Scurte „istorii” din ilegalitate (I)

[1940]
Cum se ‘făceau’ căsătoriile dintre comuniști. Când unul dintre ei era deținut …

elis

„Căsătoria noastră […] a fost organizată cu dispensă, deci foarte repede. Pentru ziua fixată am călătorit la Sibiu. De la închisoare l-am luat pe soțul meu și am pornit spre primărie, bineînțeles cu plutonierul major după noi, care avea arma în spate. În drum spre primărie, spre ofițerul stării civile, ni s-a spus că trebuie să avem la căsătorie doi martori, iar noi nu-l aveam decât pe plutonierul Neacșu. Ne-am gândit să luăm pe cineva de pe stradă, pentru că era și foarte greu să găsești martori pentru o căsătorie între comuniști. Ne-am uitat de-a lungul străzii și căutam cu privirea un muncitor, un om care să accepte, deși în primul moment nu știa despre ce și mai ales despre cine e vorba. Am oprit un om mai modest îmbrăcat. Îl chema Constantinescu. I-am spus: „Noi vrem să ne căsătorim și ne trebuie un al doilea martor. Dumneata dorești să fii al doilea martor al nostru?”. El a văzut că este vorba de un arestat, deoarece plutonierul major era cu noi, și cu toate acestea a fost de acord. Ne-am urcat la ofițerul stării civile […] După ce a luat actele și datele noastre personale, ofițerul s-a adresat soțului meu, că nu va oficia căsătoria noastră deoarece eu sunt evreică. La aceasta, Sencovici a răspuns că nu are dreptul să oprească căsătoria noastră întrucât și el face parte din minoritățile naționale, fiind ungur. Într-adevăr, nu a putut face acest lucru și așa că ne-a declarat căsătoriți. După semnarea actului și de către cei doi martori, am plecat. În drum spre închisoare, eu i-am propus plutonierului major să întrăm undeva ca să servim ceva. Plutonierul Neacșu a fost de acord, așa că am intrat într-un local unde am comandat câte o gustare și bere. După ce am servit, am plătit, ne-am luat rămas bun de la martorul nostru necunoscut și apoi ne-am continuat drumul la închisoare”.

Elisabeta Sencovici, Memorii (1917-1968), ANIC, fondul 60, dosar 641, f. 8.

 

Partea a II-a: NUNTA și … ultimul ‘twist’ 😉

Image may contain: 1 person, suit and sunglasses
Alexandru Sencovici

„Ajungând la închisoare, am cerut voie directorului să-mi permită un vorbitor cu toți minerii arestați în procesul soțului meu*. Directorul închisorii, fiind un profesor, care a fost concentrat în acea perioadă, un om corect și binevoitor, a admis cererea mea. Eu am pregătit alimentele pe care mi le-au dat tovarășii de la Cluj. Patroana mea, mi-a dat un conserv mare de șuncă, am mai cumpărat eu ceva băutură, salam și pâine și în camera de vorbitor am dat o mică gustare pentru tovarășii arestați. Aceasta a fost oarecum „nunta” noastră. Tovarășii și noi toți am fost foarte emoționați, de fapt a fost și foarte, foarte trist. Nu peste mult timp a venit directorul și ne-a spus că trebuie să întrerupem vorbitorul, ceea ce nu a fost deloc pe placul unor tineri căsătoriți, care se iubeau. Minerii și cu soțul meu au trebuit să se retragă, iar eu să plec din nou la hotel. În după amiaza acelei zile, am mers la agenția de voiaj să-mi cumpăr bilet de tren spre Cluj. Când am cerut bilet spre Cluj, casierița a început să plângă, spunând: „Cum, mergeți la Cluj, nu știți ce s-a întâmplat?”. Eu, chiar că nu știam nimic, și am întrebat-o: „Ce s-a întâmplat?”. Îmi răspunde: „S-a publicat Dictatul de la Viena, Ardealul de Nord ni s-a răpit”. Era exact ziua Dictatului de la Viena. N-am înțeles prea bine din cele spuse de casieră, care plângea, dar am ieșit pe stradă și m-am interesat. Era agitație foarte mare. Am fugit la închisoare. Plutonierul major, Neacșu, a deschis poarta. I-am cerut să vorbesc câteva minute cu Sencovici. Pe el l-am văzut plimbându-se cu minerii în curte. Când m-a văzut, s-a apropiat de poartă. Plutonierul major n-a prea vrut să ne permită să vorbim. Dar eu i-am strigat: „Să știi că s-a hotărât ruperea Ardealului de Nord, care va aparține ungurilor, eu ce fac? Clujul este răpit”. El știindu-mă foarte tânără și fără experiență mi-a răspuns: „Rămâi la Cluj cu tovarășii tăi”. Plutonierul major a închis poarta și nu ne-a dat voie să vorbim mai mult. Am plecat și m-am întors acasă”.

Elisabeta Sencovici, Memorii (1917-1968), ANIC, fondul 60, dosar 641, ff. 8-9.
————–
* Alexandru Sencovici fusese trimis de către conducerea PCdR în primăvara anului 1940 în Valea Jiului, pentru a reorganiza mișcarea comunistă din zonă. A fost arestat în mai 1940 la Lupeni, alături de 30+ tineri mineri care participaseră la ședințele convocate de Alexandru Sencovici.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s