Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (19 martie 1965)

Funeralii Gheorghiu-Dej24 martie 1965

Ceasul din turnul Gării de Nord a bătut de două ori, vestind cele două sferturi care trecuseră peste ora 14:00. La un semn, sirenele au început să şuiere strident. În câteva secunde, Republica Populară avea să „încremenească”: o maşină se oprea în mijlocul pieţei din faţa Gării de Nord, asemeni tuturor celorlalte de pe bulevardele Bucureştilor; pe magistralele feroviare, garniturile de tren îl cinsteau pe „cel dintâi ceferist al ţării”, zăbovind o clipă din goana lor; în fabrici, războaiele de ţesut sau strungurile îşi întrerupeau vuietul sacadat; la fel se întâmpla cu vehiculele agricole pe întreg cuprinsul ţării. Dar nimic din toate acestea nu impresiona precum spectacolul pe care îl ofereau oamenii: toţi rămăseseră muţi, acolo unde îi găsise clipa. Şi aproape nimeni nu îndrăznea să se mişte – cu gesturi stângace, și vizibil timorat, un muncitor îşi descoperea capul; la fel de şovăilenic, o bătrână păstra momentul de reculegere în dreptul unei fântâni, neștiind dacă ceea ce face e firesc sau necuviincios. Pe întreg cuprinsul României, totul avea să rămână într-o prosternare funestă timp de trei minute.

În scurtă vreme, istoria avea să îşi reia cursul firesc.

În Parcul Libertăţii, la Mausoleul din Dealul Filaretului, trupul îmbălsămat al lui Gheorghiu-Dej era depus în rotonda „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism”. Era așezat alături de Petru Groza, acolo unde numai Constantin Parhon își va mai regăsi un loc, patru ani mai târziu.

Ceremonia meeting-ului de doliu începuse încă din dimineața respectivă, în Piața din fața Palatului Consiliului de Stat. Trecuseră cinci zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, vreme în care „greii” partidului zăboviră la căpătâiul acestuia – fiind de „gardă la catafalc”. Se spune că de-a lungul celor patru zile – cât trupul lui Dej fusese depus în holul Palatului Consiliului de Stat – un milion de oameni pășiseră pe la căpătâiul acestuia – din curiozitate, din obligație, sau poate pentru că doreau să îi aducă în ultim omagiu. Mulți purtau doliu, alții suspinau. Destui au fost și cei care au plâns de-adevăratelea.

În dimineața zilei de 24 martie, sicriul cu trupul neînsuflețit al fostului secretar general era depus pe o estradă, în Piața Palatului Consiliului de Stat. Au luat cuvântul atunci mai toți „greii” partidului, însă Nicolae Ceaușescu a fost cel însărcinat să își ia adio, în numele Partidului și al Republicii, de la cel care îi „păstorise” vreme de două decenii:

„Vom cinsti memoria ta, dragă tovarășe Gheorghiu, întărind continuu unitatea și forța de luptă a partidului, unitatea întregului popor în jurul partidului și al Comitetului său Central. Vom înzeci eforturile și vom munci cu abnegație pentru înfăptuirea neabătută a liniei generale a partidului. Vom închina întreaga noastră viață cauzei fericirii poporului, ridicării patriei pe culmile socialismului și comunismului. Vom lupta și cu mai mare hotărâre pentru triumful cauzei păcii, prieteniei între popoare, a unității mișcării comuniste și muncitorești internaționale. Adio, scump tovarăș și prieten …”.

Cortegiul a pornit apoi alene, către Parcul Libertății. Sicriul era purtat pe un afet de tun. În urma lui, pășea familia, membrii conducerii partidului, zecile de reprezentanți ai delegațiilor partidelor frățești (printre care Todor Jivkov sau Ciu Enlai), și zeci de mii de oameni. 

***

Un deces  … și mii de suspiciuni

În ianuarie 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej participase la Conferinţa la vârf a Tratatului de la Varşovia, în Polonia. Întors la Bucureşti, în urma unui control medical, lui Dej îi era depistat un cancer care avea să îi fie fatal. Primul lider al României Populare îşi găsea sfârşitul două luni mai târziu (19 martie 1965), după o evoluţie extrem de rapidă a bolii. În legătură cu moartea lui Gheorghiu-Dej, s-au vehiculat mai multe ipoteze fanteziste. Un lucru este cert, şi anume că un control medical complet, realizat în toamna lui 1964, nu depistase cancerul care avea să îi aducă sfârşitul. Acest amănunt nu avea decât să amplifice semnele de întrebare legate de moartea neaşteptată a lui Dej. Boala acestuia a avansat într-un ritm accelerat. Nici intervenţia unei echipe de medici specialişti din Franţa nu a putut schimba soarta secretarului general. Verdictul acestora, după un consult amănunţit, a confirmat diagnosticul dat de către doctorul personal al lui Dej, Leon Bercu – cancer la plămâni.

Evoluția rapidă a bolii a ridicat destule suspiciuni ulterior. Cea mai „celebră” ipoteză vehiculată în legătură cu cauzele care ar fi grăbit decesul lui Gheorghiu-Dej, a fost aceea a unei posibile iradieri a acestuia. Să o fi făcut-o rușii, în ianuarie, la Varșovia, așa cum susține Gheorghe Apostol: „Am aflat de la şeful însoţitorilor lui Dej că în timpul participării delegaţiei române la întâlnirea Tratatului de la Varşovia, Dej a fost cazat într-o şcoală cu duşumelele aproape negre de petrol şi fără căldură şi că în aceste condiţii Dej a fost iradiat”? Sau va fi fost o neglijență a chiar secretarului general – o mică bucată de uraniu, din prima șarjă produsă în România, de „Sovrom-Cuarțit”, ar fi fost dăruită lui Dej de chiar Chivu Stoica, într-o cutie transparentă. Dej ar fi păstrat-o în biroul lui. Aceeași poveste, a unei „bucăţi de uraniu” care s-ar fi aflat în biroul lui Dej, apare consemnată şi în memoriile lui Paul Sfetcu, care îl „învinuieşte” însă pe Miron Constantinescu de aducerea ei.

Misterul a fost ulterior potențat și de moartea, la fel de subită și de tragică, a mai multor persoane din staff-ul lui Gheorghiu-Dej. Ne-o spune același Paul Sfetcu, care uită însă se întrebe de ce oare nu va fi avut și el un sfârșit la fel de subit.

Succesiunea

Discuţii ample s-au purtat în literatură de specialitate în legătură cu succesiunea la conducerea partidului după decesul lui Dej. E un lucru aproape unanim acceptat faptul că evoluţia rapidă a bolii nu i-a permis acestuia să desemneze un succesor. Gheorghe Apostol putea totuşi fi preferatul lui Dej, date fiind bunele relaţii dintre cei doi. Există mărturii care indică faptul că Gheorghiu-Dej şi-ar fi exprimat în mod explicit „opţiunea” pentru Apostol. Atât Maurer, cât şi Bârlădeanu îşi amintesc că „dorinţa” lui Gheorghiu-Dej ar fi fost adusă chiar şi la cunoştinţa Biroului Politic, cu câteva zile înainte de decesul secretarului general. Împotriva unei astfel de „opțiuni” s-ar fi ridicat atunci Ceauşescu şi Drăghici. Primul nejustificându-şi gestul, cel de-al doilea pretextând că ar fi mai bine ca o asemenea chestiune să nu fie abordată, în contextul în care Dej era încă în viață. Toţi ceilalţi nu au avut vreun comentariu de făcut, acceptând poziţia lui Alexandru Drăghici. În legătură cu acest episod, merită semnalată lipsa de curaj a membrilor Biroului Politic, care parcă au ezitat în a dezbate problema. Desigur, ar trebui să avem în vedere şi premisele care au influenţat momentul. În primul rând, Biroul Politic se afla în faţa unei premiere. Era poate pentru prima dată când partidul trebuia să ia o decizie majoră, fără a căuta răspunsul (sau măcar un indiciu de) la „răsărit”. Retragerea trupelor sovietice din România (1958), dar mai ales respingerea explicită a imixtiunii Kremlinului în treburile româneşti, prin celebra „declaraţie de independenţă” (1964), au reprezentat condiţiile unei situaţii fără precedent pentru comuniștii români: şeful trebuia ales, şi nu numit de către Moscova. În acest context, decizia a aparţinut membrilor Biroului Politic care, la propunerea lui Ion Gheorghe Maurer, l-au „înscăunat” pe tânărul Nicolae Ceauşescu.

Care erau, în realitate, alternativele Biroului Politic?

Pavel Câmpeanu credea că Maurer şi Bodnăraş nu contau în ecuaţie. Primul datorită originii sale sociale, dar şi a apartenenţei etnice: tatăl său era german, iar mama sa de origine franceză. Cel de-al doilea datorită trecutului său „dubios”: dezertor din armata română, spion rus, cetăţean sovietic. Cât despre celelalte nume, Câmpeanu tranşează discuţia în mod ferm: Chivu Stoica, Alexandru Drăghici sau Gheorghe Apostol, cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Gheorghiu-Dej, nu se evidenţiau decât prin „extrema modestie a capacităţii lor”. În acest context, succesul lui Ceauşescu ar fi fost, într-o anumită măsură, previzibil.

Alexandru Bârlădeanu îşi reamintea şi el contextul tulbure din jurul decesului lui Gheorghiu-Dej. În opinia acestuia, Nicolae Ceauşescu nu ar fi intrat la început în „cărţile” succesiunii, fiind în dizgraţia lui Dej (!). În scurt timp însă, îşi aminteşte Bârlădeanu, s-ar fi conturat în cadrul Biroului Politic două tabere care şi-au disputat întâietatea.  Pe de o parte s-ar fi coalizat: Apostol, Bodnăraş şi Maurer, pe de altă parte: Ceauşescu, Drăghici şi Chivu Stoica. Balanţa s-ar fi înclinat decisiv în momentul „trădării” lui Maurer. Decizia acestuia din urmă s-ar fi bazat pe credinţa că îl va putea controla în totalitate pe tânărul Nicolae Ceauşescu.

Ion Gheorghe Maurer avea, bineînţeles, o variantă proprie asupra evenimentelor din primăvara anului 1965. El aduce în discuţie o variantă inedită care i-ar fi sugerat-o Gheorghiu-Dej personal. Maurer afirma că Dej i-ar fi propus chiar lui să îi succeadă în funcţie, variantă pe care Maurer ar fi respins-o, motivându-şi decizia prin faptul că al ar fi fost „primul român din neamul său”. După refuzul lui Maurer, pe care Dej l-ar fi înţeles pe deplin, următorul pe lista secretarului general al partidului ar fi fost Apostol. După momentul în care s-a evitat discutărea problemei în cadrul Biroului Politic, pretextându-se că nu se cade să se abordeze acest aspect atâta timp cât Gheorghiu-Dej, deşi grav bolnav, era încă în viaţă, șansele lui Apostol s-ar fi diminuat, în cursă rămânând doar Nicolae Ceauşescu şi Alexandru Drăghici. Maurer l-ar fi preferat pe primul dintre cei doi, întrucât Drăghici ar fi fost „omul ruşilor”.

Tomas Kunze are mai multe cuvinte de laudă la adresa lui Nicolae Ceauşescu, despre care spune că ar fi fost, totuși, un „profesionist al luptei pentru putere”. Raţionamentul lui Kunze pare mult mai aproape de un „adevăr” pe care nu îl vom putea reconstitui probabil niciodată. Astfel, acesta crede că Ceauşescu ar fi reuşit să şi-l atragă de partea sa pe Chivu Stoica, promiţându-i preşedinţia Consiliului de Stat. Maurer s-ar fi ocupat de alţi doi posibili pretendenţi la succesiune: Apostol şi Drăghici. „Greii” Maurer, Bodnăraş şi Chivu ar fi fost cei care, în realitate, l-au preferat atunci pe Ceauşescu, considerând că acesta era varianta pe care ei o vor putea manipula cel mai uşor. Timpul avea să îi contrazică.

Succesiunea lui Dej avea să se desfăşoare cu o rapiditate exemplară. Dacă ar fi să îi dăm crezare aceluiaşi Kunze, după constatarea decesului lui Dej, Nicolae Ceauşescu ar fi fost primul care s-ar fi aplecat şi l-ar fi sărutat pe „fostul” secretar general al partidului. Un gest simbolic prin care tânărul Ceaușescu atrăgea atenţia celor prezenţi asupra întâietăţii pe care o revendica.

Advertisements

1 thought on “Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (19 martie 1965)”

  1. In anii 1963-1964, in timpul diferitelor sedinte ale Biroului Politic sau in discutii dintre delegati romani si straini, este adesea invocata starea subreda de sanatate a lui Gheorghiu-Dej. Eu am dat peste astfel de comentarii intamplator, citind documentele cu alte scopuri si cu alte intrebari in gand. Potrivit acestor documente, se pare ca in 1963 si 1964 Dej era deja macinat de o boala serioasa. De cele mai multe ori comentariile sunt in sensul ca ar fi vorba de o raceala, de o afectiune a plamanilor. Si s-ar putea sa fie aici o legatura cu cancerul de plamani, chiar daca boala nu fusese inca diagnosticata… Imi amintesc ca am citit chiar ca Dej ar fi suferit niste operatii, nu mai stiu insa daca era vorba de 1963 sau de 1964. Adesea, Dej folosea pretextul ca ar fi fost bolnav ca sa amane sau sa evite sa faca o calatorie la Moscova, la Berlin sau la Beijing sau ca sa nu primeasca in audienta pe unul sau pe altul. Dar dincolo de aceasta tactica, mi se pare ca semnele unei boli grave transpar din documente înainte de 1965.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s