Așa s-a călit oțelul (II)

tom+burns+communist+party

Septembrie 1946. Doi ani după ‘Eliberare’. Partidul Comunist Român e încă în ‘chinurile facerii’, fiind sufocat de nevoia de a dobândi o influență politică pe măsura rolului politic cu care Providența (i.e. sovieticii) îi ‘blagoslovise’ cu un an și jumătate în urmă. Situația critică a cadrelor era una dintre problemele cele mai apăsătoare. Pentru a depăși acest handicap, partidul își deschide larg porțile. Numărul membrilor crește exponențial și amețitor. La începutul anului 1948, PCR trecuse pragul unui milion de membri. Față de toți nou-veniți, comuniștii dovedesc multă bunăvoință și răbdare. Pentru o vreme. Nu același lucru se poate spune și în legătură cu atitudinea PCR față de foștii membrii de partid – cei care activaseră în anii ilegalității. În privința acestora, partidul e cât se poate de sever și inflexibil. Poveștile sumbre ale ilegalității, marcate de multiple ‘căderi’, ‘trădări’ și alte traume ‘săpaseră’ urme adânci, știrbind aproape în totalitate încrederea dintre foștii tovarăși. Vechile camaraderii sunt date uitării, neînțelegerile sau conflictele din trecut capătă alte valențe. Pentru unii, e vremea ca polițele din trecut să fie plătite. Se joacă deschis, cu cărțile pe masă. Arbitrul acestor dispute e Comisia de Control a Comitetului Central – înființată în urma Conferinței Naționale a PCR din octombrie 1945. Un organism format dintr-o mână de oameni (Constantin Pârvulescu, Liuba Chișinevschi și Iosif Rangheț – cărora li se vor alătura, episodic: Alexandru Drăghici, Petre Borilă sau ‘Șoni’ Moghioroș), învestiți cu puteri quasi-discreționare. Comisia nu are o organigramă precisă sau vreun regulament de funcționare. Pune deasupra oricărui adevăr Statutul PCR și/sau ‘directivele Biroului Politic’.

În primii ani de funcționare, Comisia de Control devine un soi de instanță care valida trecutul ‘revoluționar’ al vechilor membrilor de partid. Mai exact: decidea dacă activitatea din anii ilegalității – a unuia sau a altuia –, merită a fi recunoscută ca stagiu (vechime) în partid. O evidență exactă a situației cadrelor din trecut nu exista. Fiecare caz trebuia analizat în parte, prin analizarea (cel mai adesea) a dosarului din Arhiva Siguranței, și prin solicitarea de referințe din partea celor în drept a le oferi. Practic, fiecare membru de partid – fie el vechi, fie el nou – a trebuit să parcurgă ab initio procesul de adeziune: mai tuturor li s-a cerut să completeze chestionare, dar și să își redacteze autobiografia – piese esențiale ale dosarului de cadre al fiecăruia.

Problemele majorității ilegaliștilor erau cele legate de relațiile fiecăruia cu Siguranța. Puțini dintre vechii membri traversaseră ilegalitatea fără să fi cunoscut supliciul măcar a unei arestări. Ori atitudinea și purtarea fiecăruia în acele momente critice era esențială. Mulți dintre cei ‘căzuți’ sfârșeau prin a recunoaște în anchetă apartenența la mișcarea comunistă. În termenii Comisiei de Control: ‘trădare’ și ‘capitulare în fața dușmanului de clasă’. Contau prea puțin contextele, eventualele motivații sau presiunile (uneori fizice) care provocaseră respectivele mărturisiri. La fel de inflexibilă se dovedea a fi Comisia de Control și în cazul unor tovarăși cu stagii în cadrul partidelor comuniste ‘frățești’. Astfel de episoade erau privite cu oarece suspiciune de către membrii Comisiei. Pentru că era mai sănătos să fii circumspect și rezervat în astfel de situații. Conta mai puțin, din nou, trecutul, în rest, ireproșabil.

Ladislau Schwimmer (n. 1899, Robojan, jud. Bihor) e un caz ilustrativ din acest punct de vedere. Schwimmer a fost, pe rând, membru al Partidului Comuniștilor din Ungaria (din 1919), al Partidului Comunist din România (din 1924), al Partidului Comunist Spaniol (din 1937), și al Partidului Comunist Francez (din 1944). A studiat medicina la Viena, revenind  în România în 1934 – unde a activat în PCdR în cadrul sectorului financiar. După izbucnirea Războiului Civil, a plecat în Spania, unde a luptat în cadrul Brigăzilor Internaționale. După înfrângerea republicanilor, trece Pirineii și este închis într-un lagăr francez, alături de alți refugiați ai Războiului civil. În anii ce au urmat luptă în Rezistența Franceză. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, este ‘repatriat’ în Ungaria (1945) la cererea Partidului Comunist Maghiar, al cărui membru redevine. Un an mai târziu, se întoarce în România și cere Partidului să-i recunoască calitatea de membru. Dosarul său ajunge pe masa Comisiei de Control în data de 26 septembrie 1946. Cazul său e privit cu circumspecție de unii dintre membrii Comisiei. Singurul său ‘aliat’ e Petre Borilă (la rândul său fost combatant în cadrul Brigăzilor Internaționale), care propune Comisiei nu numai (re)încadrarea lui Schwimmer, dar și recunoașterea stagiului său de partid. Elanul lui Borilă e potolit de intervențiile Liubei Chișinevschi și Constantin Pârvulescu. Liuba nu e pe deplin convinsă de motivațiile trecerii sale în România. Se întreabă chiar dacă PCM aprobase această ‘detașare’. Astfel, propune amânarea luării unei decizii în acest caz, și ‘contactarea’ PCM pentru clarificarea situației lui Schwimmer. Pârvulescu, în schimb, se arată mai preocupat de ce va fi făcut Schwimmer în anii cât va fi activat în Franța. Decizia Comisiei rămâne ‘în pronunțare’, întrucât Pârvulescu & Co. nu găsesc oportună (re)încadrarea lui Schwimmer. Cel puțin până când nu se vor clarifica detaliile ‘confuze’ ale trecutului său militant. Doctorul Schwimmer se va stinge din viață la începutul anilor 1950 … neștiind dacă mai e / mai are rost să fie membru de partid …

Așa s-a călit oțelul …

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s