Vasile Paraschiv (1928-2011)

În 1969, de la balconul Comitetului Central, Nicolae Ceaușescu declara solemn că România, alături de toți cetățenii ei, pășeau pe calea făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate. Numai un nebun se putea împotrivi acestui „marș triumfal”. Iar pentru acel „nebun”, adăuga Nicolae Ceaușescu, se va găsi întotdeauna o cămașă de forță.

Unul dintre puținii „nebuni” care s-au opus fățiș politicilor abuzive ale statului comunist a fost Vasile Paraschiv. Figură importantă a disidenței anticomuniste, Vasile Paraschiv a fost o voce pe care nici brutalitățile organelor statului, nici recluziunea forțată în instituții psihiatrice nu au putut să o acopere.

În 1979, a suferit o primă agresiune majoră din partea organelor represive ale statului – fiind „răpit” de pe stradă, dus într-o pădure de lângă Ploiești și bătut cu bestialitate de către patru ofițeri ai Securității. A zăcut vreme de două săptămâni, cinci zile în spital, alte zece zile acasă. A trecut peste toate aceste abuzuri cu seninătatea celui care știa că luptă pentru o cauză dreaptă, dar și cu luciditatea celui care e conștient de nedreptățile care i se fac. A păstrat cămașa pe care o purta în acea zi fatidică, „mărturie” plină de sânge a abuzurilor statului comunist împotriva cetățenilor săi.

Pe Vasile Paraschiv l-am cunoscut în 2007, la o conferinţă organizată la Jockey Club, unde s-a discutat despre folosirea psihiatriei ca instrument al represiunii politice de-a lungul regimului comunist. Nu am apucat decât să ne strângem mâna, el fiind grăbit să prindă trenul către casă. Locuia la Ploieşti, făcând „naveta” către Capitală cu seninătate şi răbdare, de câte ori era nevoie – fie pentru a onora diferitele termene ale proceselor pe care le deschisese, căutându-şi dreptatea, fie pentru a onora o simplă invitaţie. Pe care nu o refuza niciodată. Ulterior, am avut şansa şi privilegiul de a-l cunoaşte mai îndeaproape, făcând parte din echipa IICCR care a lucrat la documentarea şi redactarea unei sesizări penale în cazul său. S-au scurs astfel destule zile, de-a lungul cărora am lucrat împreună, el răspunzând cu amabilitate şi disponibilitate oricărei solicitări. Atunci când îl rugam să vină la Bucureşti, ajungea dis-de-dimineaţă. Lua primul tren. Îl găseam în Sala de aşteptare a Gării de Nord. L-am rugat insistent să renunţe la venirile atât de matinale. Trenuri erau destule. Noi începeam lucrul la ora 9. Existau şi altfel de soluţii. Îmi răspundea de fiecare dată senin că aşteptarea nu îl deranja. Ultima dată am vorbit la telefon în ianuarie 2010. Continua să se lupte de unul singur cu statul şi cu instanţele judecătoreşti, căutându-şi dreptatea cu încăpăţânare şi tenacitate. Tocmai publicase un nou (şi ultim) volum, pe care mă anunţa că mi-l va trimite prin poştă. Eu urma să plec în Franţa pentru şapte luni, cu o bursă doctorală. S-a bucurat sincer de plecarea mea, spunându-mi că ne vom reîntâlni atunci când mă voi întoarce. Din nefericire, nu am mai apucat să ne vedem. În aceeaşi lună, magistraţii Curţii Supreme au respins definitiv recursul făcut în procesul în care Vasile Paraschiv cerea despăgubiri statului român. În primă instanţă, Tribunalul Bucureşti admisese cauza, stabilind cuantumul despăgubirilor la suma de 300.000 de euro. Însă pe Vasile Paraschiv nu l-au interesat banii, şi nici alte onoruri. Drept dovadă stă un alt gest memorabil al său – din 2008, când a refuzat ordinul Steaua României în grad de Cavaler din partea preşedintelui Traian Băsescu, motivând că „sunt obligat să refuz primirea ei de la un comunist, la fel ca toţi ceilalţi care ne-au condus ţara de la Revoluţie şi până azi, împotriva cărora eu am luptat din 1968 şi voi continua să lupt pe cale legală şi democratică până la ultima bătaie a inimii”. Aşa era Vasile Paraschiv – direct, franc, neacceptând niciun compromis. Scurta biografie a acestuia, de mai jos, vine să confirme această realitate.

Vasile Paraschiv
Vasile Paraschiv

Vasile Paraschiv s-a născut la 3 aprilie 1928 într-o familie săracă din satul Ordoreanu, comuna Clinceni, judeţul Ilfov. În 1940, la 12 ani, acesta părăsea casa natală, plecând în Bucureşti unde a încercat să îşi câştige existenţa. În perioada 1940-1946, Vasile Paraschiv a lucrat ca băiat de prăvălie în două locaţii din Bucureşti. În anul 1946 acesta are primele contacte cu membrii P.C.R., obţinând un loc de muncă la Cooperativa de consum „Victoria” (înfiinţată de P.C.R. pentru aprovizionarea cu alimente de bază, la preţuri mai mici, a marilor întreprinderi ale Capitalei şi a cartierelor muncitoreşti). În paralel, Vasile Paraschiv se implică în activitatea de propagandă prin aderarea la organizaţia de tineret a cooperativei, devenind membru al P.C.R. în noiembrie 1946.

Începând cu luna decembrie 1947, este angajat la Poşta Centrală din Bucureşti, iar la 20 noiembrie 1949 este înrolat în armată, fiind repartizat la Regimentul 3 Radio Deva. La 1 ianuarie 1950 este selecţionat pentru Şcoala de ofiţeri de transmisiuni de la Sibiu, instituţie pe care o absolvă la data de 23 august 1951 cu gradul de locotenent. Este repartizat la Regimentul 137 din Ploieşti unde are pentru prima dată de suferit de pe urma „rigorilor” partidului, care nu îi permite să se căsătorească cu iubita lui, din cauza originii sociale „nesănătoase” a acesteia.

Epurat din armată, Vasile Paraschiv încearcă să urmeze cursurile Facultăţii de Ştiinţe Juridice din Bucureşti, unde nu este însă admis datorită faptului că locurile erau asigurate unor ofiţeri de Securitate şi Miliţie care nu aveau studii superioare. În aceste condiţii, el optează în cele din urmă pentru Şcoala Tehnică de Telecomunicaţii din Bucureşti pe care o absolvă în 1958, fiind repartizat ca tehnician de telecomunicaţii la Oficiul de Telefoane din cadrul Poştei din Ploieşti. Ulterior este transferat la Întreprinderea de Telecomunicaţii din Câmpina (1 octombrie 1962) şi mai apoi la Combinatul Petrochimic Brazi (2 decembrie 1962).

La 6 decembrie 1963 suferă primul abuz major din partea organelor locale şi de partid, care îl evacuează din apartamentul pe care acesta îl primise în perioada când lucra la Poşta din Ploieşti. Timp de 10 luni (perioadă în care dosarul nr. 4074/1963 s-a aflat pe rol la Judecătoria din Ploieşti, nefiind însă soluţionat deoarece era pasat de la un complet la altul) Vasile Paraschiv şi familia sa nu au avut o locuinţă. În cele din urmă, conform hotărârii finale a tribunalului, acestuia i s-a permis reocuparea imobilului din care fusese evacuat în mod abuziv cu zece luni în urmă.

În luna noiembrie 1968, la alegerile de partid din Combinatul Petrochimic de la Brazi, Vasile Paraschiv declară în cadrul Adunării Generale faptul că doreşte să se retragă din P.C.R., al cărui membru era din 1946. Ca urmare a acestei atitudini, asupra lui lui s-au exercitat numeroase presiuni pentru ca acesta să revină asupra deciziei. Refuzând acest lucru, la data de 28 iulie 1969 este arestat pentru prima dată, fiind apoi internat cu forţa la Spitalul de nebuni de la Urlaţi. Este eliberat după cinci zile.

La data de 3 martie 1971, Vasile Paraschiv trimite către C.C. al P.C.R. şi către U.G.S.R. o scrisoare cu 11 propuneri care să fie puse în discuţie la Congresul Sindicatelor ce urma să aibă loc în luna aprilie. Răspunsul la această scrisoare a constat într-o nouă arestare şi o nouă internare într-un spital de nebuni.

La 1 decembrie 1976, Securitatea descoperă o copie a unei scrisori pe care Vasile Paraschiv, împreună cu Alexandru Ungureanu, o trimisese către postul de radio „Europa Liberă”. Drept urmare, este arestat din nou de către Securitate şi dus la Spitalul nr. 9 din Bucureşti pentru a fi internat. Doctorul care asigura „gardă” în acea zi de la Spitalul bucureştean a refuzat internarea arestatului, drept pentru care Paraschiv a fost internat la Spitalul Voila, din Câmpina. La 2 decembrie 1976, doctorul Mircea Piticaru îl diagnostichează cu paranoia.

În luna februarie 1977, Vasile Paraschiv află de acţiunea scriitorului Paul Goma pentru apărarea drepturilor omului în România şi decide să îl sprijine pe acesta. Prima încercare de a discuta cu Goma a fost sortită eşecului, întrucât locuinţa acestuia era păzită de ofiţeri sub acoperire care îl arestează pe Paraschiv. Acesta nu se va lăsa însă intimidat şi va încerca din nou să ia legătura cu Paul Goma. Semnează scrisoarea de protest pe care Goma intenţiona să o trimită Conferinţei post-Helsinki de la Belgrad şi îi înmânează acestuia o scrisoare de protest personală însoţită de un plic cu mai multe documente. În acest fel, cauza lui Vasile Paraschiv va fi făcută publică Occidentului, prin intermediul lui Paul Goma, care va trimite documentele la Paris. O nouă încercare de a discuta cu Goma s-a soldat cu o nouă arestare, o bătaie pe care o primeşte la sediul Miliţiei din Drumul Taberei şi cu o nouă internare, de data aceasta la Spitalul de nebuni Săpoca (jud. Buzău), la secţia „doi” – secţia de bolnavi mintali cronici. În cadrul acestei instituţii medicale, timp de 45 de zile, Vasile Paraschiv a fost supus unui tratament medical obligatoriu.

La 20 mai 1977, Paraschiv se reîntoarce la locul său de muncă – I.A.M.C. Otopeni, însă procurorul-şef al Procuraturii civile din Ploieşti, Ion Băloiu, întocmise un dosar, adresându-se mai apoi Tribunalului Prahova în vederea internării pe viaţă, într-un cămin de bolnavi mintal cronici. Judecătoria din Ploieşti a admis în parte cererea procuraturii, obligând pe inculpat la tratament ambulatoriu de specialitate, respingând însă cererea Procuraturii Civile de internare, pentru tot restul vieţii, în căminul de bolnavi mintal cronici de la Călimăneşti. Vasile Paraschiv a refuzat să urmeze tratamentul, în ciuda presiunilor exercitate asupra lui.

În toamna anului 1977, Paraschiv depune cererea de obţinere a unui paşaport în vederea unei călătorii în Austria. Crezând că acesta doreşte să părăsească definitiv ţara, Securitatea îi acordă paşaportul în speranţa că astfel vor putea scăpa de un agitator intern. Vasile Paraschiv părăseşte România la 20 noiembrie 1977, însoţit de fiul său, Radu. La Viena, el se adresează unei organizaţii de caritate în scopul facilitării obţinerii unei vize de intrare în Franţa. Astfel, la 27 ianuarie 1978, Paraschiv primeşte viza de intrare în Franţa şi pleacă către Paris. Aici el susţine o conferinţă de presă cu privire la folosirea psihiatriei în România ca armă de represiune politică. Tot la Paris, el are ocazia, ajutat fiind de către Mihnea Berindei, de a se prezenta în faţa unei comisii de contraexpertiză medicală. Misiunea comisiei era să stabilească dacă Vasile Paraschiv are sau nu discernământ. Diagnosticul dat de către comisia formată din 8 medici, după o examinare de 8 ore, a fost unul pozitiv.

La 27 aprilie 1978, Vasile Paraschiv părăseşte Parisul şi ajunge în România, la Curtici, de unde este expulzat, fiind trimis înapoi în Occident cu un alt tren. Paraschiv se va întoarce la Viena, de unde va întreprinde o serie de acţiuni ce aveau drept scop reîntoarcerea în ţară. Sub presiunea opiniei publice internaţionale, Ambasada României de la Viena va fi nevoită să îi permită acestuia reîntoarcerea în ţară. Astfel, la 9 iulie 1978, Vasile Paraschiv ajunge în cele din urmă acasă, supravegheat îndeaproape de către Securitate.

Ajuns în România, Paraschiv află despre contractul să de muncă, care fusese desfăcut pe motivul absenţelor nemotivate. În cele din urmă, este transferat la Fabrica de Prototipuri şi Proiectare Tehnologică din Ploieşti. Aici, în cadrul unei şedinţe oficiale a sindicatului, în faţa muncitorilor, Paraschiv a dat citire unei declaraţii de înfiinţare a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (S.L.O.M.R.), gest care avea să provoace alte acţiuni de intimidare la adresa lui.

La 28 mai 1979, are loc prima răpire a lui Vasile Paraschiv. În momentul în care ieşea pe poarta fabricii unde lucra, a fost urcat cu forţa într-o maşină, dus în pădurea Păuleşti de lângă Ploieşti, unde a fost torturat şi bătut cu bestialitate de către patru ofiţeri de Securitate. Cu greu, acesta reuşeşte să ajungă la Spitalul judeţean din Ploieşti, unde este izolat într-o rezervă, rudelor nefiindu-le permis accesul. După cinci zile de „izolare” în Spital, este externat la cerere şi, după alte 10 zile de refacere la locuinţa proprie, îşi reia activitatea profesională. În alte trei rânduri, la 19, 27 martie şi 1 aprilie 1979, Vasile Paraschiv este atacat pe stradă şi lovit pe la spate.

În anul 1980, Paraschiv depune o cerere prin care solicita autorităţilor locale şi centrale din România eliberarea unui paşaport în vederea unei vizite la fiul său, în S.U.A. Cum răspunsurile au fost întotdeauna negative, s-a adresat instanţelor judecătoreşti (Tribunalului Ploieşti şi Procuraturii Militare) dar şi unor guverne şi personalităţi de seamă din Occident. Apelul lui Vasile Paraschiv a fost difuzat în luna octombrie 1986 la postul de radio „Europa Liberă”.

Aceste acţiuni ale sale au stârnit din nou mânia autorităţilor, care au reluat seria de intimidări şi abuzuri asupra lui. Mai întâi a fost pusă la cale o percheziţie inopinantă a domiciliului, la 7 mai 1987, în ideea descoperirii unor dovezi compromiţătoare scrise. După o săptămână în care au fost analizate în amănunut documentele confiscate din locuinţa lui, Paraschiv acesta a fost răpit pentru a doua oară. La 14 mai 1987, la orele 6:30, a fost răpit de către patru ofiţeri tineri de Securitate şi de un miliţian în uniformă (Paraschiv nu comisese nici o faptă interzisă de lege, iar persoanele care l-au arestat nu deţineau un mandat de arestare eliberat de către tribunal sau procuratură). Conform propriilor mărturii, a fost adormit cu o substanţă narcotică, încătuşat şi transportat într-o locaţie conspirativă unde a fost ţinut legat, interogat şi torturat de către cei patru ofiţeri de securitate timp de patru zile (ulterior, a reuşit să afle că respectiva locaţie era o cabană – Florei – situată într-o pădure, în vârf de munte, dincolo de barajul „Paltinul” de lângă Câmpina). După patru zile de tortură, îndeosebi de natură psihologică, fiind ameninţat cu moartea, a acceptat cererile celor patru ofiţeri care i-au impus redactarea unor angajamente şi scrisori, prin care îşi manifesta ataşamentul şi loialitatea faţă de Securitate, faţă de P.C.R. Eliberat, şi întors acasă, Vasile Paraschiv a redactat după câteva zile un document prin care retracta toate scrisorile şi angajamentele pe care le-a scris şi înregistrat sub ameninţare în perioada celor patru zile de.

În data de 22 martie 1989, a fost răpit pentru a treia oară de către ofiţerii de Securitate. Arestat pe stradă, împreună cu un prieten, Vasile Simionescu, de către organele de miliţie, Paraschiv a fost preluat mai apoi de către un grup de trei ofiţeri de Securitate şi transportat în aceeaşi locaţie secretă – cabana Florei – unde a fost bătut, torturat şi maltratat timp de şapte zile. În acest răstimp, a fost lovit cu pumnul în faţă, stomac şi ficat, a fost lovit cu săculeţul de nisip în cap şi bătut cu bastonul de cauciuc la tălpi. După şapte zile de tortură, a acceptat să semneze un nou angajament, de care s-a dezis imediat ce a fost eliberat.

Din nefericire, 1989 nu a însemnat sfârşitul luptei pentru Vasile Paraschiv.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s