“Trandafiraş” … povestea unei fotografii

Sabina WeissmanPovestea începuse într-o zi de toamnă mohorătâ a anului 1943, pe o străduţă desfundată din Bucureşti. În după-amiaza acelei zile, „căzuse” Lidia, „ridicată” fiind de pe stradă, fără prea multe explicaţii. Vreme de 24 de ore, Lidia a tăcut. Apoi, a vorbit. Arestările s-au intensificat. Întreaga „organizaţie” părea să se prăbuşească.

Ana Rene Weiss nu a avut vreme să îşi înştiinţeze verişoara, pe Sabina. A dispărut la câteva ore după ce aflase de „căderea” Lidiei. Legăturile nu funcţionau prea bine. Puţini dintre „tehnici” fuseseră informaţi despre iminenţa „dezastrului”.

Au trecut trei săptămâni.

Sabina se bucura de o oarecare libertate de mişcare în acel Bucureşti frământat de ororile războiului. În poşetă avea un act de identitate fals, pe numele Elena Cristescu. A plecat deci, fără prea multe temeri, în seara zilei de 3 noiembrie, către locuinţa unde trebuia să se întâlnească cu Banu. Avea să îi transmită o sumă de bani. Se obişnuise cu aceste „transporturi”. Erau fie sume de bani, fie diferite mesaje. Sabina învăţase să nu pună prea multe întrebări. Trăia însă cu conştiinţa că acţiunile ei sunt juste.

N-a apucat să realizeze ceea ce se întâmpla. La casa conspirativă o aştepta Banu. Însă el era acum „momeala”. A fost arestată. A urmat o percheziţie la locuinţa ei, în str. Koch, la nr. 7.

Acolo, agenţii Siguranţei avea să găsească destule: manifeste, materiale propagandistice, literatură marxistă (!) şi importante sume de bani. Sabina nu avea cum să le justifice.

Despre Sabina Weissman am mai scris în urmă cu ceva vreme (aici). Îi găsisem o poză şic, rătăcită într-un dosar al procesului care a urmat. Era chiar poza din actul ei de identitate fals.

Privind-o, mă gândeam cum acea tânără îşi riscase libertatea şi chiar viaţa în numele unei cauze. Nu căutam să o judec. Vroiam poate doar să o înţeleg.

Trei luni mai târziu, Sabina a primit trei condamnări: cincisprezece ani de închisoare pentru posesia şi folosirea documentelor de identitate false; închisoare pe viaţă pentru vina de a fi făcut parte dintr-o organizaţie ilegală; şi o condamnare la moarte, pentru materialele propagandistice găsite în apartamentul ei – aceastea erau considerate ca instrumente ale unei conspiraţii împotriva siguranţei şi ordinii în stat.

Cursul războiului se schimbase însă. Iar sentinţa din ianuarie 1944 nu avea să fie pusă vreodată în practică. Iniţial, în urma unei cereri de graţiere, pedeapsa capitală a Sabinei Weissman a fost comutată la închisoare pe viaţă. Ulterior, pe 24 aprilie, în urma judecării recursului, sentinţa grea formulată trei luni mai devreme avea să se transforme într-o „banală” condamnare de cinci ani.

După 1944, Sabina Weissman s-a căsătorit cu Mihail Petruc, un agent sovietic de origine ucraineană, care fusese condamnat în România în două rânduri, în perioada interbelică, pentru spionaj. După război, Petruc a făcut carieră în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, ajungând colonel.

Sabina a lucrat ca funcţionară în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. A murit în 1967, pe când avea doar 44 de ani.

Sabina Weissman nu a fost, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, membră a Partidului Comunist.

PS:

TrandafiraşSabina Weissman

LidiaSulamita Moscovici

BanuBernard Iosipovici

Advertisements

Despre … „trădările” intelectualilor

200px-Traian_SăvulescuEra o după-amiază toridă, de sfârşit de august 1944. Traian Săvulescu se găsea, împreună cu studenţii lui, într-unul din amfiteatrele Institutului Agronomic din Bucureşti. Liniştea după-amiezii a fost brusc „spartă” de huruitul tancurilor sovietice care se aflau la marginea oraşului. Peste câteva zile, aveau să îşi facă intrarea „triumfală” în Bucureşti. Se spune că Traian Săvulescu s-ar fi întors atunci către studenţii săi, anunţându-i grav:

Doamnelor, domnilor, ruşii ne invadează ţara. De aici încolo, scapă cine poate …”.

Patru ani mai târziu, acelaşi Traian Săvulescu a deschis prima sesiune a nou-înfiinţatei Academii a Republicii Populare Române, rostindu-şi raportul referitor la „Ştiinţa, literatura, arta şi slujitorii lor în Republica Populară Română”. Traian Săvulescu era noul Preşedinte al Academiei RPR, funcţie pe care avea să o deţină până în 1959.

În 1948, de la tribuna Academiei RPR, Săvulescu blama activitatea fostei Academii, pe care o califica drept o instituţie pusă în slujba fascismului şi a reacţiunii.

Traian Săvulescu era membru corespondent al Academiei Române încă din 1936 …

Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (19 martie 1965)

Funeralii Gheorghiu-Dej24 martie 1965

Ceasul din turnul Gării de Nord a bătut de două ori, vestind cele două sferturi care trecuseră peste ora 14:00. La un semn, sirenele au început să şuiere strident. În câteva secunde, Republica Populară avea să „încremenească”: o maşină se oprea în mijlocul pieţei din faţa Gării de Nord, asemeni tuturor celorlalte de pe bulevardele Bucureştilor; pe magistralele feroviare, garniturile de tren îl cinsteau pe „cel dintâi ceferist al ţării”, zăbovind o clipă din goana lor; în fabrici, războaiele de ţesut sau strungurile îşi întrerupeau vuietul sacadat; la fel se întâmpla cu vehiculele agricole pe întreg cuprinsul ţării. Dar nimic din toate acestea nu impresiona precum spectacolul pe care îl ofereau oamenii: toţi rămăseseră muţi, acolo unde îi găsise clipa. Şi aproape nimeni nu îndrăznea să se mişte – cu gesturi stângace, și vizibil timorat, un muncitor îşi descoperea capul; la fel de şovăilenic, o bătrână păstra momentul de reculegere în dreptul unei fântâni, neștiind dacă ceea ce face e firesc sau necuviincios. Pe întreg cuprinsul României, totul avea să rămână într-o prosternare funestă timp de trei minute.

În scurtă vreme, istoria avea să îşi reia cursul firesc.

În Parcul Libertăţii, la Mausoleul din Dealul Filaretului, trupul îmbălsămat al lui Gheorghiu-Dej era depus în rotonda „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism”. Era așezat alături de Petru Groza, acolo unde numai Constantin Parhon își va mai regăsi un loc, patru ani mai târziu.

Ceremonia meeting-ului de doliu începuse încă din dimineața respectivă, în Piața din fața Palatului Consiliului de Stat. Trecuseră cinci zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, vreme în care „greii” partidului zăboviră la căpătâiul acestuia – fiind de „gardă la catafalc”. Se spune că de-a lungul celor patru zile – cât trupul lui Dej fusese depus în holul Palatului Consiliului de Stat – un milion de oameni pășiseră pe la căpătâiul acestuia – din curiozitate, din obligație, sau poate pentru că doreau să îi aducă în ultim omagiu. Mulți purtau doliu, alții suspinau. Destui au fost și cei care au plâns de-adevăratelea.

În dimineața zilei de 24 martie, sicriul cu trupul neînsuflețit al fostului secretar general era depus pe o estradă, în Piața Palatului Consiliului de Stat. Au luat cuvântul atunci mai toți „greii” partidului, însă Nicolae Ceaușescu a fost cel însărcinat să își ia adio, în numele Partidului și al Republicii, de la cel care îi „păstorise” vreme de două decenii:

„Vom cinsti memoria ta, dragă tovarășe Gheorghiu, întărind continuu unitatea și forța de luptă a partidului, unitatea întregului popor în jurul partidului și al Comitetului său Central. Vom înzeci eforturile și vom munci cu abnegație pentru înfăptuirea neabătută a liniei generale a partidului. Vom închina întreaga noastră viață cauzei fericirii poporului, ridicării patriei pe culmile socialismului și comunismului. Vom lupta și cu mai mare hotărâre pentru triumful cauzei păcii, prieteniei între popoare, a unității mișcării comuniste și muncitorești internaționale. Adio, scump tovarăș și prieten …”.

Cortegiul a pornit apoi alene, către Parcul Libertății. Sicriul era purtat pe un afet de tun. În urma lui, pășea familia, membrii conducerii partidului, zecile de reprezentanți ai delegațiilor partidelor frățești (printre care Todor Jivkov sau Ciu Enlai), și zeci de mii de oameni. 

***

Un deces  … și mii de suspiciuni

În ianuarie 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej participase la Conferinţa la vârf a Tratatului de la Varşovia, în Polonia. Întors la Bucureşti, în urma unui control medical, lui Dej îi era depistat un cancer care avea să îi fie fatal. Primul lider al României Populare îşi găsea sfârşitul două luni mai târziu (19 martie 1965), după o evoluţie extrem de rapidă a bolii. În legătură cu moartea lui Gheorghiu-Dej, s-au vehiculat mai multe ipoteze fanteziste. Un lucru este cert, şi anume că un control medical complet, realizat în toamna lui 1964, nu depistase cancerul care avea să îi aducă sfârşitul. Acest amănunt nu avea decât să amplifice semnele de întrebare legate de moartea neaşteptată a lui Dej. Boala acestuia a avansat într-un ritm accelerat. Nici intervenţia unei echipe de medici specialişti din Franţa nu a putut schimba soarta secretarului general. Verdictul acestora, după un consult amănunţit, a confirmat diagnosticul dat de către doctorul personal al lui Dej, Leon Bercu – cancer la plămâni.

Evoluția rapidă a bolii a ridicat destule suspiciuni ulterior. Cea mai „celebră” ipoteză vehiculată în legătură cu cauzele care ar fi grăbit decesul lui Gheorghiu-Dej, a fost aceea a unei posibile iradieri a acestuia. Să o fi făcut-o rușii, în ianuarie, la Varșovia, așa cum susține Gheorghe Apostol: „Am aflat de la şeful însoţitorilor lui Dej că în timpul participării delegaţiei române la întâlnirea Tratatului de la Varşovia, Dej a fost cazat într-o şcoală cu duşumelele aproape negre de petrol şi fără căldură şi că în aceste condiţii Dej a fost iradiat”? Sau va fi fost o neglijență a chiar secretarului general – o mică bucată de uraniu, din prima șarjă produsă în România, de „Sovrom-Cuarțit”, ar fi fost dăruită lui Dej de chiar Chivu Stoica, într-o cutie transparentă. Dej ar fi păstrat-o în biroul lui. Aceeași poveste, a unei „bucăţi de uraniu” care s-ar fi aflat în biroul lui Dej, apare consemnată şi în memoriile lui Paul Sfetcu, care îl „învinuieşte” însă pe Miron Constantinescu de aducerea ei.

Misterul a fost ulterior potențat și de moartea, la fel de subită și de tragică, a mai multor persoane din staff-ul lui Gheorghiu-Dej. Ne-o spune același Paul Sfetcu, care uită însă se întrebe de ce oare nu va fi avut și el un sfârșit la fel de subit.

Succesiunea

Discuţii ample s-au purtat în literatură de specialitate în legătură cu succesiunea la conducerea partidului după decesul lui Dej. E un lucru aproape unanim acceptat faptul că evoluţia rapidă a bolii nu i-a permis acestuia să desemneze un succesor. Gheorghe Apostol putea totuşi fi preferatul lui Dej, date fiind bunele relaţii dintre cei doi. Există mărturii care indică faptul că Gheorghiu-Dej şi-ar fi exprimat în mod explicit „opţiunea” pentru Apostol. Atât Maurer, cât şi Bârlădeanu îşi amintesc că „dorinţa” lui Gheorghiu-Dej ar fi fost adusă chiar şi la cunoştinţa Biroului Politic, cu câteva zile înainte de decesul secretarului general. Împotriva unei astfel de „opțiuni” s-ar fi ridicat atunci Ceauşescu şi Drăghici. Primul nejustificându-şi gestul, cel de-al doilea pretextând că ar fi mai bine ca o asemenea chestiune să nu fie abordată, în contextul în care Dej era încă în viață. Toţi ceilalţi nu au avut vreun comentariu de făcut, acceptând poziţia lui Alexandru Drăghici. În legătură cu acest episod, merită semnalată lipsa de curaj a membrilor Biroului Politic, care parcă au ezitat în a dezbate problema. Desigur, ar trebui să avem în vedere şi premisele care au influenţat momentul. În primul rând, Biroul Politic se afla în faţa unei premiere. Era poate pentru prima dată când partidul trebuia să ia o decizie majoră, fără a căuta răspunsul (sau măcar un indiciu de) la „răsărit”. Retragerea trupelor sovietice din România (1958), dar mai ales respingerea explicită a imixtiunii Kremlinului în treburile româneşti, prin celebra „declaraţie de independenţă” (1964), au reprezentat condiţiile unei situaţii fără precedent pentru comuniștii români: şeful trebuia ales, şi nu numit de către Moscova. În acest context, decizia a aparţinut membrilor Biroului Politic care, la propunerea lui Ion Gheorghe Maurer, l-au „înscăunat” pe tânărul Nicolae Ceauşescu.

Care erau, în realitate, alternativele Biroului Politic?

Pavel Câmpeanu credea că Maurer şi Bodnăraş nu contau în ecuaţie. Primul datorită originii sale sociale, dar şi a apartenenţei etnice: tatăl său era german, iar mama sa de origine franceză. Cel de-al doilea datorită trecutului său „dubios”: dezertor din armata română, spion rus, cetăţean sovietic. Cât despre celelalte nume, Câmpeanu tranşează discuţia în mod ferm: Chivu Stoica, Alexandru Drăghici sau Gheorghe Apostol, cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Gheorghiu-Dej, nu se evidenţiau decât prin „extrema modestie a capacităţii lor”. În acest context, succesul lui Ceauşescu ar fi fost, într-o anumită măsură, previzibil.

Alexandru Bârlădeanu îşi reamintea şi el contextul tulbure din jurul decesului lui Gheorghiu-Dej. În opinia acestuia, Nicolae Ceauşescu nu ar fi intrat la început în „cărţile” succesiunii, fiind în dizgraţia lui Dej (!). În scurt timp însă, îşi aminteşte Bârlădeanu, s-ar fi conturat în cadrul Biroului Politic două tabere care şi-au disputat întâietatea.  Pe de o parte s-ar fi coalizat: Apostol, Bodnăraş şi Maurer, pe de altă parte: Ceauşescu, Drăghici şi Chivu Stoica. Balanţa s-ar fi înclinat decisiv în momentul „trădării” lui Maurer. Decizia acestuia din urmă s-ar fi bazat pe credinţa că îl va putea controla în totalitate pe tânărul Nicolae Ceauşescu.

Ion Gheorghe Maurer avea, bineînţeles, o variantă proprie asupra evenimentelor din primăvara anului 1965. El aduce în discuţie o variantă inedită care i-ar fi sugerat-o Gheorghiu-Dej personal. Maurer afirma că Dej i-ar fi propus chiar lui să îi succeadă în funcţie, variantă pe care Maurer ar fi respins-o, motivându-şi decizia prin faptul că al ar fi fost „primul român din neamul său”. După refuzul lui Maurer, pe care Dej l-ar fi înţeles pe deplin, următorul pe lista secretarului general al partidului ar fi fost Apostol. După momentul în care s-a evitat discutărea problemei în cadrul Biroului Politic, pretextându-se că nu se cade să se abordeze acest aspect atâta timp cât Gheorghiu-Dej, deşi grav bolnav, era încă în viaţă, șansele lui Apostol s-ar fi diminuat, în cursă rămânând doar Nicolae Ceauşescu şi Alexandru Drăghici. Maurer l-ar fi preferat pe primul dintre cei doi, întrucât Drăghici ar fi fost „omul ruşilor”.

Tomas Kunze are mai multe cuvinte de laudă la adresa lui Nicolae Ceauşescu, despre care spune că ar fi fost, totuși, un „profesionist al luptei pentru putere”. Raţionamentul lui Kunze pare mult mai aproape de un „adevăr” pe care nu îl vom putea reconstitui probabil niciodată. Astfel, acesta crede că Ceauşescu ar fi reuşit să şi-l atragă de partea sa pe Chivu Stoica, promiţându-i preşedinţia Consiliului de Stat. Maurer s-ar fi ocupat de alţi doi posibili pretendenţi la succesiune: Apostol şi Drăghici. „Greii” Maurer, Bodnăraş şi Chivu ar fi fost cei care, în realitate, l-au preferat atunci pe Ceauşescu, considerând că acesta era varianta pe care ei o vor putea manipula cel mai uşor. Timpul avea să îi contrazică.

Succesiunea lui Dej avea să se desfăşoare cu o rapiditate exemplară. Dacă ar fi să îi dăm crezare aceluiaşi Kunze, după constatarea decesului lui Dej, Nicolae Ceauşescu ar fi fost primul care s-ar fi aplecat şi l-ar fi sărutat pe „fostul” secretar general al partidului. Un gest simbolic prin care tânărul Ceaușescu atrăgea atenţia celor prezenţi asupra întâietăţii pe care o revendica.

Emisiunea “Istorica”, RRA, 11 februarie 2013

RRA, Istorica, 11 februarie 2013

În 11 februarie 2013, împreună cu colegul meu, Mihai Burcea, am fost invitaţi în studioul emisiunii “Istorica”, la Radio România Actualităţi.

Am discutat atunci, împreună cu gazda emisiunii, d-l George Popescu, despre regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar şi despre volumul apărut la Editura Polirom (2012) : Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia şi regimul unui dictator, pe care l-am coordonat împreună cu Mihai.

Enjoy.

Povestea unei cărţi poştale

Carte poştală1În vara anului 1933, la Consiliul de Război al Corpului II Armată din Bucureşti, s-a judecat cauza celor inculpaţi în procesul grevelor de la Atelierele CFR „Griviţa” din ianuarie-februarie 1933. Au fost atunci pronunţate pedepse grele. Constantin Doncea şi Dumitru Petrescu au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Gheorghe Vasilichi a primit 20 de ani de închisoare, în timp de Chivu Stoica şi Gheorghe Gheorghiu-Dej au fost condamnaţi la 15 ani de muncă silnică.

Procesul ceferiştilor de la Bucureşti a fost urmărit cu oarece interes şi din străinătate. La nici un an de la evenimente, Secţia Franceză a MOPR-ului (Ajutorul Roşu Internaţional) a tipărit o carte poştală care îndemna la „Solidaritate pentru eliberarea inculpaţilor în procesul ceferiştilor din România”. Cartea poştală cuprindea portretele celor cinci „lideri” ai greviştilor (în fapt, era vorba despre cei care primiseră cele mai grele pedepse), cât şi portretul unuia dintre cei care căzuseră la Griviţa: Dumitru Popa.

Cartea poştală costa doar 0,50 de franci şi a provocat o mică furtună la Legaţia României de la Paris. În mai 1934, oficialităţile române de la Paris trimiteau o notă Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti prin care se aducea la cunoştinţă faptul că pe adresa Legaţiei sosiseră sute de astfel de cărţi poştale (evident, nota primită de la Legaţie a fost trimisă de către “Centrala” MAE direct Ministrului de Interne, întrucât s-a considerat că era vorba despre o chestiune ce ţinea de siguranţa Statului). Mai mult, tot Secţia Franceză a MOPR-ului organizase numeroase meeting-uri şi acţiuni de protest în semn de solidaritate cu ceferiştii români, dar şi colecte de bani pentru într-ajutorarea acestora.

Ceea ce s-a întâmplat în Franţa nu a fost un eveniment singular, MOPR-ul organizând alte astfel de acţiuni şi în Germania, Cehoslovacia sau Belgia.

De remarcat faptul că legătura dintre Secţia Română a MOPR-ului şi „Centrală” nu era tocmai eficientă, drept care în Franţa au ajuns informaţii puţin distorsionate: Gheorghe Vasilichi apărea în cartea poştală sub numele de Ghitaal Vasilighiei, în timp ce Dumitru Petrescu apare ca Gheorghe Petrescu, o confuzie care avea să persiste multe decenii după aceea.

Spectrele lui Dej

coperta1În luna decembrie 2012, a apărut la Editura Polirom volumul Spectrele lui Dej. Incursiuni în biografia şi regimul unui dictator, pe care l-am coordonat împreună cu Mihai Burcea.

Vreau să le mulţumesc tuturor contributorilor acestui volum: Cristina Diac, Mihai Burcea, Dumitru Lăcătuşu, Dan Cătănuş, Liviu Pleşa, Dan Drăghia, Ada Toader, Manuela Marin, Maria Mureşan, Luciana Jinga, Mihai Croitor, Mara Mărginean, Clara Mareş şi Octavian Roske.

Vreau să îi mulţumesc şi d-lui prof. Dennis Deletant pentru bunăvoinţa cu care a acceptat să “deschidă” volumul printr-un amplu Studiu introductiv.

Volumul se găseşte în librării şi este disponibil şi pe site-ul Editurii Polirom.