Cuirasatul „POTEMKIN” şi „povestea” de după poveste

În dimineaţa zilei de 9/22 ianuarie, pe străzile din Sankt-Petersburg, a avut loc o mare demonstraţie populară. Marşul de protest avea să fie dispersat de către cazaci chiar în faţa Palatului de Iarnă al ţarului. Violenţa intervenţiei a fost însă extremă – deşi numărul victimelor variază de la o sursă la alta, se pare că era vorba despre o cifra ce depăşea o mie de morţi şi răniţi. Momentul a rămas în istorie ca „Duminica însângerată” şi este considerat astăzi scânteia ce va declanşa valul de proteste şi revolte din Rusia anului 1905.

În acest context tulbure, al unei revolte antiguvernamentale generalizate, fără o ţintă precisă, însă de o violenţă extremă, se înscrie şi povestea care avea să asigure vasului de război „Potemkin” o celebritate care va dăinui în posteritate.

Figura 8 - Imagine de pe Potemkin, înaintea revoltei (sursa - R. Hough)
Imagine de la bordul cuirasatului, înaintea revoltei

Potemkin”, pe numele întreg Kniaz Potiomkin Tavriceski (Князь Потемкин Таврический) a fost un cuirasat al Flotei Mării Negre a Imperiului Ţarist. A fost construit pe şantierul naval Nikolaev, începând cu anul 1898, şi a fost lansat la apă în 1904. Crucişătorul a fost botezat în onoarea prinţului Grigori Alexandrovici Potiomkin (23 septembrie 1739 – 5/16 octombrie 1791) fost general-feldmareşal rus, demnitar al statului şi favorit al ţarinei Ecaterina a II-a.

O revoltă şi o ecranizarea de succes

Celebritatea vasului de război rus avea să se datoreze revoltei marinarilor de pe vas din iunie 1905. Povestea revoltei este cunoscută, ea devenind subiectul unei ecranizări de succes a regizorului rus Sergei M. Eisenstein – Crucişătorul Potemkin / Bronenoset Potemkin. URSS, 1926. Pe fondul unor nemulţumiri crescânde, cauzate şi de înfrângerile succesive ale flotei ruseşti în războiul cu Japonia, la bordul crucişătorului Potemkin are loc o revoltă spontană (27 iunie), cauzată şi de hrana mizerabilă care era servită marinarilor. Când aceştia au refuzat să mănânce carnea alterată, ofiţerii de la bordul vasului au interpretat gestul lor ca pe un act de gravă nesupunere, drept pentru care au încercat să suprime prin forţă nemulţumirea. Din nefericire, marinarii au răspuns prin violenţă, iar situaţia a scăpat de sub control. Ofiţerii au fost fie ucişi, fie luaţi prizonieri, iar marinarii au preluat comanda vasului. În fruntea marinarilor răzvrătiţi era Afanasy Nikolaevich Matiushenko, despre care s-a spus ulterior că ar fi fost şeful celulei bolşevice de la bordul cuirasatului Potemkin.

Afiş sovietic al filmului lui Eisenstein
Afiş sovietic al filmului lui Eisenstein

După ce au preluat comanda vasului, marinarii de pe Potemkin au hotărât să pornească către portul Odessei. Opţiunea aceasta era justificată de mai multe considerente. În primul rând, era nevoie de o aprovizionare a vasului cu combustibil şi hrană, iar Odessa era unul dintre cele mai active şi dezvoltate porturi ruseşti. Un alt motiv pentru care marinarii răzvrătiţi au ales Odessa îl reprezenta dorinţa de a încerca să atragă de partea revoltei lor şi pe locuitorii oraşului. De ceva vreme, greve prelungite ale muncitorilor din Odessa paralizaseră activitatea economică a oraşului. Episodul s-a sfârşit însă tragic, printr-o intervenţie brutală a trupelor imperiale. Nici manevrele de intimidare ale marinarilor şi nici cele câteva obuze pe care aceştia le-au lansat asupra Odessei nu au avut darul de a schimba soarta lor. În urma masacrului de pe cheiul Odessei, crucişătorul a părăsit portul la data de 1 iulie. Filmul lui Eisenstein se încheie aproximativ în această secvenţă temporală, cu plecarea cuirasatului din portul Odessei şi cu întâlnirea cu alte vase din escadra imperială care nu s-au angajat într-un schimb de focuri cu Potemkin. Ce s-a întâmplat apoi cu marinarii „revoluţionari” sau cu vasul de război rusesc?

„Povestea” de după poveste

În după-amiaza zilei de 2 iulie 1905, locotenent comandorul N. Negru, căpitanul portului Constanţa se afla la bordul vasului S.M.R. „România” în compania locotenent colonelului Nicolae N. Banov, comandantul staţionarului rus „Psezuape”, care se afla ancorat în rada portului Constanţa. În jurul orelor 17:00, lui Nicolae Negru i-a fost adus la cunoştinţă faptul că un vas de război se îndrepta către port, din direcţia Sulina. Odată cu apropierea vasului, comandantul rus a recunoscut crucişătorul „Potemkin”, care cu o zi înainte părăsise portul Odessa. Se pare că autorităţile ţariste anticipaseră destinaţia cuirasatului, întrucât comandantul rus N. Banov fusese informat de către Legaţia Rusă de la Bucureşti, doar cu câteva ore mai devreme, de posibilitatea ca „Potemkin” să ajungă la Constanţa.

Primirea vasului de către autorităţile româneşti s-a făcut în conformitate cu toate regulile marinăreşti. La rândul lor, marinarii de pe Potemkin au arătat o grijă deosebită pentru etichetă, primindu-l pe căpitanul portului cu onorurile care i se cuveneau.

Întâlnirea a fost însă una protocolară iar primirea destul de rece. Reprezentanţii marinarilor i-au înmânat căpitanului N. Negru o listă cu provizii pe care le cereau şi pe care se angajau să le plătească pe loc [Cererile marinarilor: 400 tone de cărbune, 200 de kilograme de său (ulei) pentru maşină, 200 de litri de vin, 8 boi, pâine pentru trei zile socotit la 800 de oameni, 40 de kilograme de tutun şi 15 kilograme de hârtie de ţigară]. Precaut, căpitanul le-a răspuns marinarilor că decizia în această chestiune nu îi aparţine, dar că va face toate demersurile către autorităţile de la Bucureşti pentru ca să primească un răspuns urgent.

Iniţial, autorităţile româneşti au refuzat să acorde vasului dreptul de a se aproviziona şi au avut loc mai multe negocieri. Printre altele, s-a adus în discuţie şi posibilitatea ca românii să răscumpere crucişătorul, ofertă pe care marinarii au respins-o ferm. Autorităţile româneşti au trebuit să suporte şi presiunile diplomaţiei ruseşti care încerca să blocheze orice posibilitate de scăpare pentru marinarii de pe vas. În condiţiile în care părea că nu se poate ajunge la nici un compromis între marinarii răzvrătiţi şi autorităţile româneşti, şi întrucât singura soluţie acceptată de către Bucureşti era debarcarea şi predarea vasului de război, Matiushenko şi tovarăşii lui de luptă au decis să părăsească portul Constanţa. Destinaţia lor? Theodosia, portul rusesc de la Marea Neagră cu cel mai slab sistem defensiv. Necesitatea aprovizionării devenise stringentă.

Ajunşi la Theodosia, marinarii de pe Potemkin au întâmpinat noi refuzuri în ceea ce priveşte aprovizionarea navei. Căpitanul micului port rusesc a pretextat că nu poate satisface nevoile răzvrătiţilor întrucât oraşul nu dispunea de cantităţile atât de mari de cărbune. Mai mult decât atât, în urma unor schimburi de focuri, mai mulţi marinari de pe Potemkin au fost ucişi. Alternativele potemkiniştilor deveneau din ce în ce mai puţine. Dacă ar fi continuat să ducă această luptă surdă cu autorităţile ruseşti, era clar că vor rămâne în curând fără provizii. Ori în acel caz, singura soluţie nu era decât să se predea, mai ales în condiţiile în care toate vasele de război din Flota rusească a Mării Negre se aflau pe urmele lor. Iar dacă s-ar fi predat, cu toţii ştiau că vor sfârşi în faţa plutonului de execuţie. Astfel, gândul întoarcerii la Constanţa părea să devină în mintea a din ce în ce mai mulţi marinari ca o soluţie acceptabilă. În definitiv, românii le promiseseră că dacă vor debarca şi vor preda vasul, vor fi lăsaţi liberi şi nu vor fi extrădaţi în Rusia ţaristă.

În noaptea de 7-8 iulie 1905, la orele 2:00 ale dimineţii, cuirasatul intra lent, pentru a doua oară, în portul Constanţa. După o serie de discuţii care s-au purtat chiar în acea dimineaţă, Matiushenko părea încrezător că va obţine o înţelegere în termenii pe care autorităţile româneşti îi propuseseră cu ocazia vizitei lor anterioare: predarea vasului autorităţilor româneşti şi debarcarea tuturor marinarilor; mai mult decât atât, toţi marinarii urmau să fie lăsaţi liberi şi tuturora urma să li se acorde cetăţenia română. Abia dădeau zorile când şalupe pline cu marinarii de pe Potemkin începeau să ajungă la ţărm.

Marinarii de pe Potemkin se predau autorităţilor române
Marinarii de pe Potemkin se predau autorităţilor române
Marinarii de pe POtemkin debarcă la Constanţa
Marinarii de pe Potemkin debarcă la Constanţa

Cei aproape 750 de marinari răzvrătiţi rămâneau în România. Chiar după încheierea episodului din portul Constanţa, povestea nu avea să se încheie. Potemkiniştii reprezentau un pericol real pentru statul român, iar Siguranţa trebuia să îi supravegheze îndeaproape. Sarcina nu se va dovedi deloc facilă, mai ales în condiţiile în care mulţi dintre foştii marinari vor deveni agenţi agitatori ai bolşevicilor în România. Condiţiile de viaţă ale acestora în România nu au fost din cele mai uşoare. Dat fiind că „potemkiniştii” păreau şi puteau fi o ameninţare permanentă pentru democraţia românească, au existat reguli precise care au reglementat statutul lor în România. Libertatea de mişcare le era condiţionată de înştiinţarea autorităţilor. La fel, mutarea într-o altă localitate se putea face doar dacă în prealabil s-ar fi obţinut aprobări în acest sens. „Potemkiniştii” rămaşi în România au devenit în curând suspecţii permanenţi în cazurile oricăror tulburări sociale sau ale protestelor sindicale. În timpul revoltelor ţărăneşti din 1907, mulţi dintre vechii marinari de pe Potemkin au fost arestaţi preventiv, fiind suspectaţi de implicare în declanşarea revoltelor. Aceeaşi măsură va fi fost aplicată ulterior cu ocazia vizitei oricărui înalt oficial rus. Măsura arestului preventiv era justificată, spuneau autorităţile române, de necesitatea de a asigura condiţii de maximă securitate înalţilor oaspeţi ruşi. Peste ani, în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, acelaşi tip de precauţii a dus la internarea preventivă, în special în lagărul de la Tg. Jiu, a mai multor „potemkinişti”.

După jumătate de secol

Peste 50 de ani, într-o Românie devenită Republică Populară, povestea „potemkiniştilor” era un episod care putea fi „eroizat” de o propagandă aflată în cautarea de modele şi de surse de legitimare. Treizeci şi patru de foşti marinari de pe „Potemkin” mai trăiau în România la cincizeci de ani de la atât de celebra revoltă. Ca o răsplată pentru trecutul lor „revoluţionar, vechii „potemkinişti” au fost beneficiarii unei călătorii în ţara de unde fuseseră nevoiţi să fugă în urmă cu jumătate de secol Călătoria în Uniunea Sovietică a fost asigurată de statul român, iar la întoarcerea lor a fost organizată o sesiune de lucrări la Institutul de Istorie a Partidului, unde vechii marinari au fost invitaţi să îşi depene amintirile.

Afanasy Nikolaevich Matiushenko

Afanasy Matiushenko
Afanasy Matiushenko

Născut în 1879 în satul Dergachi din provincia Harkov, în Rusia. Tatăl său a fost nevoit să renunţe la agricultură, devenind cizmar. La vârsta de 9 ani, Afanasy a fost înscris ca elev în şcoala din satul său natal, un privilegiu destul de neobişnuit între copii de ţărani săraci.

Ulterior foametei din 1891, Matiushenko a fost nevoit să renunţe la şcoală şi să i se alăture tatălui său în atelierul în care acesta lucra.

La vârsta de 15 ani a plecat la Harkov unde a început să îşi câştige existenţa practicând diverse meserii. Ulterior a lucrat în portul Odessei, ca fochist pe un transportor către Vladivostok sau ca docher în Rostov.

În 1900, la vârsta de 21 de ani, a fost înrolat în Marina rusească, urmând să servească ca marinar în cadrul Flotei Mării Negre.

Odată cu declanşarea războiului ruso-japonez din 1904-5, Matiushenko a fost cooptat ca marinar la bordul crucişătorului „Potemkin”.

Se pare că ar fi fost unul dintre agenţii bolşevici de pe Potemkin, reuşind să formeze mai multe celule la bordul cuirasatului. Matiushenko a jucat un rol decisiv în timpul revoltei din iunie 1905, erijându-se în liderul răzvrătiţilor.

După predarea vasului către autorităţile româneşti în iulie 1905, Matiushenko nu a zăbovit prea mult în România. A plecat în Elveţia, unde s-a întâlnit cu mai mulţi lideri revoluţionari ruşi, inclusiv cu Lenin. Din Elveţia, a plecat spre Londra, apoi la Paris şi ulterior la New York. În 1907, s-a întors la Londra de unde a decis să plece în Rusia, la Odessa, pentru a-şi continua activitatea „revoluţionară”.

La 3 iulie 1907 a fost arestat la Nikolaev, judecat şi condamnat la moarte prin spânzurare. Sentinţa a fost dusă la îndeplinire în data de 20 octombrie 1907 la Sevastopol.

Kniaz Potiomkin Tavriceski” după revoltă

Fostul cuirasat Potemkin, rebotezat Panteleimon - 1906
Fostul cuirasat Potemkin, rebotezat Panteleimon – 1906

După ce s-au predat autorităţilor româneşti, Matiushenko şi alţi câţiva tovarăşi au încercat să scufunde vasul în portul Constanţa, dorind ca acesta să nu mai poată fi returnat Flotei ruseşti. La doar 24 de ore după ce echipajul de pe Potemkin se predase, în rada portului Constanţa ajungeau vasele de război ruseşti „Sinope” şi „Sfânta Treime (Три Святителя)”, sub comanda contra-amiralului Pisarevtsy, care plecaseră în urmărirea cuirasatului. În ciuda presiunilor Sankt-Petersburgului, autorităţile româneşti nu au acceptat extrădarea echipajului, permiţând în schimb ruşilor să îşi recupereze vasul pe jumătate scufundat. După două zile de eforturi, ruşii au reuşit să readucă cuirasatul pe linia de plutire.

La 9 octombrie 1905, ţarul Nicolae II a decretat ca numele crucişătorului să fie schimbat – „Pantelymon”, un nume de altfel peiorativ, care viza, în acelaşi timp, să şteargă din memoria contemporanilor simbolistica revoluţionară pe care numele „Potemkin” o dobândise.

După declanşarea Primului Război Mondial, crucişătorul a fost din nou rebotezat, cu un nume ceva mai adecvat – „Luptătorul pentru libertatei” (Boretz za Svobodu).

Istoria nefericită a crucişătorului s-a încheiat într-o notă la fel de tragică, fiind scufundat la 25 aprilie 1919 de către proprii ofiţeri care nu doreau ca vasul să ajungă în mâinile bolşevicilor.

În afara a două obuze lansate asupra Odessei în acele zile fierbinţi ale lunii iunie 1905, unul dintre cele mai puternice vase de război din Flota Mării Negre îşi încheie existenţa fără să fi tras un foc de armă.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s