care o compun – ca și alte detalii mai mărunte, de altfel –, par să fie veridice. Nu în ultimul rând, pentru că e o scena care ne spune o poveste cu multe înțelesuri despre istoria partidului comunist, dar mai ales despre cei care îl slujeau. Desigur, întâmplarea de mai sus poate fi interpretată și înțeleasă în diverse maniere. Pe de o parte, dat fiind că e vorba de o relatare târzie, retrospectivă, scena poate fi „citită” ca un soi de revelație a autorului nu asupra a ceea ce s-a întâmplat în 1956, ci mai degrabă asupra a ceea ce ar fi fost ideal să se întâmple – discursul auto-reflexiv devenind astfel un soi de justificare a posteriori. Pe de altă parte însă, la fel de plauzibilă – și fără să excludă în totalitate prima interpretare –, e și ipoteza cum că scena respectivă e o relatare despre orbire – poate (?) –, sau despre intransigență și fanatism, așa cum e și despre convingeri greu de înțeles, dar mai ales de cuantificat.

Scurta relatare de mai sus e doar o fărâmă a unei „mărturii” ample și târzii a Liubei Chișinevschi – membră a Partidului Comunist din România din ilegalitate și un personaj cu un destin tumultuos în anii regimului comunist –, care, alături de alte nouăsprezece similare, alcătuiesc volumul al doilea al Confesiunilor elitei comuniste. Arhiva Alexandru Șiperco. În cadrul acestui al doilea volum, pe lângă amintirile Liubei Chișinevschi (despre trecutul ei în cadrul mișcării comuniste – din perioada ilegalității, dar și de după 1944 –, dar și despre conflictul dintre soțul ei (Iosif (Roitman) Chișinevschi) și Gheorghiu-Dej, care va fi adus urgia asupra întregii ei familii), se regăsesc mărturii și informații furnizate de personaje importante ale istoriei comunismului românesc. Dintre aceștia, merită menționat Teohari Georgescu – membru important al partidului încă din perioada ilegalității, membru al Secretariatului, Biroului Politic și Comitetului Central al PCR/PMR (1945-1952), vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (1948-1952) și deținător al portofoliului Afacerilor Interne (1945-1952) în perioada represiunii generalizate, epurat în 1952 în „afacerea” devierii de dreapta și trimis la „munca de jos”. Tot așa, importantă este și mărturia lui Alexandru Drăghici – un alt nume greu al regimului, membru din ilegalitate al PCdR și succesorul lui Teohari Georgescu în fruntea Ministerului de Interne, un personaj care avea să sfârșească, la rândul său, epurat de către Nicolae Ceaușescu în 1968; dar și a soției acestuia – Martha Cziko Drăghici, la rândul ei, una dintre „veteranele” partidului. Importante din prisma informațiilor inedite pe care le furnizează referitor la lumea îngustă și deloc accesibilă a sferelor puterii sunt și mărturiile Elvirei (Hova) Gaisinski (membră a Comisiei de Control a CC al PCR/Comisiei Controlului de partid – care avea să sfârșească prin a fi sancționată în 1958, fiind mai apoi marginalizată), Idei Felix (director al Direcției Cadre din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, la rândul ei sancționată în 1958), Verei Călin („tehnică” a lui Lucrețiu Pătrășcanu în anii celui de-al Doilea Război Mondial) sau a lui Jean Coler (fost combatant în Războiul Civil Spaniol în cadrul Brigăzilor Internaționale) – cu toții membrii ai partidului comunist în ilegalitate și deținători – unii dintre ei vremelnic –, a unor funcții importante în aparatul de partid și de stat după 1944. Într-o altă categorie se pot înscrie mărturiile lui Iacov Calica și Mișu Dulgheru – personaje importante ale aparatului represiv al regimului. Primul dintre ei a activat în cadrul Serviciului Special de Informații (1945-1951), în timp ce Dulgheru a fost unul dintre ofițerii cei mai activi și mai brutali din Ministerul de Interne, unde activează în cadrul Corpului Detectivilor (1945-1947), iar mai apoi din cadrul Direcției Generale a Securității Poporului, ca șef al Direcției a V-a de Cercetări Penale. Mărturiile celor doi cuprind multe informații interesante și importante legate de acțiunile represive ale regimului din primii ani de democrație populară, cât și detalii legate de modalitățile de acțiune ale aparatului represiv, gradul de subordonare a acestuia față de puterea politică, ș.a.m.d.

Dincolo de observațiile cu caracter general referitoare la volumul de față, rămân în discuție câteva aspecte importante legate de corpusul de documente pe care ni-l oferă „arhiva Alexandru Șiperco”, cât și cu privire la conținutul de fond al acestei arhive. Corpusul de documente care alcătuiește „arhiva Alexandru Șiperco” este, fără îndoială, unul extrem de prețios, mai ales dacă avem în vedere puținătatea mărturiilor de acest gen. Cu toate că regimurile comuniste de tip sovietic au promovat dezvoltarea unei culturi a reflecției asupra propriului trecut – prin intermediul autobiografiilor de instituție –, comuniști români au lăsat puține urme scrise, în afara celor oficiale. În acest context, demersul de istorie orală al lui Alexandru Șiperco rămâne unul esențial. În primul rând, datorită caracterului său neobișnuit și inedit, cât și pentru că umple un gol însemnat. În al doilea rând, pentru că ne permite astăzi incursiuni într-un univers strâmt și aproape deloc accesibil, copleșit de secretomanie, plin de taine și de semne de întrebare. Stilul narațiunii majorității materialelor din cadrul acestei colecții (cel puțin în cazul acestor prime două volume) e adesea greoi și uneori destul de inaccesibil unui public care are puține cunoștințe despre istoria comunismului românesc. În mare parte, acest fapt se datorează avalanșei de nume, date și informații pe care le livrează interlocutorul, dar și naturii materialelor în sine – care reprezintă rodul unor discuții între inițiați, în cadrul cărora nu se abordau contexte, iar multe fapte și situații sunt mai degrabă sugerate, și doar rareori spuse răspicat. Aceste neajunsuri au fost corijate în parte de Alexandru Șiperco – care a făcut unele însemnări lămuritoare pe marginea notițelor sale (marcate în text prin subliniere), cât și de editorul acestei colecții – Andrei Șiperco, prin intermediul numeroaselor și amplelor trimiteri din subsolul textului – care, fără îndoială, au presupus un efort de documentare însemnat. Chiar și în aceste condiții, dificultățile de parcurgere a textului rămân, însă pentru cercetătorii interesați de subiect acest aspect nu ar trebui să constituie un impediment.

În ceea ce privește conținutul de fond al materialelor cuprinse în acest volum, discuția capătă deja alte proporții. Prima și cea mai legitimă întrebare care se naște în mintea cititorului atunci când lecturează volumul de față se referă la veridicitatea informațiilor și datelor livrate de aceste mărturii. „Culese” într-un context politic destul de complicat – în plin regim comunist, aceste depoziții pot fi privite cu oarece circumspecție. Totuși, în legătură cu acest aspect trebuie să avem în vedere câteva chestiuni importante. În primul rând, inițiatorul acestor discuții nu era un neofit, ba chiar din contră, iar între el și unii dintre interlocutorii săi existau relații de amiciție și chiar de prietenie. În acest context, e plauzibil ca natura dialogurilor, transcrise ulterior cu acribie de Alexandru Șiperco, să fi fost una destinsă și colocvială, fapt ce ar fi înlesnit demersul reflexiv. În al doilea rând, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că subiectele și temele pe care Alexandru Șiperco le „sugera” interlocutorilor săi se refereau cu predilecție la perioada clandestinității partidului și a regimului Gheorghiu-Dej – vremuri întrucâtva apuse, și despre care se putea discuta cu o oarecare relaxare; cel puțin în anumite cercuri. Se pot distinge ușor câteva chei de lectură a acestor materiale. În primul rând, există note clare de subiectivism în confesiunile (fostelor) elite comuniste. Așa cum se disting destul de ușor, și tușele groase ale demersurilor și explicațiilor legitimatoare – mai ales în cazul celor care făcuseră parte din structurile represive ale regimului: Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Iacov Calica sau Mișu Dulgheru. Acestea sunt însă neajunsuri inerente, specifice oricărui discurs auto-reflexiv, motiv pentru care nu diminuează în mod absolut importanța mărturiilor în sine. În al doilea rând, trebuie să avem în vedere și faptul că o bună parte dintre interlocutorii lui Alexandru Șiperco fuseseră întrucâtva victime ale fostului regim – fie sancționați statutar și marginalizați din punct de vedere politic, fie înlăturați brutal din funcțiile pe care le ocupau în aparatul de partid și/sau de stat. O parte dintre ei fuseseră chiar arestați, iar unii ispășiseră ani de închisoare. În aceste condiții, nu e de mirare că narațiunile abundă de excursuri menite a plăti „polițe” vechiului regim, dar mai ales celui care-l întruchipase pe dictator. În fine, un ultim aspect pe care aș vrea să îl evidențiez în legătură cu aceste mărturii se referă la fanatismul și orbirea multora dintre interlocutorii lui Alexandru Șiperco. Crezul lor în idealul comunismului și în partidul mesianic pare să fi rămas intact în ciuda derapajelor și imperfecțiunilor grotești ale „epocii” Gheorghe Gheorghiu-Dej. În ochii multora dintre ei, nu comunismul eșuase, de vină pentru toate neajunsurile și erorile grave din trecut fiind mai degrabă cei care ajunseseră printr-un complex de împrejurări nefericit în pozițiile de decizie.

Volumul al doilea al Confesiunilor elitei comuniste … este, fără îndoială, o apariție editorială importantă, mai ales pentru că ne propune incursiuni într-un univers strâmt, multă vreme inabordabil, inaccesibil și (încă) plin de controverse și de taine, un univers dominat adesea de arbitrar și ură, de vechi camaraderii denunțate, de intrigi și de conspirații, un univers populat de idealiști și fantaști, dar și de personaje absconse și hâde, de victime și de călăi – o frescă cu tușe groase a istoriei comunismului românesc.

Ștefan BOSOMITU

ISCR 2017 – Cluj, Facultatea de Istorie și Filosofie, UBB

Istoria acestui proiect e mai veche. Cam de un an și jumătate. Pe la începutul anului 2016 – împreună cu Luciana Jinga, Mara Mărginean, Manuela Marin și Vlad Onaciu, am tot discutat despre puținătatea abordărilor istoriografice referitoare la trecutul recent din perspectiva socialului. Și cum una e să vorbești și alta e să faci ceva – ne-am pus pe treabă. Primul pas l-a reprezentat o masă rotundă (Noi direcții și metodologii în cercetarea istoriei regimului comunist din România) pe care am organizat-o împreună – eveniment desfășurat în cadrul Congresului Național al Istoricilor Români (Cluj, august 2016). Ideea de a organiza ulterior o conferință a venit cumva firesc. IICCMER și-a asumat finanțarea acestui proiect, organizat în parteneriat cu Facultatea de Istorie și Filosofie a UBB și cu Centrul de Studiere a Populației, UBB. Mulțumiri le datorăm tuturor celor care au participat la organizarea acestui eveniment, dar mai ales prof. Ioan Bolovan, Luminiței Dumănescu și Oanei Tamaș – care ne-au înlesnit și intermediat toate contactele de la Cluj.

Ce urmează? O să vedem. Bine ar fi să nu ne rezumăm doar la atât …

Programul ISCR 2017

Istoria socială a comunismului românesc

Surse, metodologii, abordări, perspective

4-5 mai 2017

Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca

Image may contain: sky and outdoor
Vaslui, anii 1970 (sursă foto: Vasluiul Comunist)

Organizator

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

Parteneri
Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai”

Centrul de Studiere a Populației, Universitatea „Babeș-Bolyai”

 

Joi, 4 mai 2017

9:00 – 09:20 – Înregistrarea participanților

Aula „Regele Ferdinand”, Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca

09:20 – 09:30 – Deschiderea conferinței

Prof. dr. Ioan BOLOVAN, Prorector, Universitatea „Babeș-Bolyai”

Prof. dr. Ovidiu GHITTA, Decan, Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai”

Dr. Ștefan BOSOMITU, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc

09:30 – 11:00 – Secțiunea 1

Reflecții critice asupra comunismului românesc

Moderator: Alexandru MATEI

Arhive alternative și istorie socială: metodologii privind utilizarea surselor de Război Rece

Ioana MACREA-TOMA, Dr., Junior Research Fellow, Open Society Archives at Central European University, Budapesta

Antropologii occidentali și comunismul românesc. Un studiu de caz

Alina BRANDA, Conf. dr., Facultatea de Studii Europene, Universitatea „Babeș-Bolyai”

Ce a lăsat deoparte condamnarea comunismului românesc

Mihai MACI, Lect. dr., Universitatea din Oradea

11:00 – 11:15 – Coffee break

11:15 – 12:45 – Secțiunea 2

(In)disciplină vs. Control. Cotidianul punitiv și excluziv al partidului/regimului

Moderator: Dan DRĂGHIA

„Înaltul titlu de comunist”. Control și epurare în PMR (1945-1965) – preliminarii la o sociobiografie a „ilegaliștilor” comuniști

Ștefan BOSOMITU, Dr., IICCMER

Întreprinderea socialistă. Cotidianul (in)disciplinei în uzinele bucureștene. Studiu de caz: Uzina ‚Tudor Vladimirescu’

Bogdan VÂRȘAN, Drd., Facultatea de Istorie, Universitatea din București

Consiliul Central de Control Muncitoresc al Activității Economice și Sociale

Mihai BURCEA, Drd., Facultatea de Istorie, Universitatea din București

14:30 – 16:00 – Secțiunea 3

Eșecuri și disfuncționalități sistemice

Moderator: Ștefan BOSOMITU

O planificare cu probleme: formarea artiștilor prin intermediul învățământului superior în perioada comunistă

Valentin MAIER, Dr., Facultatea de Istorie, Universitatea din București

Un demers fără finalitate: integrarea socială a romilor în perioada regimului comunist

Manuela MARIN, Dr., Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai”

Consecințele industrializării asupra stării de sănătate a populației

Ilarion ȚIU, Conf. dr., Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”

16:00 – 16:15 – Coffee break

16:15 – 17:45 – Secțiunea 4

Muncă, retribuții, nivel de trai

Moderator: Manuela MARIN

Colectivizarea agriculturii între prosperitate și sărăcie. Retribuția muncii în GAC-urile din regiunea Argeș (1949-1962)

Antonio-Manuel TUDORACHE, Drd., Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”

Impactul colectivizării asupra nivelului de trai al țăranilor din Regiunea Suceava

Adrian ROTAR, MA, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

’Oamenii meșterului’. Istoria cotidiană și economia politică a reformelor salariale în România anilor 50

Adrian GRAMA, Dr., Central European University

Vineri, 5 mai, 2017

9:00 – 10:30 – Secțiunea 5

Avataruri ale urbanismului socialist

Moderator: Luciana JINGA

Zahăr – status social, urbanitate și forme de putere în primul deceniu postbelic

Mara MĂRGINEAN, Dr., Institutul de Istorie „George Barițiu”

Eșecul sistemului de redistribuire. Penuria cotidiană în anii 60-70

Vlad ONACIU, Drd., Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea „Babeș-Bolyai”

Modernism, standardizare și inegalitate socială. Despre construcția și distribuția de locuințe în România anilor 1960

Liliana IUGA, Dr., Central European University

10:30 – 10:45 – Coffee break

10:45 – 11:30 – Dezbatere

Național-comunismul și coruperea societății civile

Prof. univ. dr. Liviu ROTMAN, Facultatea de Științe Politice, SNSPA

11:30 – 13:00 – Secțiunea 6

Incursiuni în cotidianul „Epocii de Aur”

Moderator: Mara MĂRGINEAN

Simpli cetățeni sau viitori comuniști? Tineretul ca subiect politic în Epoca de Aur

Emanuel COPILAȘ, Lect. dr., Universitatea de Vest din Timișoara

Clipa de grație al lui Ceaușescu: reacții românești la invazia sovietică a Cehoslovaciei

Călin GOINA, Lect. dr., Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea „Babeș-Bolyai”

Televiziunea română – între proprietare, producător și beneficiar. Serviciu public, propagandă divertisment

Alexandru MATEI, Lect. dr., Universitatea „Ovidius”

14:30 – 16:00 – Secțiunea 7

„Proiecții” artistice ale socialului în comunism

Moderator: Vlad ONACIU

‘Prinț și cerșetor’. Condiția socială a artistului plastic în comunismul românesc

Dan DRAGHIA, Lect. dr., Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București

‘ … în căutarea identității sale de om. De om al muncii’. Imaginarul cinematografic al muncii în comunism

Roxana CUCIUMEANU, Lect. dr., Facultatea de Științe Politice, SNSPA

Modele feminine oferite de cinematografia României socialiste

Andreea-Gabriela IONESCU-BERECHET, Drd., Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografie „I. L. Caragiale”

16:00 – 16:15 – Coffee break

16:15 – 17:45 – Secțiunea 8

Evoluții metodologice și de cercetare din prisma studiilor de gen

Moderator: Ilarion ȚIU

Violența domestică în familia comunistă

Luciana JINGA, Dr., IICCMER

Emanciparea femeii în România comunistă. Narațiuni subiective

Petruța TEAMPĂU, Lect. dr., Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Universitatea „Babeș-Bolyai”

Ioana BORZA, dr., Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Universitatea „Babeș-Bolyai

Evoluții metodologice privind studiul rolurilor de gen în timpul regimului Ceaușescu. Metodologii mixte

Sorana CONSTANTINESCU, Drd., Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Universitatea „Babeș-Bolyai” / Clarkson University, NY

17:45 – 18:00 – Concluzii

Așa s-a călit oțelul … (X)

1968. Bătea spre sfârșitul lunii martie când săpăturile din curtea imobilului din Aleea Alexandru 23 avea să fie sistate. După mai multe tentative, secțiuni, prospecțiuni, fuseseră scoase la suprafață osemintele a trei persoane.

PROCES-VERBAL

Încheiat azi 22 martie 1968

Subsemnații Col. Simionescu Gheorghe, Dădălău Ioan, Șuler Nicolae, Dumitrescu Nicolae, Florescu Adrian, Tomescu Vasile din Consiliul Securității Statului, în baza ordinului primit din partea conducerii ne-am deplasat în strada Aleea Alexandru nr. 23 București, pentru a efectua o deshumare.

În anexa imobilului situat în fundul curții partea stângă de la intrare s-au efectuat mai multe săpături. În colțul N.-V. al anexei (în camera pardosită cu mozaic) la o adâncime de 2,10 m. s-au găsit oseminte a trei persoane.

Acestea au fost scoase, separate, fotografiate și predate Institutului Medico Legal București pentru a fi expertizate.

De față a mai fost și tov. Florescu Ion de la O.D.C.D.

Drept pentru care am încheiat prezentul proces-verbal într-un exemplar.

Din partea Consiliului Securității Statului

Colonel Gh. Simionescu

(indescifrabil)

La operațiunea de deshumare am participat și subsemnatul

Adjunct al Procurorului General al RSR

Lefter Buru

(indescifrabil)

ACNSAS, fond Documentar, dosar D 000019, vol. 15, f. 235

Fotografiile de la deshumarea despre care amintește procesul-verbal de mai sus au fost publicate acum câțiva ani de Mihai Burcea – aici.

Exact așa cum declarase în anchetă „Pantiușa” (Gheorghe Pintilie / Pantelei Bodnarenko). Numai locul nu și-l amintea precis. De asta și săpaseră aiurea multă vreme. Au dat peste niște „bețe”, niște „oase mici” (care s-au dovedit a fi de animale) și peste niște „pietre”. Pantiușa a „asistat” săpăturile. Și-a tot „muncit” mintea, a căutat să-și amintească … a „măsurat centimetru cu centimetru”.

Tot în anchetă, Pantiușa a declarat calm și cum „rezolvase” treaba … cu două decenii înainte – în 1946. El. Neciu. El împreună cu Neciu. El împreună cu Neciu și „Bulgaru”. Cine-și mai amintea. Cu o rangă. Așa a sfârșit Ștefan Foriș – fost secretar general al partidului în anii celui de-al Doilea Război Mondial.

Tov. Gh. Stoica: Cine l-a executat?

Tov. Pintilie Gh.: Șoferul meu i-a dat în cap o singură dată

Tov. Gh. Stoica: A țipat?

Tov. Pintilie Gh.: Nu.

Tov. Gr. Răduică: Șoferul era urcat pe un scaun pentru că Foriș era înalt și acesta nu ajungea. Așa l-a omorât.

Tov. Gh. Stoica: De unde era șoferul?

Tov. Pintilie Gh. : Din Uniunea Sovietică. Să vă spun cum a fost: Eu am săpat groapa – eu personal am făcut totul – nu am vrut să amestec pe nimeni. Mi-a fost frică să nu afle numele lui Foriș

(…)

Tov. Gh. Stoica: După ce l-ați omorât, s-a pus placa de ciment?

Tov. Pintilie Gh.: Am pus pământ, apă, am lăsat 2-3 zile până s-a bătut și iar am pus apă și singura grijă a fost să se așeze pământul.

În groapa unde fusese aruncat Foriș, și-au mai găsit loc alte două victime. Tot Pantiușa a „deslușit” și misterul ăsta.

Tov. Pintilie Gh.: Groapa era făcută cu o săptămână înainte. În groapă au mai fost băgați doi inși.

(…)

Tov. V. Patilineț: În cât timp au fost omorâți?

Tov. Pintilie Gh.: În timp de o săptămână. Primul a fost Foriș, pe urmă Pârgaru și pe urmă neamțul. Pe toți trei, noi doi i-am omorât. Au fost băgați unul peste altul în groapă.

Multă vreme, nu s-a știut precis cine era acel „neamțul” din relatarea lui Gheorghe Pintilie. Povestea s-a clarificat de curând, odată cu publicarea volumului Confesiunile elitei comuniste. România, 1944-1965: rivalități, represiuni, crime … Arhiva Alexandru Șiperco, editor: Andrei Șiperco, INST, București, 2014. „Mărturia” lui Valeriu Bucicov din volumul de mai sus certifică faptul că cea de-a treia victimă îngropată în subsolul anexei imobilului din Aleea Alexandru 23 era Marcu Schön.

Marcu Schön nu era un personaj oarecare în peisajul mișcării comuniste interbelice. O „radiotelegramă” a Siguranței din Timișoara transmisă la Centrală în data de 30 aprilie 1941 semnala următoarele:

La ordinul Dvs. telegrafic No. 7351 S/942, referitor la comunistul SCHON MARCU, născut la 12 iulie 1908 în Timișoara și a domiciliat în str. Porumbescu no. 36, avem onoarea a vă comunica că susnumitul are dosar no. 2898, la Bir. Poliției de Siguranță Timișoara din care reiese că este un comunist de marcă capabil de orice fel de acte de teroare. E pătruns adânc de ideologia partidului comunist, gata de a aduce oricând sacrificii pentru cauza comunistă. Recalcitrant, încăpățânat și sfidător față de autorități, calități pentru care a fost chemat să activeze în Comitetul Central al Partidului Comunist și repartizat ca curier (sic!), respectiv e omul de legătură între centru și comitetul Regional al Partidului comunist din Banat. A fost implicat în marele proces al regionalei comuniste „Banat” din 1934, din localitate, ca acuzat principal împreună cu Dudaș Ioseph, Eberling Julius și Slobodă Ioan. Susnumitul a fost condamnat de Consiliul de Răsboiu al Corpului VII Armată Sibiu la 10 ani de închisoare, 50.000 de lei amendă și 10 ani de interdicție. De asemenea, a mai executat 3 luni de închisoare la Arad pentru acțiune contra Siguranței statului. În cursul cercetărilor, refuză a vorbi, producând acte de violență în contra organelor polițienești și încercând să evadeze. Numitul împreună cu comuniștii cercetați în procesul din anul 1934, au declarat greva foamei și a setei. În ziua de 28 martie 1940 a fost eliberat din Penitenciarul Doftana. Numitul a fost ținut de noi în supraveghere până la 4 iulie 1940, când a plecat la București. În tot acest timp, numitul avea întâlniri cu membrii mișcării comuniste din localitate.

În vara anului 1942, Marcu Schön – care își conspira identitatea printr-un act fals emis pe numele de Andrei Schuller, avea să fie arestat într-un lot numeros de comuniști. În cadrul procesului judecat în 12 august 1942, acesta a fost condamnat la muncă silnică pe viață „pentru uneltire împotriva ordinii publice și sociale existente în Stat dând directive pentru formarea unei organizațiuni în acest scop”.

Asupra lui Marcu Schön au existat suspiciuni legate de colaborarea sa cu Siguranța încă din anii războiului. Din câte se pare, informațiile furnizate de foștii polițiști după 23 august 1944 au confirmat aceste suspiciuni. Drept care … epilogul sângeros.
Scotocind prin arhive săptămâna trecută, am dat peste o fotografie a lui Marcu Schön din anii 1930. Instantaneul e „luat” în curtea închisorii din Timișoara. Alături de Marcu Schön e Iosif Dudaș (n. 22 septembrie 1912, Târgu Mureș), inculpat și el în procesul din 1934.

Iosif Dudaș și Marcu Schön – Închisoarea din Timișoara. Anii 1930