Așa s-a călit oțelul (VII)

4 noiembrie 1947. București. Comisia de Control a CC al PCR se reunea în ce-a de 34-a ședință a acelui an. La „pupitru”: nelipsitul Constantin Pârvulescu, secondat de Alexandru Drăghici și Emil Popa. Ordine de zi lungă: zece cazuri. De la „pești mici” – „strecurați în partid din lipsa de vigilență a organizațiilor”, până la cazuri mai grele: membri de partid veterani, mulți dintre ei cu păcate grele pe suflet.

Între aceste cazuri, a fost adus în dezbatere și contestația lui Tănase Ionescu (n. 1896, Bolintinul de Vale, Ilfov), cizmar în comuna Grădiștea, Ilfov, devenit membru al PCR în anii de după război – recent exclus din partid de către Comitetul Județean PCR Ilfov. Omul se considera nedreptățit de hotărârea „județenei”. Deși cazul său părea a fi unul banal, dosarul de pe masa comisiei era destul de voluminos și cuprindea o istorie tristă.

Răsfoind documentele, membrii comisiei au constatat că relațiile dintre Tănase Ionescu și partidul comunist erau ceva mai vechi – din anii războiului. Apropierea s-ar fi realizat, în 1941-1942, prin mijlocirea fiului lui Ionescu – elev în clasa a V-a la Școala Normală din Câmpulung Muscel. Acesta l-ar fi pus în legătură pe tatăl său cu doi membrii ai partidului: Dan Mihailovici și dr. Gers Meirovici, evrei „cantonați” la muncă obligatorie în Fierbinți – o localitate din apropierea comunei Grădiștea. Cei doi l-au instruit pe Tănase Ionescu, cerându-i să organizeze în comuna Grădiștea o celulă comunistă. Au stabilit și un canal de corespondență – cu ajutorul cărților poștale trimise către o adresă din București. Acest „dialog”, intermediat de fiul lui Tănase Ionescu, trebuia să asigure celulei din Grădiștea materialele de propaganda pe care aceștia urmau să le răspândească în satele din zonă.

Celula s-ar fi făcut. Și era formată din nici mai mult, nici mai puțin de trei oameni – pe lângă tată și fiu fiind cooptat în această „afacere” și Dumitru Nedelcu (n. 1906), un sătean originar din Grădiștea. Istoria celulei comuniste din măruntul sat ilfovean n-a durat prea mult – iar la începutul anului 1943 atât Tănase Ionescu, cât și Dumitru Nedelcu au ajuns în arestul postului local de jandarmi. Primul a vorbit Nedelcu. Poate de frică – la început. Apoi, cu oarece voluptate – acceptând senin remunerarea „serviciilor” sale. Oricum, treaba a mers ușor pentru șeful de post – care nu a fost nevoit să recurgă la vreo corecție fizică. Pus în fața dovezilor furnizate de Nedelcu, a cedat și Tănase Ionescu. La fel de ușor. Ambilor li s-a promis libertatea în schimbul ajutorului pentru capturarea „celor de la București”. Chestiunea s-a încheiat curând, odată cu „spovedaniile” complete ale celor doi. Șeful de post s-a ținut de cuvânt și le-a dat drumul – raportând mai departe informațiile.

Numai că istoria nu avea cum să se încheie aici. Așa că la numai două săptămâni Ionescu și Nedelcu au fost arestați din nou. De data aceasta, alături și de fiul lui Ionescu. Și, tot de data aceasta, nu de șeful de post din localitate – cu care s-ar fi înțeles ei mai ușor, ci de Legiunea de Jandarmi. Aici, ancheta a devenit serioasă – celor trei solicitându-li-se informații suplimentare. Nedelcu a continuat să colaboreze intens cu autoritățile, atras și de câștigurile materiale care i se propuneau. Bătut, Tănase Ionescu a sfârșit prin a mărturisi implicarea fiului său în această poveste – ca fiind cel care intermedia dialogul cu legăturile de la București și cel care ridica materialul de propagandă de la aceștia. Fiul lui Ionescu a refuzat însă să-și recunoască faptele – chiar și după ce fusese denunțat de tatăl său. A fost omorât în bătaie.

A urmat procesul în care au fost inculpați Dan Mihailovici și dr. Gers Meirovici – în martie 1943. Nedelcu și Ionescu nu au fost inculpați în proces, acceptând să depună mărturie împotriva acuzaților. Mihailovici și Meirovici au fost condamnați la moarte pentru distribuirea de materiale de propagandă comuniste. Au fost executați în martie 1943.

***

După război, Tănase Ionescu a devenit membru al PCR. Istoria poveștii din anii războiului l-a urmărit însă – fiind exclus din partid în 1947, prin hotărârea CJ Ilfov al PCR, consfințită și de decizia Comisiei de Control a CC al PCR din 4 noiembrie 1947. N-a avut de suferit însă dincolo de această decizie a partidului. A fost considerat „un element descompus, laș și cu purtare trădătoare la cădere”, însă nu ca fiind „un element dușmănos și provocator”.

N-avea să scape însă Dumitru Nedelcu – deși a trăit ani buni cu această speranță. După război, acesta s-a mutat într-o mahala a Bucureștilor unde își câștiga existența dintr-un salariul de paznic de noapte. Își întemeiase o familie – avea trei copii, și spera ca timpul să dea uitării amintirile din anii războiului. Numai că partidul n-avea să uite „trădarea” sa. A fost arestat în 1951 și condamnat în 1952 la 10 ani de temniță grea pentru „crime de război – a denunțat doi comuniști care au fost împușcați”. Închis la Văcărești și Jilava, lui Nedelcu i-a mai surâs odată destinul – fiind eliberat în noiembrie 1954. Trei ani mai târziu însă, avea să fie din nou arestat și condamnat la 15 ani de temniță grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare” (art. 93, CP). A fost închis la Făgăraș, fiind consemnat în scriptele închisorii la data de 17 martie 1957. Fișa matricolă penală a lui Dumitru Nedelcu mai consemnează și „ieșirea definitivă” a acestuia: decedat la data de 9 noiembrie 1959 în Penitenciarul Făgăraș.

Așa s-a călit oțelul …
(va urma)

Advertisements

1 thought on “Așa s-a călit oțelul (VII)”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s