Așa s-a călit oțelul … (IX)

Preambul: De ce … „așa s-a călit oțelul …”?

De ceva vreme, lecturez (cu o răbdare care nu mă caracterizează așa, în general) procesele verbale ale ședințelor Comisiei de Control a CC al PCR (devenită: Comisia Controlului de Partid din 1950 și Colegiul Central de Partid din 1965). Încerc să înțeleg dinamica politicilor punitive și/sau excluzive ale PCR/PMR. Cifrele seci ne „spun” doar o parte a poveștii. Pe scurt: în februarie 1948, în urma Congresului al VI-lea al PCR (rebotezat – Congresul I al PMR), și în urma fuziunii prin absorbție dintre PCR și PSD, „noul” Partid Muncitoresc Român avea în componență 1.184.372 de membri (povestea „gonflării” artificiale a partidului în intervalul 1944-1947 merită, de asemenea, o atenție specială, așa cum merită a fi și reevaluată dincolo de „sloganuri”). Fără a face alte speculații legate de aceste cifre, mai spun doar că în decembrie 1956 un raport al Secției Organizatorice a PMR „livra” cifra „la zi” a membrilor de partid – 550.899 de persoane (un minus de 633.473 de membri în raport cu cifra din februarie 1948). În perioada 1948-1956, PMR a restricționat masiv accesul de noi membri în partid – interzicându-l într-o primă fază (1948-1952/3), operând mai apoi cu mari rezerve și cu mare precauție (după 1953). Tot în acest interval, PMR a întreprins și o selecție drastică a efectivelor sale – odată cu Campania de Verificare a Membrilor de Partid (1948-1950), în urma căreia au fost excluși din PMR 192.881 de membri.

Legat de evoluțiile și involuțiile acestor cifre, se poate discuta mult. Cei peste 400.000 de membrii care nu prea ies la socoteală când pui cifrele unele peste altele pot fi „explicați” în parte: bunăoară, în intervalul februarie-noiembrie 1948, PMR „pierde” peste 100.000 de membri (în marea lor majoritate foști membri ai PSD), printr-un proces ambiguu de „validare” a apartenenței lor la PMR; alte câteva zeci de mii (în jur de 30.000) de membri se văd excluși prin metoda (alt „brevet” al partidului) de „preschimbare a documentelor de partid” (1953 – în realitate, tot un soi de „verificare”). Chiar și așa, numărul celor care își pierd calitatea de membrii ai PMR în intervalul 1948-1956 este imens.

Ei, pe mine poveștile lor mă interesează – istoriile acestea mici, „la firul ierbii”. Unii ar spune că-s neînsemnate. Se prea poate. De altfel, doar o parte dintre ele spun povești așa, mai „ieșite din comun”. Însă chiar și în banalitatea lor, istoriile astea mici, lecturate una după alta, zi după zi, te ajută să înțelegi comunismul românesc (cel puțin, o parte din istoria partidului) dincolo de bornele istoriei „mari”, politice. Ba chiar, te ajută să înțelegi mai bine tocmai acele „borne”. Tot așa, aceste istorioare – pe care mulți le-ar considera prozaice –, clarifică multe dintre semnele de întrebare care punctează istoria (încă prea puțin cunoscută) a partidului comunist. Mai ales … istoria interbelică. Dar, mai multe – mai încolo. Când oi înțelege și eu mai mult și … mai bine.

 

Povestea de azi – despre dedesubturile unui caz „banal”

2 februarie 1948. Ședință a Comisiei de Control a CC al PCR. Cu doar câteva săptămâni înaintea Congresului. Într-o România care devenise „Populară” de două luni. La prezidiu: nelipsitul Constantin Pârvulescu. Îi are alături pe: Petre Ganea și Ida Felix. Pe ordinea de zi: cazuri destule. Printre acestea și cel al Floricăi Văcărescu – născută în 1909, la Turnu-Severin, într-o familie cu „tradiție” în mișcarea de stânga: despre tatăl său (Cristache, croitor), Florica spune într-un memoriu din 1960 că fusese membru fondator al PCdR (1921). Biografia Floricăi Văcărescu, așa cum e „înregistrată” în scriptele partidului, e simplă: absolventă a Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București (1933), legături cu mișcarea comunistă ilegală prin intermediul „organizațiilor de masă” controlate de PCdR (Frontul Feminin, 1935, prin Nora Sovetov; Ajutorul Roșu, 1939, prin Lotty Foriș; Apărarea Patriotică, 1943). Florica Văcărescu a fost arestată în „lotul” organizației locale București a Apărării Patriotice (octombrie-noiembrie 1943), la procesul judecat în ianuarie 1944 fiind achitată, din lipsă de probe.

Dosarul care ajunsese pe masa Comisiei de Control în februarie 1948 mai cuprindea însă și o serie de fapte pe care partidul i le reproșa Floricăi Văcărescu, după cum urmează: o „ruptură” între Florica și PCdR în 1936-7, cauzată de divulgarea de către aceasta a unor informații conspirative; presupuse persecuții asupra populației evreiești (în perioada 1941-1942, Florica Văcărescu a lucrat în cadrul Comitetului Național de Românizare, poziție din care ar fi pretins bani și alte lucruri populației evreiești în schimbul unor favoruri); „purtarea provocatoare” de la „căderea” din 1943 (ar fi recunoscut activitatea și pe unii dintre „tovarăși”, declarații pe care nu le-a retras ulterior la proces); atitudinea „proastă” din perioada în care a fost arestată – Florica Văcărescu este consemnată ca având poziții „antisemite și netovărășești”.

Având în vedere aceste detalii, hotărârea Comisiei de Control era previzibilă – „respinge cererea de încadrare în partid a lui Văcărescu Florica (sic!), fiind un element mic burghez laș, ce n-are nimic în comun cu mișcarea muncitorească. Organizația locală să propună scoaterea ei și din organizațiile de masă”.

După 23 august 1944, situația de partid a Floricăi Văcărescu era încă neclară – după procesul judecat în ianuarie 1944, aceasta se îmbolnăvise de tifos, pierzând „legăturile” pe care le avea cu PCdR. A (re)devenit însă membră de facto a unei organizații de partid (1945), parcurgând ab initio procesul de încadrare – inclusiv redactarea unei adeziuni și a unei autobiografii; la fel, a început să activeze în ARLUS, iar la scurtă vreme și-a găsit și un post în cadrul Ministerului Asigurărilor Sociale (acolo unde i s-a cerut din nou completarea unui dosar de cadre, care includea atât o adeziune, cât și o autobiografie). În același timp, Florica Văcărescu făcea demersuri și pentru a i se recunoaște „stagiul de partid din ilegalitate”, trimițând o solicitare în acest sens Comisiei de Control – în data de 19 septembrie 1947. Audierea de la Comisia de Control – de câteva luni mai târziu – s-a încheiat după cum am arătat mai sus – fiindu-i invalidate practic și demersurile sale de adeziune din anii precedenți.

Ulterior deciziei formulate de Comisia de Control în februarie 1948, Florica Văcărescu și-a pierdut atât calitatea sa de membră a ARLUS, cât și locul de muncă și apartenența sa în sindicat. În anii ce au urmat a fost nevoită să poarte stigmatul acelei hotărâri a partidului – a avut dificultăți în a-și găsi locuri de muncă acceptabile, sfârșind prin a „supraviețui” în posturi neînsemnate.

Chestiunea avea să se clarifice în parte 12-13 ani mai târziu. În data de 21 martie 1960, Florica Văcărescu adresa un memoriu (al câtelea?) proximului Congres al III-lea al PMR, prin care solicita rezolvarea situației sale de partid. În martie 1960, Florica Văcărescu era profesoară de limba latină la Școala nr. 28 din București. Memoriul său a ajuns din nou (într-un final – abia în mai 1962) pe masa (de această dată a) Comisiei Controlului de Partid.

Dosarul din 1948 (era, în fond, același) a fost „citit” într-o cu totul altă notă de către membrii Comisiei paisprezece ani mai târziu: „Verificând motivele de respingere a cererii de încadrare în partid a lui Văcărescu Florica (sic!), în februarie 1948, a reieșit că hotărârea luată de Comisia Controlului de Partid (de fapt: Comisia de Control a CC al PCR – n.m., Ș.B.) s-a bazat pe o referință calomnioasă dată cu patimă de către tov. Sidi Toma și referințele unor tovarăși a căror relatări negative se bazau pe cele ce cunoșteau de la tov. Sidi Toma (soția lui A. Toma)”. Se schimbaseră vremurile. Așa cum se risipiseră și vechile ierarhii. Tot așa, raportul/hotărârea Comisiei Controlului de Partid mai consemna și faptul că: „Afirmațiile calomnioase ale lui Sidi Toma sunt în contradicție cu întregul trecut politic și fizionomia morală a tov. Văcărescu Florica”.

În aceeași manieră, raportul din 1962 demonta cu răbdare fiecare dintre acuzațiile care îi fuseseră aduse Floricăi Văcărescu în 1948, de către fix aceeași Comisie (e adevărat că, între timp, îi schimbaseră titulatura) – era ca la Radio Erevan: în problema evreilor, nu i-a persecutat – în realitate, i-a ajutat; în chestiunea căderii din 1943, nu a avut o purtare „provocatoare” – în realitate, s-a purtat „demn”, nerecunoscând nici una dintre acuzații, șamd.

Cu vremea, partidul avea să-și „repare” greșelile de care se făcea „vinovat” în raportul cu Florica Văcărescu, admițând treptat reabilitarea politică a acesteia: în 1962, Comisia Controlului de Partid a admis memoriul Floricăi Văcărescu, dispunând încadrarea ei în partid din 1947 (plecându-se de la data la care a solicitase inițial rezolvarea situației sale). Trei ani mai târziu, Florica Văcărescu avea să devină „beneficiara” deciziilor adoptate în urma Congresului al IX-lea al PCR (fost al IV-lea al PMR), prin care s-a dispus reevaluarea, în niște limite ceva mai generoase și mult mai permisive, a activității din ilegalitate a foștilor membrii de partid / foștilor membri ai organizațiilor coordonate de partid. Floricăi Văcărescu avea să i se acorde statutul de „ilegalist” – cu un stagiu în partid din 1938 (momentul în care a fost cooptată în cadrul MOPR/Ajutorul Roșu).

Cereri ulterioare ale Floricăi Văcărescu, care socoteau că și activitatea acesteia ei în cadrul Frontului Feminin (1936-1938) ar merita să fie considerată ca stagiu în ilegalitate, au fost respinse de către Colegiul Central de Partid.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s